Categorie: Patrimoniul etnologic

Tatiana ZAICOVSCHI, Olga GARUSOVA, Natalia IURCENCO, Serghei SÎCIOV, Maria AXENTI

Scurt istoric
Populaţia de etnie rusă este parte componentă a lumii multiculturale a republicii. Procesul de migraţie a ruşilor pe acest teritoriu începe în secolele XVII-XVIII şi a fost condiţionat de un şir de factori sociali şi religioşi. Primele aşezări au fost cele ale comunităţii ruşilor ortodocşi de rit vechi (staroveri). În perioada domniei lui Petru I pe aceste teritorii şi-au găsit adăpost participanţii răscoalelor anti-feudale. La mijlocul sec. al XVIII-lea, la nordul viitoarei Basarabii s-a format o mare aşezare a ortodocşilor de rit vechi. Migraţia ruşilor – reprezentanţi ai diferitor pături sociale s-a activizat în deosebi după ce Basarabia devine parte componentă a Imperiului Rus. Statutul administrativ al Basarabiei, formarea şi dezvoltarea ulterioară a oraşelor au contribuit la venirea nobilimii, comercianţilor şi funcţionarilor ruşi. Pe parcursul sec. al XIX-lea populaţia rusă continuă să crească, iar numărul şi proporţia a variat în diverse perioade. Conform rezultatelor recensământului din 1897, la sfârşitul sec. al XIX-lea, ruşii constituiau 8% din populaţia Basarabiei şi 24% din populaţia urbană. Conform recensământului din perioada interbelică (1930), în Basarabia ruşii numărau 12,3% din totalul populaţiei. Recensământul din 1989 indică că în RSS Moldovenească locuiau în jur de 600 mii ruşi (13,8% din totalul populaţiei). Iar în 2004, în Moldova (fără Transnistria) au fost înregistraţi un pic mai mult de 201 mii etnici ruşi.
Populaţia de etnie rusă este una dintre cele mai urbanizate în Moldova. Contextul istoric a determinat că, în prezent, cultura tradiţională rusă s-a păstrat în satele, unde în mod compact locuiesc creştinii ortodocşi de rit vechi, cum ar fi de exemplu satele de la nordul Moldovei: Cunicea, Pocrovca, Dobrogea Veche, Egorovca, Hrubna Nouă, Valea-Rădoaiei ş.a. Cel mai vechi dintre acestea este satul Cunicea, înfiinţat în prima jumătate a sec. al XVIII-lea. Comunităţi de ruşi ortodocşi de rit vechi sunt şi în oraşe – Chişinău, Bălţi, Cahul, Edineţ. Trebuie să menţionăm faptul că creştinii ortodocşi de rit vechi, care locuiesc astăzi pe teritoriul Republicii Moldova, României, Ucrainei (ex-teritoriul Basarabiei de sud şi Bucovinei de nord) şi, parţial al Bulgariei, tradiţional sunt numiţi „lipoveni”.
Astăzi cultura ruşilor ortodocşi de rit vechi este un fenomen unic, rămânând o „istorie vie”. Cultura acestora, inclusiv cea materială, este o mărturie a unui mod de viaţă deosebit, în care s-au păstrat tradiţiile ortodoxe vechi ale poporului rus. În aşezările lipovenilor din Moldova, viaţa cotidiană păstrează în mare parte particularităţile modului de viaţă rus din vremuri străvechi.
Până recent, ortodocşii de rit vechi erau o comunitate etno-confesională destul de închisă, ceea ce a contribuit la păstrarea culturii lor materiale şi spirituale. „Om străin” – este un concept-marcher, pe care „îl auzi aproape imediat de la vârstnici, atunci când ajungi în sat <…>.Omul străin este ajutat cu mare silinţă, este hrănit, dar în adâncul vieţii casei şi al familiei <…> nu este primit. Lipsa de încredere faţă de cel „străin” este îndreptăţită istoric, este determinată de persecuţii de secole şi a devenit un principiu al supravieţuirii colective la majoritatea ortodocşilor de rit vechi din diverse comunităţi şi curente. Totul se rezolvă prin cunoştinţe personale şi încredere, iar cheia spre aceasta este rugăciunea comună, masa, inclusiv rugăciunea colectivă atât în biserică, cât şi acasă, unde oaspetele nu va fi invitat deodată, precum şi lucrul casnic în comun”1.
Şi până acum satele trăiesc în comunităţi. De exemplu, în s. Pocrovca din cadrul primăriei face parte sfatul vârstnicilor alcătuit din 10 oameni. Membrii consiliului sătesc sunt reprezentanţii autorităţilor locale, iar sfatul vârstnicilor supraveghează respectarea normelor moralei religioase, care s-au format în sat. Împreună ei iau cele mai importante decizii, ce ţin de toate aspectele vieţii comunităţii – de la cele confesionale până la cele de gospodărire.
Credinţa şi bisericile
După reforma Patriarhului Nicon care a avut loc în Rusia la mijlocul sec. al XVII-lea, adepţii „evlaviei vechi” («древлего благочестия») au fost nevoiţi să se salveze de persecuţiile bisericii oficiale, luând cu sine cele mai preţioase lucruri – cărţile şi icoanele. Ei şi-au găsit refugiu în locuri greu de străbătut, inaccesibile, amplasate atât pe teritoriul Rusiei, cât şi în ţările, unde autorităţile aveau o atitudine pozitivă faţă de refugiaţii creştini de rit vechi, cum ar fi şi Principatul Moldovei. Odată cu strămutarea în noul loc se construia şi biserica, în calitate de centru al vieţii spirituale depline.
În majoritatea satelor lipovene şi până în ziua de astăzi s-au păstrat biserici din sec. al XIX-lea – începutul sec. XX. Cea mai veche biserică în cinstea Sf. Flor şi Lavru se află în satul Cunicea, construită după părerea cercetătorilor la sf. sec. al XVIII-lea – începtul sec. al XIX-lea2. În satul Pocrovca, din sursele comunităţii în anul 1870 a fost construită biserica „Acoperemântul Maicii Domnului”. Ortodocşii de rit vechi, ca şi ceilalţi ortodocşi deseori înfrumuseţează bisericile cu flori de hârtie.
Pe teritoriul Basarabiei, în diverse perioade au apărut şi funcţionat mănăstiri lipovene. Cea mai veche dintre ele a fost fondată în sec. al XVIII-lea în satul Sârcovo (Sercovo) din judeţul Orhei (distrusă la mijlocul sec. al XIX-lea). În s. Cunicea, la începutul sec. al XIX-lea a fost fondat un schit mănăstiresc de bărbaţi (închis de autorităţi în a. 1886). Schituri au fost create şi în alte localităţi ale ortodocşilor de rit vechi. Astăzi există o mănăstire lipoveană în s. Cunicea.
Ca şi pe vremuri, creştinii ortodocşi de rit vechi îşi fac semnul crucii cu două degete, se roagă după cărţile vechi şi cântă cântări duhovniceşti. Şi până în ziua de astăzi, preotul paroh este ales de comunitate dintre membrii săi. Simbolurile credinţei şi ale culturii tradiţionale ale creştinilor de rit vechi sunt reprezentate de icoane, cruci, cărţi duhovniceşti, mătănii, covoraşe pentru rugăciuni.
Trebuie să menţionăm faptul că pe lângă icoane, care au fost aduse de refugiaţi din locurile anterioare de trai, majoritatea culegerilor ortodoxe de rit vechi includ şi creaţii de la sf. sec. al XVIII-lea – începutul sec. XX de tradiţii vetkovsko-starodubskoe, care în Basarabia s-au numit icoane în stil lipovean. „Materialele, utilizate de pictorii lipoveni sunt tradiţionale pentru iconografia rusă: panel de lemn, baza de cretă, vopsire tempera cu liant de ou. Ca şi în vechime se prelucra cu ulei sicativ. Una din particularităţile care deosebesc icoanele lipovene de cele din centrele ruseşti este lipsa chiotului (o adâncitură pe partea frontală a panelului, care formează în perimetru nişte câmpuri convexe, un fel de ramă a imaginii). <…> Cele mai bune icoane lipovene atrag atenţia prin puterea caracterelor, complexitatea emoţională, şi adresarea directă către „lume”. Partea puternică a iconografiei lipovene– amploarea neobişnuită a repertoriului de tematici, <…> compoziţii simbolice foarte complicate, care descoperă conţinutul textelor liturgice şi ale apocrifelor”3. Analogii directe a unor asemenea creaţii nu se regăsesc nici în iconografia rusă, şi nici în cea balcanică.
În zilele noastre tradiţiile iconografiei continuă. Meşteri care singuri au deprins această artă se ocupă cu pictarea noilor icoane. După schisma Bisericii ruse, când a fost interzisă oficierea slujbelor după cărţile vechi, cele mai preţioase şi rare ediţii pot fi găsite astăzi doar la creştinii de rit vechi, practic în fiecare familie. Anume cartea veche este baza întregii culturi a creştinilor ortodocşi de rit vechi şi unul dintre principalele daruri, iubite de Dumnezeu îndeplineşte funcţia de păstrare şi transmitere a tradiţiilor seculare printre ruşii ortodocşi de rit vechi din Republica Moldova.
Până în prezent s-a păstrat şi arta cântărilor duhovniceşti. Cultura cântărilor ortodoxe de rit vechi este o cultură scrisă, profesionistă, care necesită cunoştinţe speciale. În timpul liturghiilor în bisericile ortodoxe de rit vechi se utilizează cărţi de note, unde în loc de notele muzicale obişnuite sunt anumite simboluri, iar acestea poartă denumirea de note-cârlige, numite „kriukovîe” (de la cuvântul rus „крюк” ce înseamnă „cârlig”). S-au păstrat numeroase documente istorice – manuscrise din sec. al XVII-lea–XIX, printre care multe au fost scrise anume în Moldova. „Majoritatea manuscriselor sunt cărţi de cântat cu note-cârlige. Componenţa acestora şi diversitatea notelor demonstrează o cultură înaltă a cântărilor liturgice ortodoxe de rit vechi, care păstrează tradiţiile de bază a liturghiei străvechi, dar în Moldova interpretarea acestora, de regulă, a căpătat noi caracteristici”. Manuscrisele de cântări, precum şi numeroasele cărţi editate la începutul sec. XX mărturisesc despre o „răspândire pe scară largă a abilităţilor de a cânta, de cunoaştere a notelor cârlige, de posesie a psalmodierii în variante diverse şi foarte frumoase” 4.
Pentru cultura literară ortodoxă de rit vechi sunt tipice manuscrise tardive, create local, cum ar fi Cărţi Florale (Цветники), de Sărbători (Торжественники), slujbe pentru diverşi sfinţi şi icoane făcătoare de minuni. Multe cărţi sunt bogat ornamentate, inclusiv cu ornamente vegetale şi cu miniaturi. Particularităţile unor asemenea obiecte de patrimoniu material constau în scrisul scribilor, înrămarea ornamentală, ceea ce demonstrează apartenenţa la diferite şcoli de scriere.
„Lestovca” este un tip de mătănii la creştinii ortodocşi de rit vechi, după formă aminteşte de o scară ceea ce simbolizează ascensiunea duhovnicească de la pământ la cer şi cercul închis a rugăciunii veşnice, fără întrerupere. Fiecare detaliu a lestovcăi are un sens profund spiritual-simbolic: 4 triunghiuri se numesc „lapostki”. Fiecare triunghi simbolizează Sfânta Treime, iar numărul lor total simbolizează cele patru evanghelii, între lapostki se găsesc 7 plieri care simbolizează cele 7 Taine Sfinte şi servesc pentru calcularea fiecărei sute de rugăciuni. Există lestovki pentru bărbaţi, femei şi copii. Confecţionarea şi înfrumuseţarea artistică a acestor mătănii a fost şi rămâne unul din meşteşugurile tradiţionale ale ortodocşilor ruşi de rit vechi.
„Podrucinik” este un covoraş pătrat (o pernă plată), care la executarea mătăniilor, protejează mâinile de murdărire, deoarece poţi să-ţi faci semnul crucii doar cu mâinile curate. Partea dorsală a acestui covoraş se confecţionează dintr-o stofă întunecată, pentru ca să se deosebească de partea cea curată, din faţă. Covoraşul are şi el simbolistica sa: pătratul din mijloc simbolizează pământul, 12 triunghiuri pe cei 12 apostoli, 4 pătrate – pe cei 4 evanghelişti, 4 dungi – învăţătura evanghelică. Este primit ca acesta să fie cusut din stofe de-o singură culoare, de obicei de culori pale.
Creştinii ruşi ortodocşi de rit vechi au o atitudine foarte responsabilă faţă de liturghii, slujbele bisericeşti, precum şi faţă de exteriorul omului, care stă în rugăciune în faţa lui Dumnezeu. Atitudinea faţă de îmbrăcămintea pentru biserică este strictă, cu toate că nu sunt cerinţe rigide faţă de ea. Dar, după cum mărturisesc vârstnicii, înainte era altfel. Femeile purtau sarafane sau şube. Basmaua era legată cu nod. În prezent, s-a format tradiţia de a fixa basmaua sub bărbie cu un bold.
Un rol deosebit în viaţa comunităţii îl joacă trapeza de sărbătoarea la parohie. Acest obicei de trapeză (masă) frăţească de sărbători, după oficierea liturghiei este foarte important pentru lipoveni. Mesele de sărbătoare se desfăşoară pe lângă biserică sau în cantinele încăpătoare care sunt în fiecare parohie, iar la trapeză sunt invitaţi toţi care s-au rugat împreună în biserică.
De exemplu, la masa de sărbătoare în ziua hramului din satul Cunicea, în anul 2016 au participat în jur de 300 oameni, iar bucatele au fost gătite de cele mai bune 10 gospodine din sat: salate, gustări, borş de post, gătit după o reţetă specială de Cunicea, perişoare, clătite cu brânză ş.a.
Locuinţa
Datorită unor anumiţi factori istorici şi condiţii de viaţă determinante, construcţiile rurale ruseşti au un şir de particularităţi tipice pentru spaţiul interfluviilor Prut şi Nistru. În satele ruse din Moldova s-au format nişte caracteristici deosebite ale locuinţelor.
Casa şi construcţiile gospodăreşti ale ruşilor, precum şi a populaţiei titulare din Moldova se construiau din materiale de construcţie locale. Din exterior casele ruşilor cu puţin se deosebeau de casele moldoveneşti din împrejurimi. Acestea erau construcţii joase, prelucrate cu lut, şi vopsite cu var în exterior. În partea de nord, acolo, unde sunt zone forestiere mari, casele se construiau din carcase de lemn, iar în vecinătate cu satele ucrainene se făceau locuinţe din lut şi bârne speciale din lut şi paie. Din acestea se construiau pereţii de rezistenţă. Construcţia unei asemenea case era un proces complicat şi lung, deoarece după instalarea unui strat orizontal de bârne, trebuia de aşteptat până acesta se va usca complet, după care se punea un nou strat. În loc de bârnele de lut putea fi folosite şi blocuri din dern (strat de pământ cu iarbă), care nu lăsau urme în cernoziom.
Până la începutul secolului trecut, pentru locuinţa ruşilor ortodocşi de rit vechi era caracteristică construcţia a două tipuri de locuinţe. „Aceasta este aşa numită „burdeică” – o construcţie nu prea înaltă, cu două camere cu acoperiş din ceamur şi „hata” cu acoperiş de stuh. Burdeica era o locuinţă temporară sau permanentă pentru populaţia nevoiaşă5. În multe locuinţe ale ruşilor de rit vechi, până în zilele noastre se păstrează un complex dublu de locuinţe: casa veche şi casa nouă („hatenica” şi „hata”). Unele familii preferă să renoveze casele vechi. În aşa cazuri, complexul de locuinţe este unul singular.
În satele din zona de stepă se construiau case din ceamur sau chirpici. În prezent, în satele ruseşti, piatra de calcar constituie materialul de construcţie de bază pentru ridicarea caselor.
De la sfârşitul sec. al XIX-lea cea mai răspândită planificare a locuinţei era cea cu trei camere. Aceasta includea hata din spate, „senţî” (coridor/antreu) şi hata din faţă. Hata din spate era partea locuibilă a casei, care în mare parte era ocupată de sobă cu lejancă. Aici se găseau cuferele, masa, patul, iar în colţul de la răsărit era amplasată icoana. Spaţiul numit „senţî” îndeplinea funcţii casnice-gospodăreşti. Din partea străzii se afla hata din faţă, care mai era numită şi hata rece, fiindcă nu se încălzea. În hata din faţă nu trăia nimeni, aceasta era camera de oaspeţi. Aici stătea patul cu un morman de perne cu broderii, dulapul, masa, cufărul, lada, iar în ungherul din faţă era icoana. Hata din faţă era o cameră luminoasă, împodobită. Curios că mulţi respondenţi-vârstnici au numit anume hata din faţă drept fiind cel mai important şi preţios spaţiul locativ. Aici, într-o oarecare măsură putem observa paralele cu casa mare moldovenească. Dar, comparativ cu moldovenii, în majoritatea familiilor ruse, această cameră deseori era transformată într-una de locuit, fiind construită aici şi o sobă. Uneori era dată în folosinţă cuplului proaspăt căsătorit care începea viaţa de familie.
„Un rol deosebit în spaţiul locativ din interior îl are soba: ea combină în sine funcţii de graniţă şi centru al spaţiului. În ungherul de est, de cele mai dese ori, pe diagonală de la sobă, tradiţional era amplasată icoana. Acesta era un centru sacru al spaţiului locativ al ruşilor ortodocşi de rit vechi, aceştia îl numesc în sate ungherul din faţă, colțul din faţă, ungherul sfânt, ungherul luminos. Ungherul din faţă este cea mai venerată parte a spaţiului locativ. Aici se regăseşte „bojniţa” – un chiot unde în afară de icoane se mai punea şi candela. De bojniţă atârnau şi mătăniile (lestovki). La ortodocşii de rit vechi este primit ca icoanele să fie împodobite: deasupra şi sub icoane atârnau perdeluţe (baldachine, văluri). Împodobirea icoanelor cu prosoape în unele aşezări ale ortodocşilor de rit vechi este o practică împrumutată de la populaţia vecină. A avea în casă icoane vechi, deseori special aduse din Rusia, era un semn că proprietarul este un rus de rit vechi înstărit”6.
Treptat în satele ruseşti se formează un stil local specific de decorare a camerelor, pentru care este caracteristică o gamă de culori mai aprinse, covoare multe, broderii, covoraşe colorate ţesute, pe jos şi pe pereţi, draperii colorate, ş.a. În aceasta se poate urmări influenţa culturii moldoveneşti şi ucrainene din apropiere şi se completa cu un număr mare de flori de cameră – muşcate, ficus, ş.a.
Atunci, când intri în locuinţa unui ortodox de rit vechi, ceea ce observi, în primul rând este mulţimea de icoane. Icoana şi crucea sunt principalele amulete (apotrope) ale spaţiului locativ al creştinilor de rit vechi. Vârstnicii remarcă că doar de pe la mijlocul secolului trecut au început să decoreze icoanele, ungherele, pereţii cu prosoape brodate, tot cu ele au început să înfrumuseţeze icoanele înrămate în sticle (care erau destul de multe în casă), iar deasupra patului sau a lejancăi au început să atârne covoare.
În locuinţele ruşilor din Moldova s-au păstrat caracteristicile locuinţelor tipice pentru regiunile centrale şi de nord ale Rusiei. Astfel, de exemplu, spre deosebire de moldoveni şi ucraineni, creştinii ortodocşi de rit vechi care cu fermitate păstrează tradiţiile ruseşti, au construit şi până astăzi continuă să construiască băi.
Până la mijlocul veacului trecut erau foarte răspândite băile negre sau aşa numitele „kurnîe bani” – fără coş de fum (hogeac) care pe alocuri s-au păstrat până în zilele noastre. Mai târziu, au devenit populare aşa numitele „băi albe”.
În ceea ce priveşte construcţiile gospodăreşti, trebuie să menţionăm că în majoritatea complexelor locative ale creştinilor de rit vechi acestea au început să apară abia de la mijlocul sec. XX. Până atunci, toate încăperile se aflau sub un singur acoperiş.
Bucatele tradiţionale şi ustensilele de bucătărie
Sistemul de alimentaţie este o parte importantă a culturii materiale. Componenţa şi structura alimentaţiei ruşilor creştini de rit vechi sunt legate de viziunile religioase, particularităţile activităţii gospodăreşti şi mediul înconjurător. În alimentaţia cotidiană, în mare măsură s-au păstrat tradiţiile ţărănimii ruse. Unele trăsături au apărut în rezultatul influenţelor etniilor învecinate.
Ocupaţia de bază a locuitorilor din satele creştine de rit vechi a fost agricultura, iar produsele ce rezultau din această activitate constituiau baza alimentaţiei. Ruşii din aceste sate pe larg foloseau diverse cereale: porumb, mei, orz, ş.a. Din acestea se pregăteau terciuri, umpluturi pentru copturi.
Datorită rolului agriculturii în gospodăria creştinilor de rit vechi şi utilizarea peste tot a băii ruseşti, caracteristicile tradiţionale ale alimentaţiei au o vechime de secole.
Structura alimentaţiei în zilele de post şi de sărbătorile oficiale era diferită. Creştinii ruşi de rit vechi respectau cu stricteţe posturile de peste an şi în aceste perioade găteau respectiv, doar mâncare de post.
Pentru consumul zilnic se cocea pâine din făină de secară, iar de sărbători – din făina albă de grâu. După regulile ortodocşilor de rit vechi pâinea nu se cocea în zilele de miercuri, vineri şi duminică. De asemenea, se găteau şi diverse bucate din aluat nedospit: clătite, colţunaşi şi plăcinte cu diferite umpluturi.
Condiţiile geografice ale Moldovei au contribuit la creşterea numărului de bucate din legume. Alimentaţia cotidiană a ruşilor de rit vechi nu se deosebea semnificativ de alimentaţia popoarelor vecine. Ei cultivau diverse legume (vinete, roşii, fasole, varză, sfeclă, cartofi, dovleac, ardei, ş.a.) din care şi găteau tot felul de bucate. Pentru prânz era obligatoriu un fel de mâncare lichid, deseori era borş roşu sau verde. Pentru iarnă găteau varză şi alte legume murate. Bucate din carne găteau mai rar. Tradiţional, animalele erau sacrificate de Crăciun. Locuitorii satelor din preajma surselor de apă, puteau să-şi diversifice alimentaţia cu bucate din peşte. Vara deseori se găteşte cvas, compot din fructe uscate.
În toate satele ruse ale creştinilor de rit vechi cu deosebită pietate se respectă tradiţiile şi sărbătorile, legate de evenimentele importante din viaţa omului – naşterea, căsătoria şi decesul. Specificul etnic se observă cel mai bine în alimentaţia rituală, mai ales în cea de nuntă. În primul rând, este vorba de unul din tipurile de pâine de nuntă – colacul, numit „caravai”. După tradiţia rusească, fără colac nu se petrecea nicio nuntă. Pentru petrecerea fetelor (care se numeşte „vecerinki”) se găteau gustări speciale: clătite, biscuiţi, ceai. În Cunicea, după mărturiile vârstnicilor, pentru această petrecere se coceau nişte biscuiţi speciali, coloraţi, numiţi „jamki”. Printre bucate, la nuntă tradiţional se servea borş, tăiţei, carne cu castraveţi muraţi. A găti tăiţei pentru nuntă este încă o tradiţie străveche, care aşa şi se numeşte „Lapşa” – ceea ce înseamnă că cu o săptămână înainte de nuntă viitoarele rude ale mirelui şi a miresei fac cunoştinţă între ele. Tăiţeii se „suceau” în casa miresei, iar cuscra şi nana veneau de obicei cu propriul sucitor. „Lapşa” ca şi cum ar prevesti grija de bază a viitoarei case – toţi să fie hrăniţi gustos, să fie ospitalieri şi generoşi. <…> Mama mirelui îşi cheamă în casă cuscra şi rudele miresei. Se încălzeşte soba rusească, iar toţi în casă încep să gătească aluat pentru tăiţei. În procesul de pregătire a aluatului toate femeile cântă cântece <…>. După pregătirea tăiţeilor, toată lumea se aşază la masă şi atunci începe adevărata masă de sărbătoare, unde erau prezente până la zece bucate şi diferite gustări. <…> „Lapşa” <…> dă startul săptămânii de făină înainte de nuntă. În casa mirelui şi a miresei, în fiecare zi se coceau gustoşenii din aluat”.7
De asemenea, dulciuri se găteau şi la sărbătorile cu ocazia naşterii copilului, numite „rodinî” care avea loc la 14 zile după naşterea copilului.
Iar la mesele de pomenire de obicei se servea colivă, borş (cu carne sau de post), cartofi, terci (de post sau cu carne).
Creştinii ortodocşi de rit vechi se atârnau faţă de pregătirea mâncării ca de un ritual. Vesela şi unele produse erau stropite cu apă sfinţită. Vesela şi ustensilele de bucătărie erau foarte simple – farfurii, linguri, cazane, lopată de lemn pentru a da pâinea în cuptor, cleşte pentru cazane, etc.
Este bine-cunoscut obiceiul ruşilor de rit vechi în viaţa de zi cu zi să acopere vasele cu mâncare, băutură sau apă cu un capac, prosop sau măcar cu o lingură sau beţişor ca forţele necurate să nu spurce conţinutul. Vesela curată este întoarsă sau amplasată pe o parte. Chiar şi căldarea de la fântâna din stradă este întoarsă sau pusă pe o parte. Păstrarea veselei este urmărită cu stricteţe mai ales în cantinele bisericeşti. Creştinii de rit vechi se străduiau să păstreze tradiţiile de a nu amesteca vesela lor cu a altor comunităţi, să acopere toate vasele cu capace, să spele vesela în apă curgătoare. De obicei pentru alţi oameni în casă se făcea un raft special cu veselă separată, iar de cele mai deseori această veselă se depozita în cămară pe o poliţă specială.
O parte importantă a culturii cotidiene a creştinilor de rit vechi este servirea ceaiului. Deseori erau folosite samovare vechi, cu cărbune de lemn care se umflau cu ajutorul unei cizme. Acest atribut de bucătărie se transmitea din generaţie în generaţie. În fiecare sat erau propriile trăsături a ceremoniei ceaiului. Astfel, de exemplu „fiecare masă începe în Pocrovca cu samovarul, iar ceaiul este aici prima gustare cu care se începe prânzul sau cina şi nu ultima. De aceea, cadoul principal tinerilor însurăţei este de obicei samovarul. Nu întâmplător, toţi cei care ajung în satul Pocrovca la intrarea în sat sunt întâmpinaţi de un samovar imens – simbolul căminului familial şi al bunăstării casei. Ceaiul este în deosebi gustos atunci când este servit cu faimoasa dulceaţă de zmeură din Pocrovca. Zmeura este hrănitoarea sătenilor din Pocrovca, ea este cultivată spre vânzări practic de fiecare gospodărie” 8.
Portul tradiţional
Conform afirmaţiilor specialiştilor, îmbrăcămintea ruşilor creştini de rit vechi are atât trăsături tipice ruseşti, cât şi trăsături specifice guberniilor Rusiei centrale şi de sud.
Şi astăzi se mai păstrează elementele costumului naţional rus vechi care servea inclusiv drept îmbrăcăminte de zi de zi. Specificul acestuia cel mai bine este reflectat în hainele pentru femei, care au păstrat particularităţile costumul naţional răspândit în trecut în Rusia. Acesta era compus din două seturi de haine care se numesc complexele costumului tradiţional cu fustă şi cu sarafan. Încă din timpuri străvechi, elementul de bază a hainelor pentru femei îl constituie cămaşa, deasupra căreia se îmbrăca „îmbrăcămintea pe umeri” – sarafan pe bretele, care astăzi se consideră elementul central al costumului tradiţional. Cămaşa se cosea cu dungi drepte „de-a lungul bătăturii, cu o tăietură dreaptă a gulerului, cu mâneci lungi şi late, care se adunau la încheietură cu o manşetă”.
Sarafanele se deosebeau după croială. Ele erau cusute din ţesături drepte sau cu clinuri oblice cu pliuri sau fără. Sarafanul era numit „şubcă” („cuvântul „şubcă” vine de la vechea îmbrăcăminte exterioară cu clinuri oblice”9). „Deasupra sarafanului drept, femeile ruse de rit vechi îmbrăcau un şorţ lung („zapon”), care se lega la spate, mai sus de piept. Sub zapon, pe un brâu special purtau un buzunar pentru chei, seminţe, ş.a.” 10. Inovaţiile în îmbrăcămintea pentru femei au început să apară la începutul sec. XX. Astfel a apărut tradiţia de a purta fuste cu bluze, rochii închise cu mâneci lungi.
Elementul final al costumului femeii căsătorite ţinea de acoperirea capului. „Chicica” era obiectul de bază care s-a păstrat doar la ruşii ortodocşi de rit vechi. Chicica este un soi de căciuliţă moale, confecţionată din pânză sau împletită, de formă ovală, sub care se ascundea părul. Deseori era decorată cu sclipici, broderii, ş.a. Deasupra îmbrăcau aşa numitul „coseac” – basma care se lega la ceafă şi şalul („platok”) care se prindea cu un bold, sub bărbie. Acesta din urmă este purtat la biserică atât de femeile măritate, cât şi de cele nemăritate.
„Costumul femeilor creştine de rit vechi se deosebea prin culorile deosebit de aprinse, prin solemnitatea sa. Sarafanele, şorţurile, bluzele se coseau din lână, mătase, creton cu printuri aprinse. Ele erau împodobite la poale cu fâşii de pânză aprinsă, cu panglici, dantelă, cute. Basmale frumoase aprinse, mărgele „corali” din chihlimbar şi perle, colier din biser completau tonalitatea aprinsă a costumului” 11.
Costumul tradiţional bărbătesc a suferit mai multe schimbări. Componentele de bază ale vestimentaţiei pentru bărbaţi constituiau cămaşa, pantalonii, căciula şi încălţămintea. Cămăşile bărbăteşti se coseau „pe o platcă lungă, cu tăietură pentru guler în partea stângă a pieptului. Cămăşile cotidiene se coseau din ţesături simple, iar cele de sărbătoare din satin, atlas, mătase, caşmir de culori aprinse cu broderii la piept, la guler, la poale sau la mâneci”12. Cămăşile se îmbrăcau deasupra pantalonilor şi se prindeau cu un brâu îngust. De la sf. sec. al XIX-lea bărbaţii au început să poarte pantaloni de croială urbană şi pantaloni la dungă. Un detaliu obligatoriu al costumului tradiţional este brâul care îndeplineşte funcţia de talisman şi care joacă un rol important în ritualurile calendaristice şi familiale. Brâiele se deosebesc între ele prin tehnica confecţionării şi prin gama cromatică. Cercetătorii creştinilor de rit vechi menţionează că sursele şi semnificaţia motivelor ornamentale provin din mediul ortodox.
Obiectele pentru acoperirea capului erau foarte diverse: chipiuri („furajca”, „kartuz”), pălării de postav sau de paie, cuşmele, împrumutate de la moldoveni.
Încălţămintea locuitorilor satelor ruseşti cu puţin se deosebea de încălţămintea etniilor învecinate. În trecut „încălţămintea obişnuită de lucru a bărbaţilor erau opincile, însă ruşii se foloseau de ele mai rar decât moldovenii sau bulgarii”. În îmbrăcămintea exterioară („şuba”, „svita”, „burnus”) se pot percepe trăsături asemănătoare cu vestimentaţia etniilor vecine – ucraineni, moldoveni, bulgari. „Şubele închise erau foarte răspândite în satele ortodocşilor de rit vechi – aici fata care era de măritat dacă nu avea şubă era considerată o mireasă săracă”13.
Vestimentaţia ritualică conţine mai multe elemente ale costumului tradiţional. Aceasta se observă foarte bine la nunţi. Costumul de nuntă nu era doar păstrat, dar şi cusut în calitate de zestre pentru mireasă.
După mărturiile bătrânilor din s. Cunicea „Şi cosiţe tinerii împletesc, şi panglici, 6 panglici pun în împletitură şi cu această cosiţă tânăra se duce şi sub cunună. Panglici până la pământ – şi roşii, şi albe, şi albastre, panglici violete puneau în cosiţe, diferite. Iar pe urmă ea mergea la cununie cu această gâţă cu panglici şi atunci, după ce îi cununau, panglicile le luau şi două cosiţe împleteau. Chicica îmbrăcau”14.
Putem aduce drept exemplu şi descrierea cununiei în satul Pocrovca. „La cununie chicica era binecuvântată de preot prin citirea unei rugăciuni speciale, ţinând în mână chicica şi crucea. Acesta făcea semnul crucii peste capul miresei, astfel încât împărţea cosiţa de fată în două şi binecuvânta acoperirea capului cu chicica, cu cuvintele „Dumnezeu binecuvântează să acoperi capul”. Nou-cununata era luată într-o parte şi sub irmosul „Cea împodobită cu Dumnezeiască slavă…” i se despletea cosiţa de fată, se împărţea în două cosiţe şi i se punea în ele panglica. După aceasta într-un mod special „în cruce” le împleteau pe cap şi le acopereau cu chicica, după care puneau basmaua deasupra care acoperea umerii şi pieptul. Femeia măritată nu scotea chicica nicăieri, decât în baie, pe când în timpul lucrului putea să scoată basmaua, rămânând doar cu chicica”15.
Trebuie să subliniem că, în general, costumul tradiţional nu a ieşit din utilizarea practică. În prezent este purtat la biserică, de sărbători de femeile vârstnice, de femeile tinere şi deseori şi de fetele nemăritate.
Ocupaţiile tradiţionale şi meşteşugăritul
Valorile religios-morale ocupă un loc important şi în etica de muncă a ruşilor creştini de rit vechi. Credinţa adâncă şi providenţa lui Dumnezeu, atitudinea respectuoasă faţă de muncă, dragostea de pământ, tradiţiile familiale puternice şi alte trăsături caracteristice ale mentalităţii creştinilor de rit vechi influenţează activitatea gospodărească a acestora.
Cu timpul au început să se determine activităţile tradiţionale. De exemplu, ruşii de rit vechi din Cahul au devenit cunoscuţi drept buni constructori, tâmplari, meşteri (ciubotari, croitori, lucrători în lemn roşu). Ocupaţia de bază a ţăranilor creştini de rit vechi a fost agricultura (cultivarea grâului, livezilor, grădinăritul) şi meşteşugăritul conex. În afară de aceasta, ei se ocupau şi cu creştere bovinelor mici şi mari. „În unele aşezări ruseşti deja la mijlocul sec. al XIX-lea se observă o anumită specializare într-o activitate sau alta de meşteşugărit. Mulţi ţărani deveneau tâmplari, dogari, pietrari, şelari, morari. Nu s-au format meşteri singulari în aşezările cu populaţie rusă, ci dimpotrivă, se formau preponderent aşezări cu o anumită orientare de muncă în apropierea resurselor de materie primă”16. Resursele naturale şi necesităţile de menţinerea a vieţii aveau un rol crucial în alegerea ocupaţiilor de bază şi meşteşugăritului. Ei întrebuinţau cunoştinţele şi abilităţile căpătate în locurile unde au locuit anterior şi le implementau în noul loc, combinând cu succes propriile cunoştinţe şi cele împrumutate de la populaţia locală.
În satele ruşilor ortodocşi de rit vechi caii serveau drept principala forţă de tragere, pe când în satele vecine de moldoveni şi ucraineni erau boii. La lucrările agrare se foloseau aşa unelte de muncă, precum plugul dinţat, grapa de lemn, coasa dinţată, coasa obişnuită şi mai rar maşini de recoltat.
Drept garant al existenţei şi prosperităţii comunităţii confesionale servea modul conştiincios de gospodărire şi activitatea antreprenorială. Etica de muncă a ruşilor ortodocşi de rit vechi s-a adeverit a fi destul de eficientă în circumstanţele mereu în schimbare a lumii moderne.
Fiecare sat al ruşilor creştini de rit vechi are specializarea sa tradiţională în sfera activităţilor şi meşteşugurilor.
Pocrovca
Locuitorii satului Pocrovca s-au folosit foarte înţelept de particularităţile landşaftului local şi au început să se ocupe cu cultivarea fructelor şi pomuşoarelor (mere, prune, zmeură, harbuz). Satul este plin de livezi de mere şi prune. Pocrovca este vestită cu zmeura sa, care se produce în volume mari şi este exportată în alte ţări. „Cu creşterea zmeurii în Pocrovca se ocupa practic toată populaţia. Pocrovcenii cresc zmeură din vremuri străvechi şi-i cunosc subtilităţile de cultivare. Soiul de zmeură care se cultivă în Pocrovca este „Cuşma lui Guguţă” – numit aşa datorită formei tipice a pomuşoarelor” 17, care s-a dovedit a fi cel mai eficient de cultivat în condiţiile regiunii respective.
De asemenea, în această localitate este tradiţională pregătirea prunelor uscate. Se consideră că încă din sec. al XIX-lea cu prunele uscate din Pocrovca nu putea concura nimeni.
Dobrogea Veche
Şi în satul Dobrogea Veche se cultivă zmeură. Acest sat este cunoscut şi cu căpşunile sale, care este procurată şi de locuitorii satelor din vecinătate. Spre vânzare se mai cultivă sfeclă, mere, nuci, ş.a. În sat s-au mai păstrat şi unele meşteşuguri vechi, iar tainele meseriei se transmit din generaţie în generaţie. De exemplu, aici continuă să fie confecţionate lopeţi, vestite prin a fi cele mai trainice. Desigur, deja sunt foarte puţini meşteri decât în trecut, dar este important că tradiţiile seculare nu sunt pierdute.
Aceste lopeţi „cu o placă lată sau îngustă de formă dreptunghiulară, puţin concavă, cu o lungime de aproape 35 cm” poartă denumirea de „zastup”. Acesta este un instrument deosebit pentru ruşii de rit vechi „fiindcă anume cu acestea din vremuri străvechi au fost în Basarabia săpători respectaţi care au construit comunicaţiile orăşeneşti, au săpat tranşee, beciuri, care se găsesc sub fiecare casă ţărănească şi ajung adânc sub pământ la 2-5 metri. Ca de obicei, în fiecare gospodărie veche, construcţiile subterane după mărime erau egale cu cele terestre, sau chiar şi mai mari, deoarece până la colhozuri fermierii individuali se străduiau să facă rezerve pe trei ani în caz de recoltă slabă sau secetă. În trecut, ortodocşii de rit vechi numeau lopata „hrănitoarea familiei” deoarece anume cu ea îşi câştigau existenţa”18.
Totuşi cea mai răspândită activitate a locuitorii satului este creşterea trandafirilor de cele mai variate soiuri (majoritatea olandeze) în volume industriale. Alături de Dobrogea Veche se întind plantaţii întregi cu aceste flori mirositoare. În curţile locuitorilor se găsesc rozarii care numără sute de tufe de trandafir.
În procesul de creştere a trandafirilor predomină lucrul manual. Ca şi în trecut se folosesc sapa şi hârleţul. Anume pe hârleţe şi sape se bazează şi până acum majoritatea operaţiunilor agricole ale ţăranilor ortodocşi de rit vechi, în deosebi în lucrul cu trandafirii.
„Tufari cu soiuri din Dobrogea se vând în Rusia, sunt prezentate la expoziţii agricole internaţionale <…>, sunt distribuite în Ucraina, Belarus, ţările Baltice. <…> După estimările celor mai mari proprietari, în sat se cultivă de la 2,5 până la 10 milioane de tufe de trandafir pe an”19.
Cunicea
În satul Cunicea, ca şi în alte sate ruse ale ortodocşilor de rit vechi, în cea mai mare parte se ocupă cu livezile, unde cresc mere, prune, caise, precum şi cu cultivarea grâului, porumbului. Este o mică producere de unt, uscătorie pentru prune. Mulţi locuitori din Cunicea cultivă sorg pentru confecţionarea măturilor, care sunt foarte întrebate nu doar în Moldova, dar sunt exportate şi în Ucraina, România. Tainele acestui meşteşug se transmit din tată în fiu. În sat se ocupă şi cu împletirea din lozie a coşurilor şi altor obiecte, dar totuşi într-un volum mai mic decât mai înainte. Bătrânii îşi amintesc că mai demult Cunicea era vestită cu tâmplarii săi care sculptau în lemn: decoraţii pentru fântâni, confecţionarea cadrelor pentru ferestre, elementelor decorative pentru acoperiş, ş.a. Măiestria lor era solicitată şi în satele vecine. Astăzi, când în viaţa sătenilor pătrund inovaţii urbane (ferestre de plastic, ş.a.) şi această meserie şi-a pierdut însemnătatea de altădată.
În Cunicea se străduiesc să reînvie meşteşugurile din trecut şi să promoveze ocupaţiile populare. Pentru aceasta se folosesc diverse metode de popularizare. De exemplu, în timpul sărbătoririi Săptămânii Albe („Masleniţa”) pe lângă evenimente (concerte, expoziţii cu unelte casnice – fusuri, fiere de călcat, samovare ş.a.) au loc şi expoziţii cu vânzare a obiectelor meşteşugurilor populare: mături de diverse dimensiuni, obiecte din lozie (coşuri), de lemn ş.a.m.d.
Trebuie de menţionat faptul că modul de viaţă al creştinilor ortodocşi de rit vechi se păstrează în mare parte datorită tradiţiilor de muncă care se bazează pe etica creştină, unde munca este privită ca o slujire lui Dumnezeu. Pentru a trăi o viaţă cuviincioasă, creştinul de rit vechi trebuie să muncească. Locul şi obiectul muncii pe pământ nu are un rol decisiv: în unele sate predomină cultivarea harbujilor, grădinăritul, livezile, iar în altele a căpşunilor şi trandafirilor. Peste tot se poate observa o încercare de renaştere a meseriilor vechi. „Mobilitatea înaltă de gospodărire a ruşilor de rit vechi, abilitatea de a găsi propria nişă unică şi cea mai profitabilă la moment, capacitatea de a stabili legături de afaceri, cunoaşterea conjuncturii pieţei – toate acestea garantează ortodocşilor de rit vechi capacitatea competitivă şi prosperitate economică, comparativ cu multe alte comunităţi ţărăneşti din Moldova, ne căutând la faptul că condiţiile iniţiale au fost nefavorabile pentru toţi”20.
Monumente de patrimoniu ale ruşilor creştini ortodocşi de rit vechi
În oraşele şi în satele din Moldova există un şir întreg de monumente ale culturii materiale a ruşilor ortodocşi de rit vechi. Printre acestea se numără bisericile construite în tradiţiile ruseşti, majoritatea dintre acestea numără mai bine de o sută de ani: biserica Acoperemântul Maicii Domnului din Cahul (1892), biserica Sf. Flor şi Lavru din s. Cunicea, biserica Acoperământul Maicii Domnului din Pocrovca, în s. Dobrogea Veche biserica Adormirii Maicii Domnului, cea mai veche biserică din Chişinău (Măzarache), care în anii 1960 a fost transmisă comunităţii ruşilor ortodocşi de rit vechi şi a fost sfinţită în cinstea Acopăremântului Maicii Domnului, iar în or. Orhei se găseşte biserica în cinstea icoanei Maicii Domnului Kazanskaia.
Printre obiectele de patrimoniu material se numără şi răstignirile care pot fi întâlnite în fiecare sat. Pe locul unde a fost mănăstire în Sercovo, fostul centru al spiritualităţii ortodocşilor de rit vechi în 2011 a fost instalată o răstignire.
La moment, încă nu există un muzeu, în sensul clasic, al culturii ruşilor ortodocşi de rit vechi, cu toate că încercări de creare au fost. Totuşi, la intrare în s. Pocrovca a fost construit un soi de muzeu sub cerul liber „Pocrovscaia usadiba” – Conac de Pocrovca, un complex turistic. Toate construcţiile gospodăriei „reprezintă un fel de stilizare a arhitecturii populare ruseşti, unde se foloseşte zidirea din bârne de lemn şi detalii din sculpturi de lemn.
La intrarea în „Usadiba” toată lumea este întâmpinată de o fântână-samovar, iar în „Samovarnea” puteţi gusta ceai fierbinte dintr-un samovar vechi, pe cărbuni, de o căldare şi jumătate, împreună cu vestita dulceaţă de Pocrovca”21. Într-o clădire separată se află baia rusească pe lemne cu două camere de abur, care se încălzeşte şi pe „negru” şi pe „alb”.

* * *
Pe parcursul secolelor, ruşii ortodocşi de rit vechi din Moldova, în pofida cataclismelor politice şi sociale, îşi păstrează lumea sa, pe de o parte închisă în plan spiritual şi cultural, însă pe de altă parte deschisă în plan economic.
Creştinii ortodocşi de rit vechi şi-au adus aportul în procesul de locuire şi prelucrare a teritoriului Moldovei de astăzi, având capacitatea de a-şi păstra patrimoniul spiritual şi material. Aşezarea ruşilor ortodocşi de rit vechi în regiune a contribuit la apariţia unei comunităţi etno-confesionale şi la răspândirea tradiţiilor culturii populare ruse. În rezultatul convieţuirii seculare alături de moldoveni şi ucraineni, ruşii creştini de rit vechi au preluat unele elemente din cultura cotidiană a etniilor învecinate.
Componentele de bază ale culturii materiale (organizarea aşezărilor, modul de construire a locuinţei, organizarea şi interiorul, vestimentaţia, bucătăria, uneltele) ale ruşilor de rit vechi în circumstanţe etnoculturale străine nu au suferit schimbări esenţiale. Creştinii de rit vechi din Moldova, într-un mediu etnic diferit de al său, au reuşit să-şi păstreze cultura tradiţională rusă, care în perioada sovietică în mare parte a fost distrusă.
Sarcina naţională din sec. al XIX-lea este de a nu pierde propria identitate seculară. În timpul globalizării îndeplinirea acestei sarcini pare o problemă din ce în ce mai complicată. Aceste procese nu puteau să nu atingă şi cultura ruşilor ortodocşi de rit vechi. Tradiţiile seculare treptat se şterg din influenţa tendinţelor globale, inclusiv cele economice şi sociale. Însă cultura naţională vie păstrează ceea ce este cel mai important: credinţa, comunitatea, familia. Mai mult decât atât, ceea ce se credea deja pierdut, începe să reînvie…

Referințe bibliografice:
1. Соломин И. И. Современное экономическое положение Старой Добруджи и трудовая этика крестьян-старообрядцев In. Современное старообрядчество Молдавии: книжность, традиции, хозяйство: сборник научных статей и документов, М: Археодоксiя, 2016, с. 199.
2. Смилянская Е. Б., Денисов Н. Г. Старообрядчество Бессарабии: книжность и певческая культура, М.: Индрик, 2007, с. 36.
3. Горбунов Ю. Е. Старообрядческая иконопись Юго-Западной Украины и Бессарабии XIX – первой половины ХХ в. // Культура народов Причерноморья, 2001, № 24, с. 89-96.
4. Поздеева И. В. Книжность старообрядческих общин Республики Молдова (по материалам двух лет археографических исследований) In. Современное старообрядчество Молдавии: книжность, традиции, хозяйство: сборник научных статей и документов, М: Археодоксiя, 2016, с.162.
5. Душакова Н. С. Традиционное старообрядческое жилище Пруто-Днестровского междуречья и левобережного Поднестровья (XIX – начало XXI в.). Автореф. дисс. …. докт. ист. Кишинев, 2012, с. 12.
6. Ibid., с. 14-15.
7. Болученкова А. Возникновение и развитие старообрядческих поселений на территории государства Молдовы In. Старообрядчество Молдовы: опыт прошлого, задачи настоящего… Материалы Второй международной конференции по проблемам старообрядчества. Кишинев, 2012, с.78-79.
8. Тудосе В. И., Тудосе А. А. Некоторые сведения о микротопонимике старообрядческого села Покровка In. Современное старообрядчество Молдавии: книжность, традиции, хозяйство: сборник научных статей и документов, М: Археодоксiя, 2016, с. 210.
9. Шишкина И.А. Старообрядцы: формирование общины в городе Тучкове. Традиционная одежда In. Липоване. Вып. 5. Одесса, 2008, с. 189.
10. Чижикова Л. Н. Этнографические особенности русского населения Молдавии In. Советская этнография. М., 1973. № 3, с. 40.
11. Ibid.
12. Ibid.
13. Ibid.
14. Inf. – Donţova Aleksandra Vasilievna, a. n. 1941, s. Cunicea: din materialele de teren Т. Zaicovschi (2011).
15. Абакумова Н. В., Латышев Д. И. Старообрядческая Покровка. Кишинев, 2014, с. 113.
16. Анцупов И. А. Русское население Бессарабии и Левобережного Поднестровья в конце XVIII – XIX вв. Кишинев, 1996, с. 203.
17. Абакумова Н. В., Латышев Д. И. Старообрядческая Покровка. Кишинев, 2014, с.102.
18. Соломин И. И. Современное экономическое положение Старой Добруджи и трудовая этика крестьян-старообрядцев In. Современное старообрядчество Молдавии: книжность, традиции, хозяйство: сборник научных статей и документов, М: Археодоксiя, 2016, с.197.
19. Ibid., с. 183.
20. Ibid., с. 205.
21. Абакумова Н. В. Старообрядческая Покровка. Кишинев, 2014, с.109.

Sursele ilustrațiilor:
Fig. 1. Biserica din s. Dobrogea Veche. Foto T. Zaicovschi, 2012
Fig. 2. Biserica din s. Pocrovca. Foto V. Stepanov, 2012
Fig. 3. Icoana lipovenească cu lestovca, s. Cunicea. Foto V. Stepanov, 2012
Fig. 4. O pagină din cartea veche. Foto din Смилянская Е. Б., Денисов Н. Г. Старообрядчество Бессарабии книжность и певческая культура (М., 2007)
Fig. 5. O pagină din manuscrisul de cântări de la sf. sec. al XIX-lea. – înc. sec. XX. Foto din Смилянская Е. Б., Денисов Н. Г. Старообрядчество Бессарабии книжность и певческая культура (М., 2007).
Fig. 6. Lestovci. Pocrovca, 2013. Foto E. V. Gradoboinova din culegerea „Современное старообрядчество Молдавии: книжность, традиции, хозяйство” (М.: 2016, c. 281)
Fig. 7. Casa tradiţională din satul Pocrovca. Foto N. Duşacova, 2011.
Fig. 8. Interiorul locuinţei lipoveneşti. Foto N. Duşacova, 2012.
Fig. 9. Fântână pe lângă biserica din s. Pocrovca. Foto O. B. Hristoforova din culegerea „Современное старообрядчество Молдавии: книжность, традиции, хозяйство” (М.: 2016, c. 249)
Fig. 10. Portul tradiţional pentru femei. Sf. sec. al XIX-lea – înc. sec XX. Foto V. Stepanov, Cunicea, 2010
Fig. 11. Portul tradiţional. Cunicea, 2014. Foto T. Zaicovschi
Fig. 12. Chicica tradiţională. Foto V. Stepanov, Cunicea, 2010.
Fig. 13. Împletirea tradiţională a coşurilor, s. Cunicea. Foto V. Stepanov, 2010.
Fig. 14. Răstignirea pe lângă s. Cunicea. Foto V. Stepanov, 2012.
Fig. 15. Samovarul din s. Pocrovca. Foto N. Duşacova, 2011.
Fig. 16. Ansamblul Dolinușca din satul Pocrovca, 2011, Foto N. Duşacova, 2011.

 

Diana NICOGLO

Găgăuzii – popor turcic, creştin ortodox care trăieşte în sudul Republicii Moldova (în partea istorică a sudului Basarabiei). Baştina istorică a găgăuzilor este Nord-Estul Bulgariei. Din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea găgăuzii, dar şi alţi imigranţi transdanubieni încep să se aşeze cu traiul pe pământurile Basarabiei de Sud, care din anul 1812 devin o parte a Imperiului Rus. În anul 1819, din ordinul ţarului, imigranţii transdanubieni obţin statut de colonişti, dar şi un şir de avantaje (scutire de impozite, de serviciu militar etc.), ceea ce le permite să atingă mari succese în sfera social-economică. Lipsa surselor scrise, legendelor despre originea lor şi baza concludentă de probe nu permite avansarea în cercetarea acestei teme. Nici una din ipotezele existente nu a devenit teorie independentă, deoarece în fiecare există puncte slabe. În prezent sunt cunoscute două versiuni: slavonă şi turcă. Ipoteza ”slavonă”, conform căreea găgăuzii ar fi bulgari turcificaţi (conform limbii vorbite) nu dispune de argumente suficiente ale provenienţei găgăuzilor. Ipoteza turcică include un şir de versiuni. Cea mai acceptabilă printre cercetători este presupunerea precum că strămoşi ai găgăuzilor ar fi triburile medievale de nomazi pecenegi, uzi, care au migrat din stepele din sudul Rusiei spre Dunăre şi s-au stabilit pe teritoriiul de astăzi al Bulgariei. Pe lângă aceste componente, în opinia cercetătorilor, la etnogeneza găgăuzilor au participat şi protobulgarii turcici.
Cultura tradiţională a găgăuzilor s-a format la baştina lor – Bulgaria şi este parte componentă a complexului etnocultural balcanic. Pe teritoriul Basarabiei aceste tradiţii (balcanice) au intrat în corelaţie cu elementele culturale ale populaţiei autohtone (moldovenii/românii) în urma cărui fapt s-a produs îmbogăţirea reciprocă.
În cultura materială a găgăuzilor se observă tangenţe cu popoarele balcanice, cu românii/moldovenii, ucrainenii. Tangenţe cu popoarele turcice se regăsesc în mare măsură în tradiţia alimentaţiei, deoarece această componentă a culturii etnice este una dintre cele mai constante. Alte elemente ale culturii materiale (majoritatea meşteşugurilor, vestimentaţia, casa) sunt practic pierdute.
În prezent se urmăreşte dispariţia naturală a multor elemente ale culturii materiale. Însă reprezentanţii societăţii găgăuze depun efort maxim pentru renaşterea acestora.
Ocupațiile tradiționale
Activităţi economice. În mod tradiţional, ocupaţiile principale ale găgăuzilor au fost prelucrarea pământului şi creşterea animalelor. Sectorul cel mai important era creşterea pâinii. Dintre culturile cultivate, un loc important îl aveau grâul, porumbul, meiul, orzul. Mai semănau şi linte, fasole, mazăre, in, cânepă, hrişcă. Cea mai mare suprafaţă cultivată era alocată pentru grâul de primăvară, care dă roadă înaltă. În mod deosebit era preţuit specia de grâu numită „arnăut”, care e mai rezistentă la secetă. De rând cu creşterea pâinii, s-a dezvoltat şi creşterea animalelor domestice. Cele mai răspândite sectoare erau creşterea oilor, reproducerea bovinelor, a cailor, a porcilor, a păsărilor ş.a. Ovicultura ocupa un loc deosebit în activitatea economică, iar specificul acesteia rezidă în cantitatea mare de lapte şi în calităţile cărnii a rasei de oi locale. Cea mai populară era rasa de oi de tip universal, numită „ciuşca”, a cărei productivitate multilaterală satisfăcea necesităţile familiei în lână, lapte, carne. Spre deosebire de rasa specializată (merinos), folosită, în principiu, pentru lână, ciuşca cerea mijloace minime pentru întreţinere. Găgăuzii mai bogaţi ţineau până la o sută şi mai multe oi, peste 50 de cai, zeci de capete de animale folosite în activităţile din gospodărie, câteva sute de ştiubeie.
Pe lângă creşterea grâului şi a animalelor domestice, era dezvoltat şi grădinăritul, ocupaţie cu caracter auxiliar, deşi avea tradiţii mai vechi. În gospodăriile lor, găgăuzii creşteau varză, sfeclă, ridiche, castraveţi, chiperi, roşii, vinete, pepene verde (harbuji), bostani, ceapă, usturoi, fasole, pătrunjel, cartofi şi alte culturi3.
Condiţiile naturale favorabile au contribuit la dezvoltarea cu succes a unui alt sector tradiţional – viticultura şi vinificaţia. Vinul era produs în condiţii casnice. La ocupaţiile auxiliare se referă şi creşterea fructelor, apicultura, sericicultura.
Meşteşuguri şi îndeletniciri populare. Conform tradiţiei, aproape tot ce era necesar pentru aranjarea traiului (textile, haine, ustensile) şi menţinerea vieţii (produse şi instrumente pentru prelucrarea lor) se produceau şi se confecţionau în fiecare gospodărie ţărănească. Multe îndeletniciri şi meşteşuguri erau cunoscute de găgăuzi încă înainte de a migra pe teritoriul Basarabiei. Printre ei este producerea făinii, prelucrarea pieilor, cojocăritul, împletitul din papură şi din salcie, prelucrarea pietrei, producerea lumânărilor şi a săpunului. Cea mai veche îndeletnicire este producerea făinii. În timpurile vechi, pentru a preface grăunţele în făină, găgăuzii se foloseau de unelte lucrate manual: kaya şi rışniţa, piua de lemn – dübek. O mare popularitate aveau morile (dermen)5.
În meşteşugul cojocăritului, din piei de oi se confecţionau haine lungi (haine de deasupra), bondiţe/pieptare din blană, din piele de porc şi de bou se coseau încălţăminte. Prelucrarea pieilor de oi era accesibilă, practic, pentru toată populaţia găgăuză. Această îndeletnicire ţărănească, la începutul sec. al XIX-lea, într-o măsură mai mare decât altele, a căpătat caracteristicile producţiei meşteşugăreşti6.
Printre îndeletnicirile găgăuzilor mai erau dulgheritul şi tâmplăria, dogăria, fierăria, cusutul pantofilor, croitoria, giuvaiergia, tricotatul şi ţesutul, broderia. Activităţile dulgherului erau legate de confecţionarea instrumentelor agricole, a căruţelor, săniilor, a ustensilelor pentru casă, a instrumentelor şi a mobilei pentru casa ţărănească. Toţi ţăranii posedau deprinderi elementare de dulgherit. Mulţi dulgheri se ocupau cu meşteşugul dogăritului (butnăritului). Materia primă era cumpărată la piaţa locală, se folosea lemn de calitate înaltă, ce poate fi prelucrat (stejar, tei)7.
Confecţionarea încălţămintei se bazează pe vechea experienţă de utilizare a pielii animalelor. Tipul tradiţional de încălţăminte – opinci – era cusut din piele de porc netăbăcită. La croitori, coseau din postav haine scurte cu mâneci, pentru bărbaţi şi paltoane pentru femei, de asemenea, vestoane pentru bărbaţi, pantaloni, cămăşi. În meşteşugul cusătoriei s-au specializat atât bărbaţii cât şi femeile. În sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea, un membru din familie se ocupa cu croitoria, iar ceilalţi continuau să prelucreze pământul8.
Una dintre cele mai vechi îndeletniciri casnice este giuvaiergia. Meşterii care confecţionau podoabe şi accesorii erau numiţi kuyumcu. Meşterii locali confecţionau küpä (сercei), üzük (inele), bilezik (brăţare cu ornamente). Cerceii erau confecţionaţi din aur, argint, pregătindu-i din monede, iar brăţările – din argint. Familiile cu un venit material mic se mulţumeau cu articole din aramă. Ca şi alţi meşteşugari, kuyumcu făceau parte din clasa mai înstărită a populaţiei9.
Fiecare femeie trebuia să posede deprinderi de împletit (tricotat) şi de ţesut. Firele de tors erau din lână, garus, aţă de bumbac confecţionată la fabrică, fibre de mătase brută. Împleteau cu andrele (şiş), cu cârligul (kuka), cu acul (iinä). În vechime, din lână se împleteau ciorapi (çorap), şosete (tomak), papuci de casă/ciupici, terlici (terlik), căciula pentru copii (takä), pieptar (keptar). Broboadele erau împletite cu spiţele, iar pe margini le înfrumuseţau cu o dungă ajurată. Din fibre de mătase brută ţeseau elemente decorative: dantele, margini pentru perdele, pentru cuverturi, prosoape ş.a11.
O ocupaţie casnică a găgăuzilor, incluzând particularităţi ale meşteşugului, a fost ţesutul. Materia primă o constituiau fibrele vegetale: inul (keten), cânepa (kenevir), fibre de lână, fibre de bumbac (pamuktan iplik), mătase brută (bürüncük). Fibrele erau făcute la roata de tors (rökä). O formă veche a acesteia este furca de tors (furka), cu ajutorul căreia femeile torceau din mers. Aceasta constituia o tijă obişnuită, partea de jos fiind prinsă de brâu, sub mâna stângă. Câlţul de lână îl prindeau de capătul furcii. Pentru învălătucirea furcii de tors se folosea elemnä – o ramă ce se învârte orizontal pe o ramă mică din două bucăţi de lemn încrucişate. Unealta tradiţională la care se ţesea (stativele) se numea la găgăuzi düzen, de construcţie orizontală.
Se deosebea printr-o mare varietate stofa pentru haine. Çukman, o stofă subţire de lână, produsă în gospodărie, era dată la atelier pentru a fi vopsită şi călcată. De cele mai multe ori, lâna era combinată cu aţe de mătase brută. Era folosit pe larg dimi – haină din postav. Din pânză ajurată coseau prosoape decorative, împodobite cu ornamente vegetale13.
O grupă deosebită de produse ţesute o constituie covoarele. Ele erau ţesute din aţă de lână. Cele mai vechi tipuri sunt covoarele înguste, lungi şi netede. Ornamentul tradiţional a fost şi rămâne a fi cel vegetal, în formă de crengi şi copaci stilizaţi, care alternau cu mici figuri antropomorfe (păstorul cu oi sau o imagine stlizată puternic a altei fiinţe vii). În prezent, covoarele netede găgăuzeşti au un fundal negru, pe care se află buchete de flori în vază ori în coş sau fără ele. Pe margini este o dungă largă în forma unei ghirlande de flori. Cele mai utilizate desene sunt tabla (tipsie), gül (trandafir), beş gül (cinci trandafiri), kuş (pasăre), sepet (coş), mantar (ciuperci) ş.a. Erau confecţionate, de asemenea, tülü pala – covoare pufoase cu ornamente geometrice, pala – covoare lungi şi înguste de atârnat pe perete, cu care acopereau paturile, iar în familiile înstărite şi podeaua14.
De asemenea, mai ţeseau şi yastık – cearşafuri pentru pernele alungite, pentru paturi, döşek – saltele, yorgan – pături, çarşaf – cuverturi. Produceau şi accesorii de forme mici: kuşak – brâie pentru bărbaţi, çember – broboade pentru femei, sargı – jambiere pentru bărbaţi16.
Locuința. Gospodăria tradiţională a găgăuzilor era alcătuită din casă (ev), aşa-zisa ”parte curată” (kapun önü, la propriu ”în faţa uşii”), o livadă mică cu grădină şi răzor (başça), curte gospodărească (arman aulu). Anexele gospodăreşti erau alcătuite din grajduri şi construcţii pentru păstrarea productelor şi nutreţurilor. Principalele construcţii pentru animale erau dam, şopronul şi grajdul, coteţul pentru păsări şi cocina. Anexele erau situate în spatele casei. Acolo se păstrau samannık (stoguri de paie, grâu), tizek (combustibil) – tizic clădit, vreje de floarea soarelui, lozie uscată. Gardurile erau făcute din arbuşti ghimpaţi: porumbrele sau vreascuri; cele din nuiele, stuf, lemn – din scânduri, ţăruşe şi prăjine; cele din piatră şi pământ – din ceamur, chirpici, unse cu lut. În curte se găsea fırın (cuptorul de pâine) şi kotlon (vatra)18, unde pe vreme caldă se prepara mâncarea.
Drept material de construcţie era folosit un amestec de lut cu paie, care se numea çamur. De obicei construcţiile se ridicau folosind tehnicile de ceamur şi chirpici. În tehnica de ceamur, din lutul moale, amestecat cu paie se formează rulouri, din care se clădesc pereţii. Şi în cealaltă tehnică pereţii se ridică din chirpici nearşi, preparaţi din aceeiaşi compoziţie19. Deoarece construcţia era fără temelie, pe din afară casa era înconjurată de o prispă din lut de formă semi-ovală. Odată cu perfecţionarea construcţiei locuinţei, această prispă din faţă a început să se facă în formă de dreptunghi şi s-a transformat în sundurma, prispa – baza unei galerii deschise, cu piloane20. Mult mai târziu, în secolul al XX-lea, această galerie s-a transformat într-o încăpere închisă şi s-a modificat într-o verandă închisă cu sticlă.
Construcţia cu temelie a început să se dezvolte abea la sfârşitul sec. al XIX-lea. Materialul de bază pentru acoperiş îl constituia stuful. În prima jumătate a sec. al XX-lea au apărut şindrila şi ţigla. În conformitate cu modul de acoperire, există două feluri de tavane: atma tavan (azvârlit) şi esmä tavan (căptuşit). Partea interioară a tavanului putea fi din scândură sau din lut. În cazul tavanului ”azvârlit”, se suprapuneau grinzile transversale, de ele se fixa o căptuşeală de lemn, peste care se arunca ceamur. În cazul tavanului din lut, grinzile erau înlocuite cu prăjini, peste care se arunca ceamur (lut amestecat cu paie). Mai veche este construcţia ”azvârlită”23.
Spre sfârşitul sec. al XIX-lea complexul locativ era alcătuit din două construcţii: într-o curte ţărănească era situată clădirea de bază – ev (casa) şi bordey (suplimentară). Baza tradiţională pentru planificarea clădirilor locative este încăperea locativă soba, içer – o celulă locuibilă şi o încăpere cu vatră (hayat), care îndeplinea şi funcţia de tindă. Hayat era mijlocul casei, unde era situată vatra şi unde se scurgea viaţa de toate zilele a familiei găgăuze. Aici dormeau, mâncau, munceau, uneori chiar primeau şi musafiri. Anume prin aceste caracteristici se deosebeşte locuinţa găgăuzilor şi a altor popoare din sudul Moldovei de casa tradiţională, caracteristică pentru regiunile de nord, unde tinda nici odată nu era încălzită24. Spre sfârşitul sec. XIX încep să se construiască case cu trei camere. Camera nouă nu era încălzită şi îndeplinea funcţia de büük ev (principală). Apariţia celei de a treia camere a adus la o schimbare considerabilă a tuturor componentelor locuinţei. De exemplu, hayat (tinda) şi-a pierdut funcţia de ”mijlocul casei”, devenind treptat o tindă îngusă, caldă, din care duceau uşi în ambele camere25.
În unul din colţurile tindei se afla bacalık (un horn larg). Ulterior au început să clădească în unul din colţuri ceva asemănător cu o plită din lut (kotlon). Uneori în casa cu trei camere la începutul sec. al XX-lea hayat (tinda cu cămin) era împărţită în două, separând cu un perete partea din spate cu cămin. Intrările în ambele camere rămâneau în partea din faţă a tindei (hayat). Partea separată (kamara) se transforma în într-o bucătărie de iarnă şi, totodată îndeplinea funcţia de încăpere locativă26.
Pe timpuri podeaua de pământ era acoperită cu nisip sau paie, mai târziu – cu rogojină şi cu preşuri ţesute de casă. Pereţii interiori în casele vechi nu întotdeauna erau daţi cu var, dar se vopseau cu lut moale de diferite culori. Ceva mai târziu au început să utilizeze varul, amestecat cu sineală. Pentru locuinţa găgăuzilor era tipic fırın, camal (cuptor în formă de cub). În el coceau pâine şi, totodată încălzeau încăperea în timpul rece al anului. Vara în fırın nu se făcea focul. Caracteristic pentru aspectul exterior al casei găgăuzilor din trecut şi din prezent sunt çalmar, sayvan, kaydırma (streşinile).
Interiorul locuinţelor era simplu şi comod. În içer (camera de trăit) din mobila tradiţională erau masa lângă geam, 2-3 scaune sau skemnä (laviţă lungă). Un obiect obişnuit era pat/dolma (podium din lut), lipit de sobă. De obicei pat era aşternut cu rogojină şi preşuri ţesute de casă. În colţul său se afla o ladă, pe care era aranjată lengeria de pat. Tipic pentru interior era utilizarea pe scară largă a prosoapelor decorative, care înfrumuseţeau icoanele, ramele cu fotografii, geamurile. Interiorul büük ev (camera principală, neîncălzită) era alcătuit din masa (masă), laviţe înguste din lemn situate de-a lungul pereţilor, covoare pe pereţi, o ladă în colţul camerei. Puţin probabil că pe peretele cu covor erau atârnate rochiile femeilor, care trăiau în casă. Toate hainele se acopereau cu çarşaf fistanı (cuvertură din dantelă).
Decorul casei tradiţionale a găgăuzilor are particularităţile sale. În trecut el se deosebea printr-o tehnică simplă şi ornamentul gravării sculptate în lemn, care împodobea pilonii galeriilor, ramele uşilor şi ferestrelor, coama şi marginea acoperişului.
În acelaşi timp, nu se practicau vopsitul şi zugrăvitul pereţilor. Pereţii faţadei se văruiau şi se conturau pe jos, alteori şi pe margini pervaz (chenar de culoare închisă). Deasupra geamurilor din faţă erau lipite reliefuri de formă trapezoidală, vopsite în aceeaşi culoare ca şi chenarul.
Cu ozoare vegetale şi geometrice erau decorate oblon (obloanele), uneori uşile de la intrare, în interior – sobele şi pereţii. Pilonii galeriilor au început să fie confecţionaţi din cărămidă sau din cotileţ, fapt care le conferă o monumentalitate deosebită. Ei sunt decoraţi cu reliefuri de aceeaşi culoare cu pereţii. Pe capitelurile pilonilor cel mai des se întâlnesc imagini de fructe. Acoperişul casei tradiţionale era decorat cu coame de lemn28.
În prezent nu s-a păstrat locuinţa tradiţională a găgăuzilor; s-a schimbat interiorul, sistemul de încălzire, materialele de construcţie. Una dintre cele mai constante componente ale curţii găgăuze rămâne beciul în care se păstrează alimentele şi vinul. În unele case s-a păstrat decoraţiunea cu prosoape a camerei princilale. Rămâne populară tehnica de construcţie din chirpici.
Ţăranul găgăuz şi-a amenajat gospodăria foarte raţional. Totul era supus unei anumite ordini. Acest fapt îl mărturisesc numeroasele declaraţii ale cercetătorilor şi funcţionarilor din sec. al XIX-lea. Astfel, P. E. Zaderaţkii la începutul anilor 1840 scria: ”Gospodăria colonistului are toate acareturile necesare: staul, beci, grajduri pentru oi, viţei, etc. Pentru zilele de vară coloniştii au în curte cuptoare în pământ…”30. În anii 1911–1912, potrivit colecţionarului P. A. Şumanskii, ”gospodăria aproape a fiecărui găgăuz are toate acareturile necesare, lucrate primitiv, dar solid, gospodăreşte”31. În lucrarea lui A. Klaus se menţionează bunăstarea gospodăriilor găgăuze şi bulgăreşti de la sfârşitul anilor 1860: ”Starea internă a coloniilor, organizarea casnică şi bunăstarea erau deja foarte dezvoltate”32.
Pentru găgăuzii de la începutul sec. al XX-lea era specifică aşa-zisa ”casa lungă” cu mai multe odăi, cu anexele gospodăreşti alipite. Tradiţional, astfel de case se construiau până în a doua jumătate a sec. al XX-lea.
În prezent, în satele găgăuze se ridică case moderne din materiale de construcţie noi.
Portul popular. Costumul femeiesc. Până la strămutarea în Basarabia costumul femeiesc era compus din gölmek (cămaşă-tunică) în îmbinare cu don (şalvari largi) din stofă pestriţă, anteri (bondiţă fără nasturi), kontoş (vestă), împodobită cu şnur aurit (batic), çember (broboadă) sau fes (fes). Găgăuzii din Basarabia de la sfârşitul secolului au păstrat amintirea despre acest costum doar în legende şi cântece vechi33.
La sfârşitul sec. al XIX-lea, costumul femeiesc găgăuz de toate zilele consta dintr-o cămaşă de pânză care avea rolul lenjeriei de corp, rochie fără mâneci, peste care se îmbrăca şorţul de culori închise din lână ţesută de casă şi pânză îndesită cumpărată (satin, rapiţă şi altele). Gölmek (cămaşa) o coseau din pânză ţesută în casă şi niciodată nu o ornamentau cu broderie. Çukman (rochia fără mâneci) erau realizate din stofă de lână într-o singură culoare (bordo, albastru, verde, morcoviu) sau în dungi sau carouri. Corsajul rochiei îl croiau cu platcă (platka, çupak) şi-l împodobeau cu falduri cu tighel şi încreşite34. Poalele rochiei erau largi şi foarte bogate. La mers în spate se lăsa o cascadă grea de stofă («parcă o coadă», – spun femeile mai în vârstă35. Culoarea rochiei era în funcţie de vârstă. Fetiţele şi fetele nemăritate purtau rochii deschise, iar femeile căsătorite, în mare parte, purtau rochii de culori închise, predomina culoarea neagră. Şorţul era împodobit cu falduri la brâu şi transversal la poale. O completare obligatorie era çember – un batic mare negru din stofă de fabrică. În afară de el, purtau şalinka (batic cu franjuri) şi bariz (subţire de batist), pe care îl purtau femeile înstărite din familiile îndestulate36. În popor existau câteva moduri de legare a baticului: pe creştet – pentru persoanele în vârstă, deasupra urechii într-o parte – pentru toate femeile şi fetele în timpul lucrului şi acasă, sub bărbie – pentru toate pe vreme caldă, în jurul gâtului – pentru adolescente, fete şi tinere neveste37.
Pe timp rece îmbrăcau rochia sau câteva rochii fără mâneci (ensiz fistan, ensiz çukman, kolsuz fistan), bluza de postav căptuşită cu lână (kofta), cojocelul (keptar, bondiţa, kürk, poşkina). Pe picoare încălţau terlik (sandale din postav lucrate manual) sau emeni (pantofi de piele lucraţi manual)38.
Un rol important îl jucau bijuteriile – salba şi bonçuk – mărgele, küpä, halka küpä – cercei din aur, bilezik – brăţarele de aramă şi argint. Era obişnuit portul cruciuliţei din aramă, os, sidef, mai rar din metale preţioase. Multe bijuterii erau aduse pe meleag de pelerini la locuri sfinte. Cele mai apreciate erau (mărgelele de sidef), pe care le purtau permanent, considerând că ele au puterea de a ocroti, deoarece provin din locuri sfinte. Stavro (cruciuliţa) deseori o atârnau pe una din aţele mărgelelor. Ea trebuia purtată de fiecare femeie de la naştere. Cu aceeaşi putere magică erau înzestrate şi brăţarele. Un element obligatoriu al îmbrăcămintei era kolan (brâul) cu cătăramă de argint (pahta). Portul miresei îl împodobea gümüş kuşak (brâul de argint), fabricat din plăci suflate cu argint, ataşat la baza brâului din piele40.
Fetele îşi împleteau părul în doua gâţe, nevestele tinere – în una, femeile mai în vârstă îşi strângeau părul în coc la spate (kukuy) şi îl prindeau cu ace de păr. Îl fixau cu pieptene de os. În trecut exista obiceiul de a împleti miresei multe cosiţe.
Costumul bărbătesc. Baza costumului bărbătesc o constituia dimi, don dimi (pantaloni largi negri) din postav de culoare neagră sau maro, don din pânza, de desubt, gölmek (cămaşă), kuşak (brâu lat ţesut). Încălţămintea obişnuită era çarık (opinci), care era purtată cu sargı – obiele ţesute de casă. În timp, pe lângă casă umblau desculţi sau în sandale confecţionate acasă sau cumpărate (emeni) şi ciorapi de lână (tomak). În calitate de îmbrăcăminte exterioară serveau (cojocul sau bondiţa de postav) sau anteri (vestă scurtă de postav cu un rând de nasturi), garnisită cu şnur42. Costumul bărbătesc al găgăuzilor basarabeni a păstrat trăsăturile caracteristice structurii hainelor populaţiei din Bulgaria de Nord-Est. Pe parcursul evoluţiei au fost pierdute aşa elemente ca fesul, turbanul.
Cămăsile pentru bărbaţi erau de tip tunică, din doi laţi, pe platcă cu încheietoare la mijlocul pieptului sau într-o parte şi cu guler îngust drept43. Pantalonii (dimi, tuçlu don) erau făcuţi din postav de casă de culoare neagră sau maro. Erau cusuţi largi, încreşiţi pe un şnur împletit din fire de lână (uçkur)44. Brâul roşu (kuşak) legat în talie s-a păstrat în costumul găgăuzilor generaţiei în vârstă până în prezent. Mintan (jiletca fără mâneci) avea un guler drept puţin înalt şi se încheia pe un ochi şi încheietoare din şiret gros (gaytan). Peste mintan îmbrăcau anteri – vestă cu un rând de nasturi cu guler drept, garnisită cu gaitan şi mâneci înguste din postav albastru-închis sau negru. Cojocelul (keptar, bondiţa) avea o tăietura dreaptă pe piept care se încheia cu nasturi din şnur sucit. Pe margini, falduri, pe croiala mânecelor, de-a lungul cusăturilor se ornamentau cu panglici negre din piele şi desene ajurate. Cojocul lung (boy kojuk) era destinat bărbaţilor în vârstă. Bărbaţii tineri şi bărbaţii de vârstă medie purtau kısa kojuk – veston scurt din blană. În drum sau pe vreme rea îmbrăcau yaamurluk – mantaua de postav cu glugă. Iarna pe cap purtau kalpak – căciuli din blană de caracul, vara – paraliya (pălării din pâslă). Acest obicei s-a păstrat până în prezent. Cele mai vechi tipuri de încălţăminte se considerau opinci din piele de porc sau vită. Picioarele le înfăşurau cu sargı – fâşii lungi din pânză albă de lână – la fel ca şi obielile, care se înfăşurau cu panglici din piele de la opinci şi şnur negru (kara baa, tırsına, kılip), confecţionat din păr de cal sau lână de capră45.
În prezent costumul tradiţional al găgăuzilor nu s-a păstrat. În localităţile rurale femeile continuă să poarte haine de culori întunecate. Atributul obligatoriu este şorţul, baticul, cojocelul. În setul pentru bărbaţi cele mai statornice elemente sunt cojocelul, căciula din caracul sau pălăria din pâslă. Purtători ai coloritului naţional sunt persoanele în etate.
Îmbrăcămintea pentru copii. Îmbrăcămintea pentru copii repeta hainele adulţilor în forme simplificate în croială: la fetiţe cămaşa şi rochia (cu mâneci sau fără mâneci), se completau cu şorţ şi batic, legat în modul “dartılı”. Fetiţele la fel purtau cercei ieftini cumpăraţi cu mărgeluţe azurii, care conform datinei se considerau talisman. Chiar şi cele mai mici găgăuze se încingeau cu brâie elegante cu cătăramă argintată. Îmbrăcămintea obişnuită pentru băieţei erau pantalonii din postav şi cămaşa din pânză. Peste ele purtau pieptare căptuşite (keptar, güüslük) şi jachete căptuşite cu blană sau matlasate cu lână. Adolescenţilor, iar uneori şi celor mai mici le coseau bondiţe (keptar, bondița, poşkina). Acopremânt pentru cap serveau căciulile din blană (kalpak), confecţionate ca şi penrtu maturi, dar mai des din caracul alb. Celor mici le coseau sau împleteau scufiţe (tакä), împodobite cu panglici cusute, dantelă şi neapărat cu mărgeluţe albastre şi roşii – «împotriva deochiului». Încălţăminte specială pentru copii nu exista. În mare parte, copiii mergeau desculţi. Pe timp rece, micuţii stăteau în casă. Pentru cei mai mari confecţionau opinci. Copiilor le cumpărau foarte rar încălţăminte din piele, chiar şi în familile avute47.
Alimentația tradițională. Alimentaţia găgăuzilor după strămutarea lor pe teritoriul Basarabiei dezvoltat sub influență culturii moldovenilor şi a altor grupuri etnice vecine nu s-a schimbat semnificativ.
Tradiţional în alimentaţia găgăuzilor este ekmek49 – pâinea de grâu din aluat cu drojdie, coaptă în cuptor obişnuit (fırın). În tradiţii şi rutualuri ea ocupa unul dintre cele mai importante locuri. Pâinea cu sare este un accesoriu indispensabil al fiecărei mese şi are semnificaţia sacrală a trupului lui Cristos, care indică apartenenţa găgăuzilor la ortodoxie.
Produsele din făină includ çörek/pita, turtele din aluat nedospit, care erau coapte pe jăratic sau frunze de plante la gura cuptorului. Produsul cel mai specific din făină este kıırma/pidä – plăcinta din brânză, astupată cu smântână, pe care în trecut ghiceau de Crăciun, în interiorul cărora se coceau diverse obiecte (beţişoare, monede).
Felul preferat de mâncare era şi rămâne şi astăzi gözlemä – turte din aluat nedospit (uneori dospit) cu umplutură din brânză sau caş sub formă de semicerc, prăjite într-o cantitate mare de ulei vegetal sau grăsime. În trecut în mâncare foloseau kus-kus, uuma çorba – diverse ciorbe, bulamaç – ciorbă de post din făină51.
Un loc important în alimentaţia găgăuzilor îl ocupau produsele cerealiere, din care preparau diverse feluri de mâncare: bulgur, sütläş (terciuri), sarma (sarmale). Din boabe întregi de grâu de primăvară fierbeau koliva – coliva rituală. Orezul era produs cumpărat, iar felurile de mâncare preparate din el (bulgur, sarma) erau prezente la diferite sărbători de familie şi ale ciclului calendaristic. Din păstăioase preparau fasülä – fasole fierte, condimentate cu pasta de piper roşu, mărar, cimbrişor sau mentă rece53.
Carnea şi produsele lactate produse şi consumate în gospodăriile ţărăneşti. În trecut, ca şi acum, pentru găgăuzi era caracteristic o mare varietate de produse lactate, a căror tratare şi-a păstrat trăsăturile arhaice, inerente tradiţiilor popoarelor turce cu trecut nomad. Printre acestea sunt diferite tipuri de brânză (piinir, iişimik, nur), care erau folosite ca gustare şi serveau drept umplutură pentru produsele din făina. Deseori pe masa ţăranului gagauz era yuurt – laptele acru. De regulă, el era mâncat din farfurii cu lingura54.
În consumul de carne predomina mielul şi porcul. Un loc semnificativ în raţia alimentară ocupa carnea de pasăre, în special de pui. În acelaşi timp, exista sacrificarea sezonieră a bovinelor, în funcţie de ciclul calendaristic. De exemplu, mielul era sacrificat primăvara de Hederlez (ziua Sfântului Gheorghe), berbecul şi viţelul toamna de Kasım (ziua sfântului Dumitru), Büük Pakellä (Paşte), porcul – de Kolada (Crăciunul)55.
Principalele modalităţi de păstrare a cărnii erau uscarea şi afumatul mielului şi a porcului (pastırma), precum şi căvărma din miel. Un fel de mâncare populară din carne este manca (manje) – friptură pe bază de sos, preparată din orice fel de carne şi condimentate cu menta rece sau cimbrişor.
La sacrificarea mielului sau porcului pregăteau sıcak kaurma – friptură apetisantă din carne proaspătă, dreasă cu condiment şi un pahar de vin alb. La sărbătorile în cinstea numelui era obiceiul de a coace în cuptor miel umplut cu crupe se grâu sau orez şi măruntaie. Un fel de mâncare de sărbătoare paça – piftie din carne de porc sau pasăre. Din preparatele lichide găgăuzii prepară çorba – ciorbe acrăpe bulion din carne cu tăieţei de casă. Ciorba de miel este considerată cea mai delicioasă. În familiile cu venituri scăzute pregăteau ciorbe din crupe şi legume.
În tradiţia gastronomică a ciobanilor până în prezent s-a păstrat mâncarea ”çoban kuzusu” (textual “miel ciobănesc”), care prezintă o carcasă de miel tânăr coaptă cu piele într-o groapă săpată cu cărbuni, rămaşi de la focul ars. Acest tip de mâncare datează din vechea cultură pastorală şi este caracteristic pentru popoarele cu un trecut nomad şi pentru cei al căror tip tradiţional de gospodărie a fost crescutul oilor.
Din legume în alimentaţie se consumă varza, ardeiul, morcovul, roşiile, vinetele, ceapa etc. Principala modalitate de prelucrare a legumelor pentru utilizare ulterioară este sărarea (turşu)58. Fructele (strugurii, piersicii, prunele, merele, caisele) sunt consumate proaspete. În trecut din struguri pregăteau pekmez – sirop dulce de struguri, din fructe uscate preparate hoșaf – compot, care, precum laptele acru, îl mâncau din farfurie împreună cu pâinea fărămiţată.
Un rol important în alimentaţia gagauzilor îl ocupă diverse ierburi şi condimente aromate. Pe larg este răspândită tradiţia consumului düümä biber/biber povidlası – un condiment specific – piper roşu măcinat sau pastă din piper roşu. În calitate de mirodenii folosesc kopar – mărar, petruşka – pătrunjel, leuştän – leuştean, kara naanä – mentă, mürdä/düülmüş koku – amestec din ierburi uscate mărunţite. De regulă, cu acest condiment presărau pâinea proaspătă caldă şi o mâncau cu lapte acru şi brânză. În ciorbe pentru gust adăugau borç – borş acru din tărâţe60.
Din băuturi în sec. al XIX-lea – încep. sec. al XX-lea erau răspândite băuturile fără alcool (şıra – sucul de poamă boza – braga) şi băuturile alcoolice (şarap – vinul şi rakı – votca). De asemenea, întrebuinţau laana suyu – moare de varză, condimentată cu ceapă prăjită în ulei vegetal şi piper roşu măcinat. În mod traditional ţăranii o luau pe câmp şi o mâncau cu mămăligă sau pâine61.
Sortimentul de dulciuri în bucătăria găgăuză este destul de sărac. Acestea includ kabartma – gogoaşe din aluat de cozonac, lokum – gogoaşe cu umplutură de brânză, acoperite cu smântână, kortmaç – plăcintă dulce (coraslă), kabaklı – plăcintă cu dovleac, paska/kozonak – cozonac de Paşti62.
Gătitul la găgăuzi era considerat lucrul femeilor. Obligaţiunile bărbaţilor includeau pregătirea căvărmalei, a vinului şi servirea vinului participanţilor la masă.
Meniul depindea de sezon. În timpul verii predominau produsele lactate, cerealele şi legumele, iar în timpul iernii – mâncăruri cu crupe şi carne. Sortimentul de mâncare a fost aproape întotdeauna la fel, indiferent de tipul mesei. Sarmalele şi cartofii cu carne erau gătite pentru nunta, botez şi alte sărbători, precum şi pentru funeralii. Singurele excepţii erau felurile de mâncare care purtau un anumit sens simbolic şi erau rituale: koliva – coliva, döşemä/piinirli/kıvırma – plăcintă de Crăciun cu brânză, destinată ghicitului, kaniska – colac de nuntă cu carne de pui etc., şi, de asemenea, fasolea fiartă, care nu era servită la nuntă şi botez. De regulă, acest fel de mâncare era un atribut al mesei de înmormântare sau pomenire sau mâncare obişnuită de toate zilele63.
Fiecare masă avea un ritual conform tradiţiilor. La masa de nunta femeile şi bărbaţii se aşezau pe părţi diferite ale mesei, iar tinerii necăsătoriţi împreună cu tinerii însurăţei nu participau la trapeză. Strict, trapeza femeilor este considerată sărbătoarea cu ocazia naşterii unui copil (Büük Pita), iar la trapeza legată de ritualul chemării ploii “Pipiruda” participă doar fetiţele.
Consumul zilnic de alimente se petrecea la o masă rotundă din lemn (sofra). Primul se aşeza la masă stăpânul casei, după care şi ceilalţi membri ai familiei. Au existat reguli speciale de conduită la primirea oaspeţilor. Din politeţe, proprietarul oferea oaspeţilor vin de casă, pe care toţi îl serveau din acelaşi pahar. Proprietarul bea primul pentru a arăta că vinului este de calitate. Toasturile lungi nu sunt tipice pentru găgăuzi. Cea mai comună expresie era urarea “Saalık!” (“Sănătate!”), la care toţi participanţii la masă răspundeau de obicei: “Allaa versin!” (“Să dea Dumnezeu sănătate!”)64.
Muzee.
Muzeul Regional de Istorie Naturală din Comrat. Unul dintre primele muzee deschise pe teritoriul Unitatăţii Teritoriale Autonome Găgăuzia a fost Muzeul Regional de Istorie Naturală, fondat în anul 1969, aflat în incinta Soborului Sf. Proroc Ioan Botezătorul, înălţat în anul 1840.
În prezent colecţiile şi fondurile muzeului constituie peste 64 000 exponate ale fondului principal şi cel auxiliar. Colecţiile sunt alcătuite din descoperiri arheologice locale, colecţii de minerale vechi, oseminte de animale preistorice, exponate numismatice, heraldice, unelte meşteşugăreşti, vestimentaţie, arme, documente foto şi alte materiale. Într-o sală aparte se află exponate care reflectă istoria şi cultura găgăuzilor66. Printre acestea: vestimentaţia pentru bărbaţi şi femei, podoabe, obiecte de gospodărie, unelte agricole şi meşteşugăreşti, covoare, prosoape, broderii etc. Tot aici, într-o sală aparte, sunt expuse lucrările pictorilor autohtoni.
Muzeul Naţional Găgăuz de Istorie şi Etnografie „D. Caraciobanu” din satul Beşalma a fost deschis oficial în anul 1966 ca filială a Muzeului Regional de Istorie Naturală din Comrat.
Muzeul este renumit nu doar prin colecţiile sale de obiecte ale culturii materiale ale găgăuzilor, dar şi prin numele fondatorului său – Dimitri Caracioban – personalitate neordinară şi multilaterală. În UTA Găgăuzia el este cunoscut ca scriitor, fondatorul limbii literare găgăuze, unicul scriitor profesionist, care a absolvit Institutul de Literatură ”A. M. Gorki” din Moscova. În plus el a fost pictor, cercetător-etnograf în domeniul muzeistic, operator de imagine, care a realizat unul dintre primele filme despre găgăuzi. La găgăuzi numele lui Caracioban se asociază în primul rând cu muzeul din Beşalma. Graţie perseverenţei şi bărbăţiei acestuia, încă în perioada sovietică au fost adunate obiecte unice ale culturii materiale, au fost procurate copiile lucrărilor ştiinţifice rare, păstrate în academiile şi institutele diferitor ţări, cercetări despre etnogeneza, istoria folclorului găgăuz, s-a creat fonoteca, s-au construit săli şi laboratorul foto, depozit şi birouri pentru colaboratori, sala de cinema. În afară de aceasta, în muzeu funcţiona un studiou de arte plastice, unde copiii învăţau să deseneze, să modeleze din lut, să realizeze linogravuri, să ardă ozoare pe obiecte din lemn, confecţionate tot aici, de mânile lor69. În muzeu se păstrează obiecte de muncă ale găgăuzilor, unelte meşteşugăreşti, un model al războiului de ţesut, haine tradiţionale, veselă, ustensile, mobilă etc.
Muzeul de Istorie şi Etnografie, mun. Ceadâr-Lunga a fost fondat în anul 1969.
Baza colecţiei (peste 55%) îl alcătuiesc piese cu caracter etnografic. În prezent numărul exponatelor este de 9380 unităţi. Pe parcursul anilor au fost adunate mai multe colecţii: numismatică, ordine şi medalii, covoare şi obiecte de artă decorativă populară. Printre obiectele tradiţionale de cultură, în muzeu se găseşte un teasc de lemn pentru struguri, scaune-fotolii, pe speteaza cărora se citeşte clar data executării – anul 1891. Colecţiile muzeului sunt completate cu mostre de pânză din cânepă, lână şi mătase, lucrate manual72.
Muzeul de istorie din satul Avdarma
În colecţiile muzeului sunt păstrate originale de destincţii, documente şi fotografii, care reflectă viaţa din satul Avdarma în diferite perioade ale istoriei. De asemenea sunt prezentate elemente de cultura materială ale găgăuzilor colectate în sat. De interes deosebit sunt artefactele din viaţa nogailor, care au fondat această aşezare în secolul al XV-lea74.

Complexe turistice.
Complexul turistic ”Gagauz sofrası”. Proprietara complexului este întreprinzătoarea Ana Statova. Pentru promovarea proiectului întreprinzătoarea a beneficiat de un grant în sumă de 18500 € de la Uniunea Europeană, banii fiind alocaţi prin intermediul programului SARD.
Complexul este alcătuit din căsuţe tradiţionale găgăuze, construite după tehnologiile vechi. Acestea sunt clădite din chirpici şi acoperite cu stuf. Pe lângă altele aici se află un beci, un muzeu, un restaurant în stil naţional, un mini hotel şi o sală de banchet77. Atenţie deosebită se acordă promovării bucătăriei tradiţionale găgăuze, bucatele fiind gătite aici după reţetele tradiţionale păstrate.
Conacul turistic ”Vinuri de Comrat” – a intrat recent în ”Drumul Vinului” din Moldova. Întreprinderea îşi începe istoria din anul 1897, când pe o moşie românească a fost întemeiată o vinărie, care în anii postbelici s-a transformat într-o întreprindere vinicolă. În anul 1995 gospodăria agroindustrială a fost transformată în S.A. ”Vinuri de Comrat”.
În anul 2018, în una din zonele de landşaft de pe teritoriul întreprinderii a fost deschis un conac vinicol. Sub un şopron a fost clădit un cuptor pentru pregătirea bucatelor tradiţionale ale bucătăriilor moldoveneşti şi găgăuze81. Degustarea vinurilor este însoţită de gustări tradiţionale moldoveneşti şi găgăuze.
Vinăria „KaraGani” – obiect de turism vitivinicol situat în oraşul Vulcăneşti. Vinăria se ocupă cu cultivarea strugurilor şi producţia de vin. Vinurile sunt fabricate prin tehnologie originală din struguri de elita de soiuri europene cultivate pe plantaţii proprii ce se află în partea de sud a Republicii Moldova. Pe teritoriul vinăriei există un muzeu de viaţă găgăuză. Turiştii nu numai că se pot familiariza cu vinurile şi mâncărurile din bucătăria găgăuză din sudul Moldovei, dar şi participa la procesul de producere a vinui83.
Crescătorie de cai din mun. Ceadâr-Lunga – unica din Republica Moldova. Ferma de cai a existăt din 1984 şi este una dintre atracţiile principale ale autonomiei. Din momentul formării principala direcţie a crescătoriei de cai este reproducerea cailor din rasa Orlov. În fiecare an, în conformitate cu tradiţiile găgăuze, de ziua Sfântului Gheorghe (sărbătoarea naţională a găgăuzilor – „Hederlez”), pe hipodromul mun. Ceadâr-Lunga să desfăşoara competiţia sportivă „Altın-At” cu participarea celor mai buni şi mai rapizi cai ai acestei crescătorii85.
Festivaluri.
Festivalul covorului găgăuz «Gagauz kilimneri». În scopul renaşterii culturii găgăuze, în mai multe localităţi se organizează diferite festivaluri. Astfel, din anul 2011, în satul Gaidar anual se organizează Festivalul covorului găgăuz86.
Tradiţional se organizează concursuri ale covoarelor şi ale altor obiecte ţesute, cum ar fi: pelerine, cuverturi, şerveţele, feţe de masă. În anul 2012 au fost admise inclusiv exponate de muzeu.
Festivalul costumului naţional „Gagauz gergefi”. Începând cu anul 2017 oraşul Vulcăneşti a devenit centrul fesivalului costumului naţional găgăuz. Cea mai spectaculoasă activitate în cadrul festivalului este demonstrarea vestimentaţiei de gală a găgăuzilor din diferite epoci. În anul 2018 au fost demonstrate modele de rochii de nuntă, costume pascale şi de Anul nou, îmbrăcămintea găgăuzilor din Ucraina.
Renaşterea costumului tradiţional găgăuz se realizează de către designerul vestimentar din mun. Ceadâr-Lunga, Lidia Todieva, care creează păpuşi unice îmbrăcate în haine naţionale90:
Festivalul produsului tradiţional ”Baur” – gustare specifică bucătăriei găgăuze, organizat în satul Copceac.
Tradiţional baur se prepară din carne de porc de sărbătorile de Crăciun. Carnea tocată este umplută în stomacul animalului sacrificat. Importantă este formula optimă pentru prepararea condimentelor92.
Festivalul anual al vinului în Găgăuzia adună deja de 11 ani un număr impunător de oaspeţi. Deobicei el este organizat în timpul sărbătorii Kasım, care, conform calendarului tradiţional semnifică sfârşitul anului calendaristic. Această activitate este menită să promoveze şi să răspândească vinurile găgăuze pe piaţa autohtonă, dar şi peste hotarele ţării. Este bine cunoscut faptul că vinurile de la sud se deosebesc prin calităţile lor gustative de cele produse în regiunile de centru ale Republicii Moldova. În cadrul festivalului se organizează concursuri pentru cea mai bună preparare a mâncării tradiţionale căvărma (kaurma) – carne prăjită de oaie.

Biserici. Majorotatea bisericilor de pe teritoriul Unității Teritoriale Autonome Găgăuzia au fost ridicate în sec. al XIX-lea – încep. sec. al XX-lea. Deobicei, încă din sec. al XIX-lea, odată cu apariția așezărilor găgăuze, au început să se construiască biserici din nuiele sau lemn, în locul cărora ulterior se clădeau lăcașe din piatră. În acea perioadă clopotele pentru unele biserici erau turnate la Moscova, la uzina lui Andrei Dmitrievici Samghin96.
Principalul lăcaș al regiunii este Soborul Sf. Proroc Ioan Botezătorul din Comrat. Ansambul este alcătuit din două edificii – soborul cu cinci cupole și o clopotniță de piatră construită lângă clădirea bisericii97.
Nu se cunoaşte data precisă când a fost construită biserica, se presupune că ar fi vorba despre anul 1840. În perioada sovietică a avut aceeaşi soartă ca şi multele lăcaşe de cult. Însă băştinaşii, alături de conducrea oraşului, au salvat soborul de demolare, în consecinţă aici s-a stabilit muzeul de istorie naturală99. În anul 1972 a fost pusă întrebarea despre demolarea clopotniţei, însă directorul muzeului A. Marinov a reuşit să o salveze. Ulterior aici au fost amplasate ateliere artistice şi de tâmplărie, de pe lângă muzeul de istorie naturală din Comrat.
Este binecunoscut faptul, că până în anul 2001 în satul Etulia s-a păstrat biserica din lemn (Adormirea Maicii Domnului), care, conform documentelor a fost ridicată în anul 1827. În anul 1993 a fost construit un nou lăcaş, cu hramul Sf. Afanasie. Unicitatea acestei biserici constă în faptul că ea a fost construită în jurul locului unde s-a aflat vechiul edificiu şi îi repetă în totalitate toate contururile100.
Practic toate bisericile au fost închise în perioada sovietică. Însă, în pofida propagandei ateiste, au rămas biserici care continuau să activeze. Exemplu este hramul creştin Sfânta Treime din satul Congaz, ridicat în anii 1879–1883. Acest lăcaş se deosebeşte de celelalte biserici din UTA Găgăuzia prin arhitectura neobişnuită a clopotniţei sale102.
Interesantă, din punct de vedere al perceperii estetice, este și biserica Adormirii Maicii Domnului din satul Chirsovo, ridicată în anul 1868104.
Unul dintre cele mai vechi lăcaşuri este biserica Adormirii Maicii Domnului din satul Copceac, care, conform documentelor, a fost zidită în anul 1825. Este remarcabil faptul, că această biserică de trei ori şi-a schimbat numele. Prima biserică, din nuiele, care a ars într-un incendiu circa 200 de ani în urmă, purta numele Sf. Arhanghel Mihail. Când s-a zidit lăcaşul de piatră, în locul celui mistuit de foc, s-a decis să i se dea numele Sf. Nicolae, în consecinţă însă, biserica a fost numită în cinstea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului. Prima dată numele i-a fost schimbat, deoarece fosta biserică a ars. A doua oară numele i-a fost schimbat, deoarece, conform legendei, în timpul construcţiei lăcaşului sătenilor li s-a ivit Născătoarea de Dumnezeu, deci hramul a fost denumit în cinstea Ei106.
Fiecare lăcaş al autonomiei îşi are propria istorie, propriile caracteristici arhitecturale. În fiecare an, în satele cu biserici, se sărbătoreşte hramul. Datele depind de faptul numele cărui sfânt ortodox, sau în cinstea cărui eveniment religios şi-a primit numele biserica. În aceste zile în biserici se oficiază slujbe, după care au loc trapeze festive. Tradiţional, enoriaşii jertfesc miei, berbeci, păsări de casă etc. Din aceste produse se gătesc bucate, pe care le serveşte toată parohia. Participând la o astfel de serbare, nu doar te familiarizezi cu obiceiurile şi tradiţia găgăuzilor, dar resimţi ospitalitatea acestui popor şi rămâi copleţit de spiritualitatea acestuia.
Referințe bibliografice:
1. https://vk.com/album-117652_95879406 Data adresării: 03.06.2019.
2. https://vk.com/album-117652_95879406 Data adresării: 03.06.2019.
3. Маруневич М. В. Материальная культура гагаузов (XIX – начало XX в.). Кишинев, 1988, p. 149-152.
4. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&q=музей+с.+бешалма Data adresării: 03.06.2019.
5. Маруневич М. В. Материальная культура гагаузов (XIX – начало XX в.). Кишинев, 1988, p. 26-31; p. 38-40.
6. Маруневич М. В. Ibidem, p. 32-38.
7. Маруневич М. В. Ibidem, p. 44-52.
8. Маруневич М. В. Ibidem, p. 55-57.
9. Маруневич М. В. Ibidem, p. 57-59.
10. Expoziţii ale muzeului din satul Avdarma. Din arhiva personală a D. Nicoglo.
11. Маруневич М. В. Ibidem., p. 59-52.
12. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&q=фестиваль+ковра+в+с.+гайдар+фото Data adresării: 03.06.2019.
13. Маруневич М. В. Материальная культура гагаузов (XIX – начало XX в.). Кишинев, 1988, p. 70-88.
14. Маруневич М. В. Ibidem, p. 97-101.
15. Гагаузские ковры. Комрат, 2017, p. 16.
16. Маруневич М. В. Ibidem, p. 101-102.
17. Гагаузские ковры. Комрат, 2017, p. 16.
18. Маруневич М. В., Никогло Д. Е. Жилище. In: Гагаузы. Москва, 2011, p. 273.
19. Маруневич М. В. Поселения, жилище и усадьба гагаузов Южной Бессарабии в XIX – начале XX в. Кишинев, 1980, p. 77-81.
20. Маруневич М. В. Ibidem…, p. 84-85.
21. Arhiva personală a A. Mutcoglo (Republica Moldova, Găgăuzia, mun. Comrat, Centrul Ştiinţific din Gagauzia/Centrul de cercetări ştiinţifice al Găgăuziei “M. V. Marunevici”).
22. Arhiva personală a A. Mutcoglo (Republica Moldova, Găgăuzia, mun. Comrat, Centrul Ştiinţific din Gagauzia/Centrul de cercetări ştiinţifice al Găgăuziei “M. V. Marunevici”).
23. Маруневич М. В. Поселения…, p. 85-86.
24. Маруневич М. В., Никогло Д. Е. Жилище…, p. 281-282.
25. Маруневич М. В. Поселения, жилище…, p. 113-114.
26. Маруневич М. В. Ibidem…, p. 117.
27. Arhiva personal a A. Mutcoglo (Republica Moldova, Găgăuzia, mun. Comrat, Centrul Ştiinţific din Gagauzia/Centrul de cercetări ştiinţifice al Găgăuziei “M. V. Marunevici”).
28. Маруневич М. В. Поселения, жилище…, p. 125-127.
29. Arhiva personal a A. Mutcoglo (Republica Moldova, Găgăuzia, mun. Comrat, Centrul Ştiinţific din Gagauzia/Centrul de cercetări ştiinţifice al Găgăuziei “M. V. Marunevici”).
30. Задерацкий П. E. Болгары, поселенцы Новороссийского края и Бессарабии In: Москвитянин, 1845. Ч. VI. № 12, p. 159-187.
31. См.: Маруневич М. В. Поселения…, p. 125-127.
32. Клаус А. Наши колонии. Вып. I. СПб., 1869, p. 324.
33. Иречек К. Княжество България. Ч. II. Пловдив, 1899, p. 828; Манов А. Потеклото на гагаузите и техните обичаи и нрави. Ч. I. Варна, 1938, p. 40-48.
34. Маруневич М. В. Материальная культура…, p. 112.
35. Маруневич М. В. Ibidem, p. 112.
36. Маруневич М. В. Ibidem, p. 113-114.
37. Маруневич М. В. Ibidem, p. 120.
38. Маруневич М. В., Никогло Д. Е. Одежда^ In Гагаузы. М., 2011, p. 311.
39. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&q=фестиваль+гагаузского+костюма+фото&tbm Data adresării: 3.06.2019.
40. Мошков В. А. Гагаузы Бендерского уезда // Этнографическое обозрение. M., 1902, № 4, p. 38, 41.
41. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&q=гагаузская+одежда&tbm=isch&source Data adresării: 3.06.2019.
42. Маруневич М. В., Никогло Д. Е. Одежда…, p. 317.
43. Маруневич М. В. Материальная культура…, p. 125, 127.
44. Маруневич М. В. Ibidem, p. 144-145.
45. Маруневич М. В. Ibidem, p. 133.
46. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&q=гагаузская+одежда&tbm Data adresării: 3.06.2019.
47. Маруневич М. В. Материальная культура…, p. 146.
48. Булгар С. Национальная одежда гагаузов: традиции и современность. Комрат, 2018, p. 16.
49. Мошков В. А. Гагаузы Бендерского уезда // Этнографическое обозрение. M., 1902, № 4/Op. cit., p. 29-31.
50. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&q=гагаузская+кухня&tbm Data adresării: 3.06.2019.
51. Мошков В. А. Op. cit., p. 33; Маруневич М. В. Материальная культура…, p. 155-156, p.161; Никогло Д. Е. Система питания гагаузов в XIX – начале XX века. Кишинев, 2004, p. 80-81.
52. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&q=гагаузская+кухня&tbm Data adresării: 3.06.2019.
53. Никогло Д. Е. Система питания.., p. 85-87; Никогло Д. Е. Питание и застольный этикет In: Гагаузы. М., 2011, p. 296-297.
54. Никогло Д. Е. Питание…, p. 291-292.
55. Никогло Д. Е. Система питания…, p. 109-110.
56. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&q=гагаузская+кухня&tbm=isch&source Data adresării: 3.06.2019.
57. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&q=гагаузская+кухня&tbm=isch&source Data adresării: 3.06.2019.
58. Никогло Д. Е. Система питания…, p. 92-94.
59. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&q=гагаузская+кухня&tbm=isch&source Data adresării: 3.06.2019.
60. Никогло Д. Е. Система питания…, p. 94-95.
61. Никогло Д. Е. Система питания.., p. 92-94.
62. Никогло Д. Е. Система питания.., p. 90-92.
63. Никогло Д. Е. Система питания.., p. 106-110.
64. Никогло Д. Е. Традиционные трапезы и застольный этикет у гагаузов In: Курсом развивающейся Молдовы. Материалы III Российско-Молдавского симпозиума «Традиции и инновации в соционормативной культуре молдаван и гагаузов» 2008 г., г. Комрат-М., 2009, p. 310-330.
65. http://ecology.md/page/ekskursija-po-muzeju-komrata-foto Data adresării: 31.05.2019.
66. Экскурсия по музею Комрата // http://ecology.md/page/ekskursija-po-muzeju-komrata-foto Data adresării: 31.05.2019.
67. http://ecology.md/page/ekskursija-po-muzeju-komrata-foto Data adresării: 31.05.2019.
68. https://www.google.com/search?q=музей+с.+бешалма+фото&rlz Data adresării: 31.05.2019.
69. Национальный Гагаузский Историко- Этнографический Музей имени Кара-Чобана In: https://gagauzmuseum.wordpress.com/%D0%BE-%D0%BC%D1%83%D0%B7%D0%B5%D0%B5/ Data adresării: 31.05.2019.
70. https://www.google.com/search?q=музей+с.+бешалма+фото&rlz Data adresării: 31.05.2019.
71. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&ei=thr_XL2lIoWYkwWelYSQDg&q=музей+комрата+фото&oq Data adresării: 31.05.2019.
72. В городской музей Чадыр-Лунги поступили новые экспонаты In: http://gagauzinfo.md/index.php?newsid=4288 Data adresării: 31.05.2019.
73. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&q=музей+с.+авдарма+фото Data adresării: 31.05.2019.
74. История музея // http://avdarma.md/ru/index.php?do=static&page=e1 Data adresării: 31.05.2019.
75. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&q=музей+с.+авдарма+фото Data adresării: 31.05.2019.
76. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&q=гагауз+софрасы+фото&tbm Data adresării: 31.05.2019.
77. В Конгазе открылся этно-туристический комплекс Gagauz sofrası In: http://gagauzinfo.md/index.php?newsid=43568 Data adresării: 31.05.2019.
78. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&q=гагауз+софрасы+фото&tbmData adresării: 31.05.2019.
79. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&biw=1920&bih=920&tbm=isch&sa=1&ei=izT0XPKJJ_KHjLsPmsytqAg&q Data adresării: 31.05.2019.
80. https://999.md/ru/53441532#gallery-3 Data adresării: 1.06.2019.
81. Vinuri de Comrat – новое туристическое подворье в «Винном пути» Молдовы // http://logos.press.md/1246_19_1 Data adresării: 1.06.2019.
82. https://999.md/ru/53441532#gallery-3 Data adresării: 1.06.2019.
83. Официальное открытие винного подворья “KaraGani” In: https://winetours.md/rus/blog/ofitsialinoe-otkrytie-vinnogo-podvoriya-karagani Data adresării: 1.06.2019.
84. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&q=винное+подворье+карагани+фото Data adresării: 1.06.2019.
85. Конеферма «Ат-Пролин» // http://kultura-ge.md/index.php?newsid=188 Data adresării: 1.06.2019
86. http://gagauzinfo.md/index.php?newsid=9072 Data adresării: 1.06.2019.
87. http://gagauzinfo.md/index.php?newsid=9072 Data adresării: 1.06.2019.
88. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&q=фестиваль+гагаузских+ковров Data adresării: 1.06.2019.
89. http://gagauzinfo.md/index.php?newsid=9072 Data adresării: 1.06.2019.
90. http://www.google.com/search?q=лидия+тодиева&tbm=isch&source=hp&sa=X&ved Data adresării: 1.06.2019.
91. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&biw=1920&bih=920&tbm=isch&sa=1&ei=8Bz_XLT5JdSY1fAPuvOa4Ak&q=фестиваль+баур+в+копчаке+фото&oq Data adresării: 1.06.2019.
92. «Сделано с любовью»: в Копчаке прошел Фестиваль «Баур-2018» // http://gagauzinfo.md/index.php?newsid=43634 Data adresării: 1.06.2019.
93. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&biw=1920&bih=920&tbm=isch&sa=1&ei=8Bz_XLT5JdSY1fAPuvOa4Ak&q=фестиваль+баур+в+копчаке+фото Data adresării: 1.06.2019.
94. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&biw=1920&bih=920&tbm=isch&sa=1&ei=8Bz_XLT5JdSY1fAPuvOa4Ak&q=фестиваль+баур+в+копчаке+фото Data adresării: 1.06.2019.
95. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&biw=1920&bih=920&tbm=isch&sa=1&ei=8Bz_XLT5JdSY1fAPuvOa4Ak&q=фестиваль+баур+в+копчаке+фото Дата обращения: 1.06.2019.
96. Православные храмы Гагаузии. Комрат, 2011, p. 14, p. 71, p. 74.
97. Op. cit., p. 15-16.
98. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&q=церкви+гагаузии Data adresării: 1.06.2019.
99. Православные храмы…, p. 13.
100. Ibidem, p. 90-91.
101. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&q=церковь+с.+етулия+фото Data adresării: 1.06.2019.
102. Православные храм, p. 35-38.
103. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&q=церковь+села+конгаз+фото&tbm Data adresării: 1.06.2019.
104. Православные храмы…, p. 32-34.
105. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&biw=1920&bih=920&tbm=isch&sa=1&ei=0x3_XPWBPMLPwQKey5qwBw&q=церковь+с.+кирсово+фото Data adresării: 1.06.2019.
106. Православные храмы…, p. 82.
107. https://www.google.com/search?rlz=1C1GIWA_enMD654MD654&biw=1920&bih=920&tbm=isch&sa=1&ei=e8z0XInNG-WEjLsPo72e0Aw&q=копчак Время обращения/Data adresării: 03.06.2019.

 

Victor COJUHARI, Ecaterina COJUHARI

Scurtă referință etno-demografică
Ucrainenii în Republica Moldova se află pe locul doi după etnosul titular – românii/moldovenii. Sunt stabiliți cu traiul în Moldova de mai multe secole.
Primele atestări despre slavilor pe teritoriul Moldovei contemporane, potrivit istoricilor, arheologilor, antropologilor și reprezentanți ai altor științe, datează cu sec. al V-lea e. n. Din acele timpuri pământurile dintre Carpați și Nistru erau populate de triburile anzilor și sclavinilor. Posesiunile slavilor se întindeau la vest de Nistru până la Dunărea de Jos. Ei s-au strămutat pe aceste meleaguri din nord-est, de la Niprul de mijloc și dintre Bug și Nipru, din vestul Volâniei și din regiunea Pripyat. În partea de jos a Nistrului sclavinii și anzii locuiau împreună cu băștinașii sedentari – geții și dacii romanizați, dar și cu nomazii.1
Slavii erau agricultori sedentari, fapt mărturisit atât de documente scrise, cât și de surse arheologice. Gospodăriile lor erau bazate pe prelucrarea pământului și pe creșterea vitelor. Cunoșteau slavii și grădinăritul. Mai practicau pescăritul, vânatul și stupăritul, însă aceste sfere de activitate aveau un rol auxiliar.
Știința definește orânduirea socială a slavilor din sec. VI – VII ca ”democrație militară”, care a precedat întemeierea nemijlocită a statului. În plus, slavii erau luptători iscusiți, fapt despre care scria Procopius din Cezarea.2
La sfârșitul sec. VII – IX pe teritoriul între Prut și Nistru exista cultura slavă Luka-Raykovetskaya, monumente ale căreia erau răspândite pe larg în lunca râurilor Nipru, Bug, pe teritoriul între Carpați și Nistru și în nord-estul Bulgariei.3 Doar pe teritoriile între Nistru și Prut arheologii au descoperit peste 100 de așezări slave.4 (Fig.1) Locuitorii acestor așezări au fost ulicii (sau uglici) și tiverții (sau tiverienii), despre care cronicarul Nestor scria «…А улучи и тиверь седяху бо по Днестру, приседяху к Дунаеви. Бо множество их; сидяху бо по Днестру оли до моря, и суть грады их до сего дне…».5
La începutul sec. X cultura Luka-Raykovetskaya de pe Malul drept al Ucrainei și partea de nord dintre Nistru și Prut este înlocuită cu cultura veche rusă. Ulicii și tiverții, care locuiau pe teritoriile între Bugul de sud și Nistru intră în componența Statului antic rus.6 Potrivit cercetătorilor competenți, deja din sec. XI ulicii și tiverții, de rând cu volânenii, drevlenii, polenii, croații albi, și, parțial severenii, erau de fapr stră-ucraineni.7
În sec. XIII – XIV teritoriul dintre Nistru și Prut se afla în sfera de influientă a Rusiei Halicio-Volânene. În această perioadă, aveau loc strămutări în masă a slavilor în adâncul teritoriilor. Deaceea este normal să se presupună coabitarea și interferențele vlahilor și ale slavilor (stră-ucrainenilor) pe acest teritoriu.8 Acest proces este descris în cunoscuta legendă moldovenească despre întâlnirea vânătorilor vlahi cu rusinul Iațco, dar și în cronicele lui Eustahie Logofătul, Simion Dascăl, Nicolae Costin. Ei au determinat linia de amplasare a localităților populate de ruteni: la nordul Moldovei aceasta trecea pe râurile Suceava și Siret, iar sud-est – pe Nistru până la Acherman și Chilia.9
Începând cu sec. XII slavii din nordul Moldovei sunt cunoscuți cu numele de ruteni – „rusini” (rusnaci).10
În continuare devine caracteristică migrarea ucrainenilor din diferite regiuni ale Ucrainei pe teritoriul Basarabiei, motivele principale fiind cele politice, social-economice, religioase etc. care interacționau și se manifestau în mod diferit în dimensiunile de timp și spațiu.
Țăranii ucraineni din Galicia și Podolia migrau masiv în Moldova, acest proces luând amploare mai ales din sec. al XVII-lea, când în teritoriile Ucrainei de vest s-a întărit gospodăria proprietății boierești, la baza căreia se afla claca – dijma boierească. Țăranii ucraineni erau atrași de pământurile nevalorificate din Moldova, iar feudalii locali erau cointeresați în colonizarea acestora. Pentru a atrage coloniștii, puterea locală îi scutea de impozite.
În timpul războaielor se practica strămutarea forțată; în deosebi în timpul domniei lui Ștefan III, Bogdan III, Ioan Vodă cel Cumplit.11 Astfel, în timpul campaniei poloneze din 1498, domnitorul Ștefal III a adus cca 100 000 de ucraineni prizonieri – bărbați, femei și copii, care au înființat câteva așezări. „Din acele timpuri, – scria cronicarul moldovean – până în zilele noastre (sec. al XVII -lea – V. C.) trăiește limba „rusască” în Moldova, în deosebi în acele locuri, unde s-au așezat cu traiul și a treia parte din ei vorbește în limba „rusască” (ucraineana veche – B.V.C.).12 Însă aici trebuie să fim de acord cu declarația lui V. S. Zelenciuk, că limba slavă pe teritoriul Moldovei are o proveniență mult mai veche.13
În secolele XIV-XVII în Țara Moldovei, limba slavă veche servea drept limbă a cancelariei domnești, de secretariat dar și în calitate de limbă al serviciului liturgic.
Către sfârșitul sec. al XVIII-lea numărul ucrainenilor din Moldova a crescut considerabil. Astfel, conform datelor lui L. L. Polevoi, la mijlocul sec. al XIV-lea, numărul satelor grupului etnic al slavilor de est (stră-ucraineni) îl alcătuiau 322 de localități cu o populație de 31000 de persoane, adică 39,5% din toată populațiia. În prima treime a sec. al XV-lea numărul satelor s-a micșorat până la 302, concomitent numărul locuitorilor a crescut până la 33,3 mii, în componența populației alcătuind 25,5%.14
În ce privește sec. al XVII-lea, date indirecte se găsesc în cunoscutul fragment din opera lui Gr. Ureche, precum că o treime din populația Moldovei vorbește limba ”rusască”. V. S. Zelenciuc scrie, că în sec. al XVII-lea zeci de mii de ruteni locuiau în ținuturile de nord – Hotin, Iași, Soroca.15
La sfârșitul sec. al XVIII-lea zaporojenii și țăranii-fugari ucraineni se așează cu traiul în sudul Basarabiei. În partea stângă a Nistrului țărănimea ucraineană alcătuia majoritatea populației.
Începând cu sec. al XIX-lea strămutarea țăranilor ucraineani în Basarabia a căpătat o amploare încă mai mare datorită dispersării țăranilor de stat, veniți din guberniile Cernigov, Poltava, Taurida, Ecaterinoslav.
După războiul ruso-turc din anul 1812, în Basarabia se întoarce o parte din cazacii zaporojeni, care la sfârșitul sec. al XVIII-lea s-au mutat cu traiul în Turcia. Aceștea s-au stabilid la sud, unde au format trupe separate de cazaci zaporojeni. În plus, în Bugeac s-a strămutat un grup masiv de țărani-fugari din sudul Ucrainei.
La începutul anilor 1860 în județele Hotin, Acherman, Bender se aflau 82 de localități, majoritatea locuitorilor fiind ucraineni.16
Dacă în sec. XV – XVII țăranii ucraineni emigrau preponderent din Galicia, atunci în sec. XVIII – XIX – din Bucovina, Podolie și din guberniile din centrul Ucrainei – Poltava, Ecaterinoslavsk, Herson ș.a.
Potrivit lui V. S. Zelenciuc, în Basarabia s-au format trei grupuri de ucraineni-coloniști: rutenii din Galicia și Bucovina, ucrainenii din Podolie și Volânia și ucrainenii originari din Slobodskaya Ucraina.
Satele rusine erau situate în 7 din 12 regiuni ale județului Hotin. În anii ’70 ai sec. al XIX-lea se numărau 112 sate, locuite de ruteni.17 Îndeletnicirea de bază a rutenilor era agricultura, preponderent pomicultura, și legumicultura. Spre sfârșitul sec. al XIX-lea rutenii au finisat procesul de consolidare etnică în națiunea ucraineană, obținând în consecință conștiința general ucraineană.
Originarii din Podolia și Volânia au populat județele Soroca și Bălți. În Basarabia acești ucraineni erau numiți ”podoleni”.18 O parte din așezările podolenilor a fost înființată în sec. XVII – XVIII, în perioada atacurilor cazacilor asupra Moldovei. Podolenii se deosebeau de ruteni nu numai prin vorbă, dar și prin particularitățile vestimentației și ale locuințelor.
Al treilea și cel mai numeros grup al ucrainenilor-coloniști îl alcătuiau originarii din Slobodskaya Ucraina – regiunile Harcov, Poltava și Ecaterinoslav, care au populat în sec. al XIX-lea sudul Basarabiei, majoritatea din ei – județul Akerman.19
Pe parcursul sec. al XIX-lea numărul ucrainenilor a crescut considerabil. Dacă în anul 1817 acesta era de cca 69 mii de persoane (6,5%), apoi în 1861 – 126 mii (23,4%), iar conform recensământului general al populației Imperiului Rus din anul 1879 – 330,6 mii (17%).20
Cei mai mulți ucraineni locuiau în județele Hotin (54,2%), Akerman (25,1%), Izmail (18,4%), Soroca (16,4%) și Bălți (11,6%). În celelate, numărul varia între 1,5% și 10,0%.21
În județele din stângă Nistrului populația ucraineană era cea mai numeroasă dintre toate grupurile etnice pe tot parcursul sec. al XIX-lea. Astfel, în anul 1897, ucrainenii din județul Tiraspol, gubernia Herson, alcătuiau 38,5% din toată populația.22
Procesele etnice interrelaționale moldo-ucrainene complicate își aveau particularitățile sale în diferite regiuni ale ținutului. Dacă la nord, în județul Hotin numărul populației ucrainene a crescut și aceștea au asimilat satele moldovenești, atunci în județele Soroca și Bălți aveau loc procese inverse. În unele sate ucrainenii s-au asimilat treptat, pierzându-și limba maternă, însă păstrându-și caracterul culturii materiale și spirituale ucrainene. Procese similare se observau și în sec. al XIX-lea.23
La sud ucrainenii trăiau înconjurați, pe lângă moldoveni, de un mediu multinațional (bulgari, ruși, găgăguzi) și, în mare măsură, și-au păstrat cultura autentică.
Spre începutul sec. al XX-lea teritoriul Moldovei de astăzi intra în componența guberniilor Basarabia, Herson și Podolia. În anul 1918 Basarabia intră în componența României. În regiunile din stânga Nistrului, în anul 1924 a fost înființată Republica Autonomă Moldovenească în componența RSS Ucrainene. Populația autonomiei număra 545,5 mii de persoane. Componența națională fiind următoarea: ucraineni – 48,5%, moldoveni – 30,1%, ruși – 8,5%.24 Datorită faptului că RASSM era parte componentă a Ucrainei, limba ucraineană circula liber în toate sferele (învățământ, cultură, masmedia etc).
În anul 1930 în Basarabia erau cca 3 milioane de locuitori, dintre care moldoveni – 56,2%, ruși – 12,3% ucraineni – 10,9%, evrei – 7,2%. După Primul război mondial România și-a asumat unele responsabilități în ce privește dezvoltarea culturii și drepturilor minorităților etnice. În anul 1919 au fost deschise 212 școli primare și 4 școli medii cu studierea în limba ucraineană, însă în anul 1922 acestea au fost închise.25
În componența RSS Moldovenești au intrat șase regiuni din fosta republică autonomă și șase județe din Basarabia. Numărul total al populației RSSM la 01.01.1941 era de 2356,7 mii de persoane: moldoveni – 68,8%, ucraineni – 11,1%, ruși – 6,7%, alții – 13,4%.26
După cel de al Doilea Război Mondial ucrinenii au fost practic supuși rusificării. La începutul anilor ’60 sunt lichidate școlile ucrainene, deschise în anii ’40. Limba ucraineană rămâne să funcționeze doar la nivel uzual. Politica îndreptată spre formarea unei ”noi comunități istorice – poporul sovietic” contribuie la procesul de dispariție a trăsăturilor naționale atât ale ucrainenilor, cât și ale altor etnii.
Conform datelor recensământului din anul 1989 în Moldova numărul total al ucrainenilor este de 600,4 mii de persoane, cota în componența națională fiind de 13,8%. Conform recensământului din anul 2004 în republică (fără stânga Nistrului) trăiesc 282198 de ucraineni (8,4%).27 Conform datelor livrate de administrația autoproclamatei Republici Nistrene, populația Transnistriei, conform recensământului din 2004, a fost de 555,5 mii persoane, ucrainenii alcătuind 28,8%, adică – 159984 persoane.28
După cum se vede, soarta ucrainenilor din Moldova a fost anevoioasă și deseori tragică, însă, în pofida faptelor, ei au reușit în mare măsură să-și păstreze identitatea. În acest context cultura ucrainenilor locali poate fi considerată fenomen, care merită studiere aprofundată, conservare și dezvoltare.
Odată cu obținerea independenței Republicii Moldova începe o nouă treaptă în istoria ucrainenilor Molodovei. Procesul renașterii naționale în noile condiții a dat impuls dezvoltării educației, științei, culturii și mișcării sociale ucrainene.29
Cultura materială.
Formarea și dezvoltarea culturii tradiționale uzuale a ucrainenilor din Moldova s-a produs în condiții dificile și a fost determinată în mare măsură de suprapunerea mai multor tradiții legate de așezări și locuințe, de activitatea gospodărească, meșteșuguri și îndeletniciri, îmbrăcăminte, bucătărie etc.
Îndeletniciri. Principalele îndeletniciri ale ucrainenilor din cele mai străvechi timpuri au fost agricultuta și vităritul, agricultura (cultivarea cerealelor, pomicultura, legumicultuta, viticultura) situându-se pe locul întâi.
Tradițional ucrainenii cultivau diferite produse cerealiere – grâu (пшеницу), secară (жито),30 floarea soarelui (соняшник, пасолнух), orz (ячмінь), mei (просо), ovăz (овес), și porumb (куруза, папшоя), mai specific pentru moldoveni. Produsele cerealiere erau semănate toamna (de toamnă) și primăvara (de primăvară). Cele mai răspândite soiuri de grâu erau ”ghirka”, ”banatka”, ”ulika”, ”arnauta”, ”cervona” (гирка, банатка, улька, арнаута, червона) ș.a. Uneori o parte din ogor era semănat cu grâu amestecat cu secară (суржоха). Cultivatul se înfăptuia în iulie. Coseau în marea majoritate cu coasele, cei mai înstăriți – cu cositoarea trasă de cai. Secara era strânsă cu secera. Grâul și secara erau legate în snopi, treierate cu îmblăciile (ціпами), duse de șarabane (шарабане) – un fel de căruțe – la moară. În cantități mai mici făina era măcinată cu pietre de moară (жорнували, петлювали) și acasă (Fig. 2). Porumbul era semănat rin mai mule metode: gospodarii înstăriți foloseau semănători în 1-2-3 rânduri, trase de cai; marea majoritate a țăranilor semănau manual (împrăștiau grăunțele prin arătură), la sud se foloseau cilindri speciali, prin de plug. Cele mai răspândite soiuri de porumb erau ”cekantin” (чекантин (кінський зуб), ”moldovanka” (молдованка) ș.a.
Cultivarea culturilor boboase în cantități mari nu le este caracteristic ucrainenilor, însă influiențați de cultura moldovenilor, pentru care boboasele constituie o componentă importantă a bucătăriei, ucrainenii locali cultivă în mod activ fasolea (фасолю), mazărea, lintea, năutul (горох, линту, нагут, чечевицю).
În gospodăriile ucrainenilor locali se cultivau cartoful, sfecla, varza, pătrunjelul, mărarul, țelina, morcovul, dar și roșiile, castraveții, vinetele, ardeiul gras, gogoșarii. Practic toate aceste culturi se creșteau pe loturile de lângă casă. În perioada antebelică parcelele de lângă casă nu erau folosite în mod activ de către țărani în scopuri agricole – în multe gospodării prin grădini se plimbau liber găinile, gâștile, rațele și purceii.
Creșterea culturilor legumicole necesita o prelucrare minuțioasă a pământului, prășitul printre rânduri (прашування, підгортання). Pentru aceasta se foloseau unelte speciale, deseori se practica stropirea repetată. De grădinărit se ocupau deobicei femeile. Anume ele pregăteau și păstrau semințele, creșteau răsadul și îl plantau în sol.
De la sfârșitul sec. al XIX-lea pomicultura la ucraineni avea un caracter gospodăresc și principalii consumatori de fructe erau însăși țăranii. Lângă casă creșteau diferiți pomi fructiferi; pruni (сливки), vișini (вишні), pere (груші), cireși, zarzări (зарзурі /дзардзурі), nuci (горіхи /гуріхи). Dintre pomușoare: zmeura (малинa), coacăza neagră și roșie (смородина, помушора), agriș (аґрус, анґріш) ș.a. Tehnica agricolă pentru grădinărit rămânea timp îndelungat destul de primitivă (în multe gospodării se cultivau soiuri de proastă calitate, nu întotdeauna solul era prelucrat, nu se curățeau pomii, nu se ducea lupta cu dăunătorii etc.). Aceasta se explică prin faptul că pomicultura în gospodăriile țărănești nu era marfă și roada nu era principalul produs alimentar. În conformitate cu distribuția tradițională a sarcinilor în familia ucraineană, de horticultură se ocupau în deosebi bărbații. În prezent horticultura, la fel ca și legumicultura, sunt ramurile principale ale agriculturii, care au devenit mărfă în multe sate ucrainene din zonele nordice și centrale ale republicii.
În perioada antebelică cea mai răspândită cultură tehnică era cânepa (коноплі, прадиво) – din tulpina ei se produceau fibre, din semințe – ulei. Fiecare gospodărie țărănească planta cânepă pe terenuri nu prea mari, cât mai aproape de apă, ca să fie mai ușor să o înmoaie și să o prelucreze. Din fire de cânepă se confecționau funii, saci, diferite covorașe (рядна, пілки, налавники и др.), ștergare (рушники, тиравники) și pânze (полотно) pentru confecționarea hainelor. Mult mai puțin, și nu în toate localitățile se cultiva inul (preponderent în regiunile de sud). Din pânza de in se confecționau lengeria de corp și hainele de gală. Inul se cultiva la sud în anii ’50 ai sec. al XX-lea și pretutindeni în anii 60 -70 – viermi de mătase, care produceau fire de mătase.
Până la începutul sec. al XX-lea tehnica agricolă și uneltele de muncă erau destul de primitive. Cele mai răspândite unelte de arat erau ralo (unealtă veche, care nu răsturna straturile de pământ, ci doar le afâna) și plugul – плуг (plugul ucrainean greu, alcătuit din mai multe părți, care se perfecționa cu timpul; moldovenii la fel foloseau această construcție a plugului). Pentru afânarea arăturii, lupta cu buruienele, presărarea semințelor erau folosite diferite tipuri de grape. Cea mai simplă și primitivă era boroana din crengi de mărăcin (гілляка). Începând cu mijlocul sec. al XIX-lea se foloseau grape dreptunghiulare mai perfecționate. Pentru prelucrarea solului (îngrijirea plantelor, plivirea și stropirea lor) se folosea sapa tradițională în forma unui triunghi isoscel cu o lamă dreaptă sau ovală. Pentru recoltarea cerealelor se foloseau secera, coasa (українська степова), cositoarele (mașinile de cosit au apărut doar în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, însă numai gospodăriile bogate își puteau permite procurarea acestor agregate complicate; pe scară largă aceste mașini au început să fie folosite pretutindeni doar după cel de al Doilea război Mondial). Cerealele erau treierate manual. Cea mai răspâmdită unealtă era îmblăciul – ціп – alcătuit dintr-o tijă lungă (держак) de 150-190 cm la capătul căreia era legat un băț gros mobil, unite printr-o îmbinare elastică din piele naturală sau inele de fier. (FIg. 3).
Țăranii ucraineni au deprins în mare parte de la populația băștinașă cultura cultivării strugurilor și vinificației. În marea majoritate viea era plantată în câmpuri, mai rar pe loturile de lângă casă.
O ramură importantă a agriculturii era zootehnia. Șeptelul vitelor cornute mari era alcătuit din vite nelucrătoare, de lapte și de tracțiune. Vitele nelucrătoare erau crescute de către țăranii înstăriți pentru vânzare și alcătuia o parte neînsemnată a șeptelului. Mult mai considerabilă era cota animalelor de tracțiune (boii, caii) (Fig 4). Pentru ucraineni bovinele de lapte erau de mare importantă, iar laptele de vacă și produsele lactate aveau o valoare nutrițională colosală. Ucrainenii practicau și ovicultura – tradițională pentru moldoveni. Carnea de oaie și produsele lactate alcătuiau partea considerabilă a rației țăranilor ucraineni, spre deosebire de Ucraina, unde oile erau crescute doar pentru carne și doar în Carpați – pentru produsele lactate. Din laptele de oaie se prepara brânza (бринзя), din zer (урди) caș (каш) pentru consum propriu și pentru vânzare, din blana și lâna de oiae – îmbrăcăminte. Reieșind din tradițiile stabilite, un rol deosebit în gospodăria țărănească a ucrainenilor îl avea creșterea porcilor. Porcii erau crescuți pentru carne și slănină, pe care, de regulă, le consumau singuri, iar uneori le vindeau la târgurile locale. Nu în fiecare gospodărie se țineau capre. Acestea erau crescute pentru lapte, mai puțin pentru carne, consumată de regulă în familie. Din orătănii în gospodăriile țărănești ucrainene se creșteau găini (кури), rațe (качки), gâște (гуси), curcani (індики, куркани) (de la mijlocul sec. ХХ). Carnea de pasăre și ouăle de găină erau consumate, din pene și puf se confecționau perne, saltele. Țăranii ucraineni locali foloseau forma sedentară de gospodărie a creșterii animalelor, pe când pășunile, situate în apropierea satului, erau folosite cu o anumită periodicitate de întreținere a animalelor în grajduri. Formele de a paște vitele erau diferite în funcție de categoria animalelor. Pentru păscutul bovinelor era folosită metoda, când vitele erau adunate în cireadă (череда) și erau lăsate libere pe pășune (толока), iar pe noapte acestea erau închise în încăpere. Boii și caii erau scoși la păscut noaptea de către stăpâni. Pentru păscutul oilor erau folosite în principal două forme: individuală (stăpânul care avea multe oi le păștea el însuși) și pe pășune, când ciobenii angajați pășteau turmele din primăvară până toamna, mânându-le pe noapte în țarc – овчарні.
Un loc aparte în alimentație, ne important, îl ocupa peștele. El era prins în iazuri și râuri. Uneltele principale erau fatca și năvodul. Prindeau crapi, bibani, carași, plătici etc. Nu toți pescuiau, mulți țărani cumpărau peștele.
De apicultură se ocupau puținii amatori, practicând sistemul de prisacă cu diferite feluri de stupi: așa-zișii „ucraineni”, orizontali ș.a. Principalele produse de apicultură, mierea și ceara erau utilizate atât pentru nevoi personale, cât și pentru vânzare.
Un rol neînsemnat în viața ucrainenilor locali îl juca vânătoarea. Vânau, de obicei, cu ajutorul lațurilor, capcanelor și plaselor păsări – potârnichi, gâște sălbatice, rațe și animale sălbatice – iepuri, căprioare, vulpi ș.a.
În sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea în satele ucrainene era larg răspândită producția casnică legată de prelucrarea materiilor prime pentru nevoile familiei, precum și meșteșugurile. Mult timp meșteșugurile satisfăceau necesitatea în diferite ustensile gospodărești.
Un loc deosebit printre meșteșuguri îl ocupa țesutul (ткацтво), de care se ocupau femeile practic pe parcursul întregului an. Obiectele țesute se confecționau din fire de lână, cânepă și in. Din ele, la războaie (верстат, кросна) (Fig. 5) femeile țeseau covoare (кіліми, пологи, скорци etc), diferite preșuri (підвіконники, налавники, половики, наскринники etc.) cu ornamente vegetale, zoomorfe sau geometrice (Fig. 8). Țeseau covoare de lână cu adaos de fire de cânepă la bază. Confecționarea firelor de cânepă era destul de tradițională: tulpinele de cânepă se înmuiau în apă, se spălau, se uscau, apoi cu ajutorul unor instrumente speciale (баталниця / баталев, дерганка, щітка) se separau și se pieptănau, după care firele se torceau cu furca și fusul – куделі и веретена, apoi în stative – верстаті /кроснах– se țesea pânza din care, ulterior, se coseau haine, saci, traiste – торби – și alte obiecte. Inul, după cum s-a menționat mai sus, era cultivat în cantități neînsemnate. Din firele toarse din lână se confecționau și haine. Articolele din lână și cânepă se disting prin expresivitatea lor artistică, care mărturisește gustul și talentul meșterițelor ucrainene, iar caracterul ornamentului – influența reciprocă a tradițiilor ucrainene și moldovenești de țesut (Fig. 7).
Printre țăranii ucraineni erau larg răspândite meșteșugurile și îndeletnicirile legate de prelucrarea lemnului și construcția locuințelor din lemn. Majoritatea produselor din lemn erau confecționate de către meșteri (tâmplari și dulgheri) și doar unii gospodari confecționau diferite obiecte ei înșiși. Printre meșteșugurile și îndeletnicirele care necesitau abilități, tehnici și instrumente speciale se numărau dogaritul (бондарство) (confecționarea butoaielor pentru murături, vin, etc.), rotăritul (confecționarea săniilor și carelor), confecționarea detaliilor din lemn pentru construcție (acoperișuri, ferestre, uși etc.), dar și mobilă și diferite obiecte de uz casnic.
Utilizarea lutului pentru confecționarea diferitor obiecte de uz casnic și materiale de construcție era tipic pentru ucraineni (precum și pentru alte popoare) din cele mai vechi timpuri. De confecționarea tacâmurilor din lut (гладущики, баньки, горшки, горнята, близнюки etc.) se ocupau meșterii, utilizând o tehnologie suficient de complicată (roata olarului, prelucrarea termică, zugrăvitul etc.)
De asemenea lutul era folosit și ca material de construcție – se acopereau carcasele caselor de argilă, se confecționau chirpici (цегла, лампач), olane în forme speciale, se ungeau pereții și podelele caselor etc.
Țăranii ucraineni locali utilizau pe scară largă diferite feluri de piatră pentru confecționarea obiectelor de uz casnic: pietre de moară, tocile, uluce la fântâni, adăpători pentru vite ș.a. (FIg. 8). Din piatră se construiau case și se ridicau monumente funerare. Piatra era dobândită manual cu ajutorul ciocanelor, rangelor, penelor și lopeților, iar piatra calcaroasă – cu târnăcopul și ferăstraie speciale. Obiectele din piatră se confecționau prin scobire sau tăiere.
În fiecare sat exista o fierărie, unde fierarul împreună cu calfa sa confecționa diferite obiecte: topoare (сокири), dălți, sape, lopeți, brăzdare, secere, coase, potcoave (долота, сапи, лопати, лемеші, серпи, коси, підкови) detalii pentru care ș.a. Tehinca acestei meserii era extrem de complicată și se baza pe experiența seculară a meșterilor-fierari. Desigur că același lucru îl înfăptuiau și fierarii din satele moldovenești, găgăuze, bulgare, deaceea este greu de a identifica trăsăturile etnice caracteristice ucrainenilor.
Prelucrarea pieilor și confecționarea articolelor de uz casnic – este una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale ucrainenilor. În tehnica și tehnologia prelucrării pieilor țăranii locali au atins un nivel destul de înalt. Erau folosite pieile de porci, vite, oi etc. Tăbăcăritul se practica aproape în fiecare gospodărie, obiectele fiind cusute doar de meșteri. Din pieile prelucrate se coseau cojoace, pantaloni de iarnă, bondițe și altă vestimentație. Din pielea de cal, porc și vacă se cosea încălțăminte – opinci.
O anumită funcție suplimentară în gospodărie o îndeplinea colectarea. Țăranii ucraineni locali din timpuri vechi colectau ierburi, scoarțe și flori, roade de arbuști și copaci pentru utilizarea lor în scopuri curative, preparând diferite decocturi și infuzii, receptura cărora era transmisă din genetație în generație. În medicina populară cel mai des erau folosite așa plante precum: coada șoricelului (деревій), sunătoarea (пожарниця), siminocul (безсмертник), pelinul (полин), pătlagina (подорожник), brusturele (лопух), mușețelul (рум’янок), menta (м’яту), valeriana (валер’янку), sovârful (материнку) ș.a. Se mai strângeau ghinde (hrană pentru porci), ciuperci (губи, підпенки, козарики, яєшники, маслюки и др.), alune, pomușoare de corn, coacăză, agriș, zmeură, fragă etc.
De la începutul sec. al XX-lea unele îndeletniciri populare încep să dispară, cedând concurenței cu producția industrială. Cu toate acestea, multe dintre ele au fost păstrate până în prezent atât ca tipuri auxiliare de activitate gospodărească, cât și ca meșteșuguri artistice și decorative.31
Locuința. Dezvoltarea uneia dintre cele mai importante componente ale culturii materiale a ucrainenilor locali – complexul gospodăresc-locativ, a avut loc în concordanță cu condițiile naturale-climatice și socio-economice, iar principalele caracteristici ale acestuia s-au păstrat pentru un timp îndelungat dezvoltându-se și schimbându-se treptat. În procesul său de dezvoltare de un veac și jumătate, locuința a trecut prin două etape principale: 1) din mijlocul sec. al XIX-lea până în anii 1950 -1960, când schimbările s-au manifestat prin dispariția formelor primitive și prin reorganizarea unor construcții vechi, dar încă trainice; 2) din anii 1960, când, practic pretutindeni cel mai rațional tip de locuință devine casa cu mai multe odăi de tipul conacului, conform planului apropiat de pătrat, care a înlocuit locuința cu plasarea liniară a încăperilor.
Primii coloniști construiau adăpost provizoriu – bordeie (бурдеї), mai târziu, pe măsura dezvoltării gospodăriei, se ridicau case și construcții auxiliare. Tipul principal al locuinței în sec. al XIX-lea – prima jumătate a sec. al XX-lea era hata – хата – care în literatură și-a primit denumirea din ucraineană-bielorusă (o casă cu două-trei odăi și o tindă rece la mijloc). Este o casă tipic ucraineană, care și-a găsit răspândirea și printre moldovenii din zonele de contact etnic ucraino-moldovenesc.32 (Fig. 9).
Materialele de construcție de bază erau lutul galben, piatra but, de care abundau solurile locale și lemnul, parțial adus din România, Rusia, iar în regiunile de nord – din Carpații ucraineni. Rezervele neînsemnate de păduri autohtone și scumpetea celor aduse, limitau folosirea lemnului la construcția locuințelor; de regulă lemnul era folosit la ridicarea carcasei și acoperișului, confecționarea ușilor, ferestrelor și mobilei. Principalul material pentru acoperiș în sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea erau stuful (троща / стуг) și paiele de ovăz sau secară (околот), șindrila (гонта) – plăci din lemn de conifere. Piatra but se folosea de obicei la ridicarea fundației și în construcțiile auxiliare. În zilele noastre se folosesc materiale de construcție noi: blocuri de piatră (coteleț) (пиляний ракушняк), cărămidă (цегла), zgură de beton, blocuri de ciment și prundiș etc. Cele mai răspândite materiale pentru acoperiș au fost ardezia, țigla, tinichiaua, în zilele noastre – țigla metalică și alte materiale moderne.
Pereții caselor locative și auxiliare din sec.XIX – începutul sec. al XX-lea se ridicau din carcase și lut (carcase împletite, unse cu lut) cu grosimea de aproximativ 40 cm (горóжена хата), pe din afară, în partea de jos, se clădeau призьбú, care parțial înlocuiau fundația și păzeau casa de frif și umezeală (Fig. 10). De la mijlocul sec. al XX-lea pentru pereți se utilizează chirpicii (лампач) – cărămizi din lut amestecat cu paie (clădirile din chirpici întotdeauna aveau fundație din piatră), mai târziu au început să fie utilizate materiale de construcție noi. Pe din afară pereții erau acoperiți cu lut și văruiți. Mai târziu a început să fie aplicată tencuiala și văruirea în interior, la exterior în unele sate (din zonele de nord) pereții erau colorați cu vopsea de ulei, sau era aplicat un mortar special din ciment cu pietriș (шуба). Încăperile auxiliare deasemenea erau construite din chirpici, sau din carcase și lut, iar de la mijlocul sec. al XX-lea se aplică materiale de construcție noi.
Podelele erau din pământ, se ungeau cu lut, iar în ultimele decenii și în casele vechi, și în cele noi se aștern podele de lemn și din materiale moderne.
În sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea ambele camere aveau tavane, în tindă acesta lipsea. În casele fără sobă, fumul din camere ieșea în tindă, de unde, printr-o gaură specială în acoperiș – afară.
Până în anii ‘50 beciurile prezentau simple gropi (пóгріб, полівник), pereții cărora erau lipiți cu lut, se acopereau cu planșe de lemn, peste care se arunca pământ. Deseori intrarea era în formă de galerie (шиї). Mai târziu au început să se construiască beciuri sub case sau șoproane (подвáл). În beciuri se păstrau legumele, murăturile, vinul.
Caracteristic pentru locuințele ucrainene de la începutul sec. al XIX-lea era acoperișul în patru ape, din anii 1950 construcțiile auxiliare au acoperișuri în două ape, trunchiate în partea de sus, cu fronton din lemn. Spațiul de sub acoperiș (горíща / під) era folosit pentru diferite necesități gospodărești (păstrarea cerealelor etc.)
În casele vechi ușile de la intrare erau din lemn, cu o singură parte, care se deschideau în tindă. Mai târziu au început să fie confecționate uși în două-trei și chiar în patru părți cu sticlă. Ușile interne erau cu o singură parte, mai târziu – în două părți cu sticlă. (Fig. 11).
În sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea ferestrele erau fără rame. La început, sticla era înlocuită cu bășici de bou sau de porc, apoi sticla se instala direct în deschizătura din perete, apoi au început să confecționeze rame simple și duble (Fig. 12).
Locuințele erau încălzite cu ajutorul cuptorului tradițional (груба, соба), cu sau fără plită, situată în cameră și bucătărie (Fig. 13). În cuptor găteau hrana, iarna dormeau pe el. Combustibilul principal în casele țărănești erau cioclejii – перейди (resturi de paie și tulpine de porumb cu care se hrăneau vitele), paiele, floarea soarelui (pălării și tulpine), ciocălăie de porumb (качани), vreascuri, bețe (бичі), tizic – тизики (turte făcute din baligă de vacă amestecată cu paie și uscate bine la soare). În ultimele decenii în calitate de combustibil se folosesc lemne și cărbune, dar și gaz natural și combustibil lichefiat. Pentru iluminare în sec. al XIX-lea – prima jumătate a sec. al XX-lea se folosea candela (каганець), opaițul, lampa de gaz (гасова лампа) și, în final lumina electrică.
Locuințele erau proiectate foarte simplu: după modelul casei rudelor sau cunoscuților. Deaceea proiectele erau tipice, iar majoritatea caselor – asemănătoare. În ultimii ani casele sunt construite după proiectele elaborate de către specialiști-arhitecți. (Fig 14).
Casele erau clădite de constructori angajați (brigăzi speciale de zidari, care lucrau prin angajare), dar și de înșiși gospodari cu ajutorul rudelor și cunoscuților. Erau organizare clăci – клаки – o formă anume de lucrări, când sătenii se adunau pentru ajutor la cele mai grele procese (confecționatea chirpicilor, закидання стелі etc.). Bani nu se plăteau, gospodarii doar îi serveau pe toți cei invitați cu bucate. Fiecare participant la clacă putea să-l cheme pe gospodar la ajutor, evident tot fără plată. Lucrul mai puțin anevoios (tencuiala, zugrăvitul) stăpânii îl făceau, de obicei singuri.33
În componența complexului gospodăriei țărănești, pe lângă casa de locuit mai intră un hambar, spații pentru animale și păsări, clădiri pentru depozitarea furajelor, lemnelor etc. În sec. al XIX-lea – prima jumătate a sec. al XX-lea hambarele se foloseau pentru păstrarea uneltelor, combustibilului etc. În ultimele decenii ele mai joacă rolul de bucătării de vară și chiar de spațiu locativ cu încălzire unde gospodarii (în deosebi cei în vârstă) stau permanent. Pentru vitele cornute mari și cai se construiau încăperi în special din lemn cu fundament de piatră (стодола); încăperile pentru oi – grajduri (очарник) erau construite din lut, cotețul pentru orătănii (курник), coștereața pentru porci (куча) – din carcasăși lut. Încăperi aparte se construiau pentru rațe și gâște, cât și pentru păstrarea fânului și sculelor (реманента) – клуня, гамбарь. Toate acareturile erau plasate în gospodărie haotic.
Casa propriu-zisă – хата – era alcătuită de obicei din două încăperi locative (великa хатa și camera de trăit – хатчинa), tindă (сіни, хороми) și cămară (шопа). În majoritatea cazurilor în casă nu era evidențiat un loc aparte pentru bucătărie – dormeau, găteau, mâncau într-o singură cameră – хатчинa. Велика хата nu se folosea ca și cameră de locuit, decorată frumos, aici se petreceau diferite ceremonii festive, se păstrau obiecte scumpe. Deci, această cameră nu era încălzită (Fig. 15)
Din anii 1960 planificarea casei se schimbă esențial, crește numărul odăilor, хата își schimbă forma: din dreptunghiulară ea devine practic pătrată, se ridică al doilea și chiar al treilea etaj.
Mobila în casele țărănești era confecționată de înșiși gospodarii, sau la comandă de către meșterii tâmplari. Dormeau pe paturi din lemn (постель), instalate lângă sobă. Mai dormeau pe lavițe de lemn și pe sofale. Scaunele, taburetele și mesele practic nu se deosebeau de cele moderne și se confecționau din scânduri geluite. De-a lungul pereților erau situate lavițe lungi – ослоны, лавки. Pentru păstrarea hainelor se foloseau lăzi de lemn – софки и скрині. Vestimentația cotidiană era atârnată pe cuiere de mână cu cârlige de lemn (кілки). Vesela era păstrată pe rafturi speciale (мисниках, замисниках) (Fig. 16). Variate ca formă erau dulapurile în care se păstra vesela și alte ustensile. Într-un loc aparte în camera de trăit – хатчинa – se afla polița – полиця pentru pânea proaspăt coaptă – хліба, паланиць, колачів etc.
Decorarea interioară tradițională a casei ucrainene include, în primul rând, diverse preșuri țesute de casă. Pe întreg perimetrul odăii pe sub ferestre pe pereți era atârnat підвіконник (кандрел, паратарі) – un țol de lână cu desen geometric în nuanțe roșii, albastre, verzi și negre. Covoarele de pe pereți erau numai în великій хаті – кіліми, пологи, налавник забираний, румба (covoraș cu desen în formă de romb), пілка (covor de lână țesut de casă sau de fabrică) ș.a. Лáвки, ослóни, скрúні и сóфки erau așternute cu налáвниками. Geamurile și cotruțele (кутики) de lângă sobă se acopereau cu perdele de casă sau de fabrică – фірáнками. Pereții erau împodobiți cu prosoape brodate, fotografii de familie puse în rămi. Obligatoriu, în fiecare casă, la loc de cinste se aflau icoanele, împodobite cu prosoape – рушниками – brodate (Fig. 17). Мисники, полиця și alte rafturi agățate erau împodobite pe la margini cu ozoare decupate din hârtie.
În casele moderne tot mai rar se întâlnesc covoare și țoluri țesute de casă, confecționarea cărora s-a sfârșit practic din anii 50-60, iar interiorul locuinței, în deosebi ale gospodinelor tinere nu diferă practic prin nimic de locuința orășenească.34
Vestimentația
Vestimentația este un purtător important al culturii tradiționale a ucrainenilor locali. Timp îndelungat, anumite trăsături ale vestimentației tradiționale au rămas neschimbate, unele datând încă din Rusia Antică. În a doua jumătate a sec. al XIX-lea – prima jumătate a sec. al XX-lea îmbrăcămintea tradițională prezenta un ansamblu complex, la baza căruia se aflau diferite componente: haine de corp, de brâu, de piept etc., dar și încălțăminte și podoabe.
În perioada susnumită la confecționarea vestimentației țărănești se foloseau atât materiale produse de casă, cât și cele de fabrică. Materie primă pentru confecționarea hainelor tradiționale erau fibrele vegetale, lâna, pieile animalelor (cu sau fără blană), mai rar – tulpinile și coaja plantelor. Din blana prelucrată de oaie se confecționau haine de iarnă, iar din piele – încălțăminte. Din tulpinile și coaja pomilor confecționau încălțăminte de vară și pălării.
Cât privește stofa produsă de fabrică, apoi de la sfârșitul sec. XIX, producerea și răspândirea acestora crește simțitor. Însă ambele războaie mondiale au influiențat negativ asupra dezvoltării gospodăriei țărănești, și în acest timp majoritatea țăranilor, inclusiv și ucrainenii, foloseau la confecționarea hainelor, în general, stofe țesute de mână.
Din anii ’50 producerea stofelor în condițiile de casă practic se întrerupe, deoarece cele de fabrică devin accesibile aproape pentru toată lumea, în plus, acestea sunt mai calitative și mai variate.
Unul din cele mai vechi elemente ale vestimentației de corp a ucrainenilor era cămașa (сорочка) – și cea de gală, decorată bogat, și cea de lucru – пожнивна – și cea de toate zilele, care uneori, până la o vârstă anumită, era unică și pentru fete, și pentru băieți. Cămașele se deosebeau prin stofă și prin croială, și întotdeauna erau albe, fapt ce corespunde tradiției slave. Cea mai răspândită era croiala în formă de tunică. Cămașele pentru bărbați erau cusute din pânză de cânepă (сорочка гребінна, гребіняча), din pânză pe bază de bumbac (прядівна) cu diferite garnituri din stofe de fabrică (de exemplu, partea de jos era cusută din гребінна, iar cea de sus – umerii și în jurul gâtului din – козіпуха – stofă de tipul flanelei). Cămașa era lungă (puțin mai sus de genunchi și nu era încinsă), se întâlneau și cămașe mai scurte, care se băgau în pantaloni – панталони/штани, mânecile erau destul de largi. Nu peste tot cămașele bărbătești aveau broderie (Fig. 18).
Și hainele pentru femei includ în mod obligatoriu cămașa (сорочка, камэша, камішойка35), confecționată din cânepă amestecată cu bumbac. Cămașa pentru femei era alcătuită din două părți – cea de sus (un sort de bluză, ornamentată la umeri și manșete cu broderii în formă de rozete) și partea de jos (підтичка), acoperită cu fustă, de aceea cusută din stofă mai ieftină și mai simplă. Este o variantă tipic ucraineană (Fig. 19).
Dintre hainele de piept pentru femei, erau răspândite bundițele din lână, sau din blană de oaie (жилетки, кептарі), кофти (anterior confecționate de mână din lână de oaie, iar începând cu anii 50-60 – preponderent de fabrică), жикєти, în zile de lucru – полосаки – pulover împletit din lână de oaie. Principala haină de piept pentru bărbați erau жилетки, кептарі din lână și жикєт.
Hainele de brâu acopereau partea de jos a corpului și erau îmbrăcate nemiojlocit peste cămașă.
Hainele de brâu pentru bărbați – pantalonii (вéрхні штанú, панталони) – erau de diferite forme, croială și erau cusuți din diferite stofe. Interesant este faptul, că până în anii 20-30 ai sec. XX, pantaloni purtau doar bărbații în vârstă, tineriii aveau voie să-i îmbrace doar după ce atingeau vârsta de 15 ani. În viața de toate zilele purtau pantaloni din cânepă (гребінні). Pe timp de iarnă coseau pantaloni vătuiți, pe malul stâng al Nistrului îi numeau ґáчі, iar în regiunile de nord așa se numeau pantalonii de gală, cusuți din lână și vopsiți cu boz.
În sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea hainele de brâu pentru femei erau de mai multe forme. Cea mai răspândită era fusta deschisă (necusută) (розпаяна спідниця) – o bucată de pânză, care se înfășura în jurul corpului, astfel încât o parte să vină peste cealaltă. Astfel de fuste erau confecționate din lână de oaie, alteori din in. Începând cu anii 20-30 acestea au fost înlocuite cu așa-zisele fuste ”orășenești”, adică cusute. Fustele (спідниці – ucr. sau фýсти – mold.) erau de câteva feluri: гребінні – din pânză de cânepă, ușoare de vară cu plii și ceva mai groase – de iarnă; sub fustă se îmbrăca підтичка; fuste din lână țesută de casă (вовняні спідниці), colorate, cu zimți la poale etc. Un element obligatoriu în îmbrăcămintea cotidiană a gospodinei era șorțul (фартухú). Însă acesta era purtat doar în casă sau în curte; ieșind din poartă, de sărbători ori mergând la biserică etc. acestea erau scoase. Din această cauză șorțurile nu erau înfrumusețate. La sudul țării, în particular în raionul Taraclia (s. Musait) șorțul reprezintă un element obligatoriu al vestimentației de gală pentru femei, probabil influiențat de tradiția bulgărească. Treptat fustele de casă au fost înlocuite cu cele de fabrică.
Hainele de exterior se deosebeau prin stofă, croială, utilizare funcțională – de iarnă, toamnă-primăvară, de gală, zilnică, de lucru etc. și aveau mult comun cu hainele moldovenilor și cele ale ucrainenilor din Ucraina. Aceste haine erau cusute din stofă de casă, postav, piele de oaie, mai târziu – din materiale de fabrică.
De la sfârșitul sec. al XIX-lea printre ucraineni (și moldoveni) erau răspândite hainele deschise (necusute). Majorotatea țăranilor nu prea înstăriți purtau чугáй – o scurtă din lână de casă, ceva mai joasă de brâu. Cei mai bogați, preferau cojoace – кожухи – din piele de oaie, întoarse cu blana înăuntru. Deobicei cojoacele erau ajustate la talie și lungi până la genunchi. Haine de lucru erau: scurte cusute din blană de oiae și din stofă cumpărată, pufoacele (куфáйка). Femeile purtau scurteice din stofă groasă de lână (лянки) și paltoane din pânză groasă, postav, uneori vătuite garnisite cu piele, mai jos de genunchi (бурнуз). În unele sate din zonele de centru și nord în calitate de haine de exterior se purtau șaluri mari de lână – шаль. Se purtau iarna pe umeri. Tot cu ele erau înveliți copiii.
După cel de al Doilea război mondial bărbații au început să poartea mantale ostășești.
O parte integrantă a portului popular erau cingătorile, obiecte pentru acoperirea capului, încălțămintea și podoabele.
Din timpuri străvechi element obligatoriu și, totodată podoabă pentru înfrumusețarea veșmintelor era cingătoarea. Ea îndeplinea mai multe funcții: fixa hainele de brâu și le prindea pe cele deschise, proteja și strângea mușchii abdomenului în timpul muncii fizice grele, era talisman și podoabă. Ucrainenii locali și moldovenii credeau în forța magică pe care o avea cingătoarea. La sfârșitul sec. XIX, în satele din raionul Bender era larg răspândit obiceiul, conform căruia țăranii primăvara, înainte să înceapă semănatul, aruncau în sus cingători de culoare roșie cu dorința să crească grâul tot atât de înalt.36
Cingătorile erau confecționate din lână, in, cânepă, piele. La sfârșitul sec. al XIX-lea – începutul sec. XX, ucrainenii locali, la fel ca și moldovenii37, și ucrainenii din patria istorică38 purtau cingători din fire de lână, confecționate în condiții de casă, țesute sau împletite. Bărbații purtau și curele înguste din piele de porc sau de vițel – ремнí. Începând cu sec. al XX-lea se poartă curele de fabrică. Deobicei se încingeau doar bărbații, femeilor nu le era caracteristic acest lucru.
Obiectele pentru acoperirea capului la bărbații ucraineni locali se deosebeau prin formele, materialele și maniera de a fi purtate. În sec. al XIX-lea – prima jumătate a sec. al XX-lea pe timp de iarnă erau purtate cușme de blană – шáпки. De obicei din blană de cârlan – кýчми. Aceste căciuli aveau formă conică, la fel ca și căciulile moldovenești, dar spre deosebire de moldoveni, care le purtau în forma lor naturală de con, majoritatea ucrainenilor locali le îndoiau.
După cum menționează cercetătorii, așa purtau căculile în sec. al XIX-lea ucrainenii din guberniile Podolia, Ecaterinoslav și Herson39. În plus, în Transnistria, spre deosebire de ucrainenii de pe malul drept al Nistrului, se coseau căciuli din blană de iepure și chiar de pisică. Căciulile bărbătești de regulă erau confecționate în condiții casnice. Deja din mijlocul sec. al XX-lea bărbații au început să poarte căciuli produse la fabrică din blană de miel, iepure, și căciuli de casă – din iepure, cârlan, bizam, nutrie ș.a.
Vara erau răspândie pălăriile din fetru sau paie (капелюхи).
În ultimele decenii majoritatea bărbaților de la țară, indiferent de naționalitate, toamna și primăvara poartă chipie și pălării (капелюхи).
Obiectele pentru acoperirea capului pentru fete și femei încă din timpuri străvechi îndeplineau nu doar funcție utilitară, ele mai erau și podoabe.
În sec. al XIX-lea exista tradiția, conform căreia fetele nemăritate umblau cu capul gol. Însă, odată cu apariția acoperămintelor de fabrică, acest obicei dispare. El se păstrează doar în ritualul nunții tradiționale, când mireasa este îmbrobodită ca o femeie-gospodină.
Acoperămintele tradiționale ucrainene pentru femei – coronițele cu panglici (лєнти, стрічки, коди) în viața cotidiană practic nu se foloseau. Fetele le îmbrăcau doar de sărbători ca podoabe rituale, sau scenice.
Principalul tip al acoperămîntului pentru fete și femei erau broboadele, care se deosebeau prin denumire, destinație funcțională, stofă, felul de a fi purtate. Iarna se purtau broboade întunecate: хустка вовняна (confecționate de casă), broboade din flanea sau lână cu franjuri (шалінка з френзелями, тороками) de fabrică, broboade mici sau mijlocii – шаліночка. Vara, de obicei – broboade subțiri, de culori deschise: хустúна, косúнка з сíточкою, баріз, газік. Femeile în vârstă purtau și iarna, și vara broboade de culori întunecate.
Începând cu a doua jumătate a sec. al XX-lea încep să se răspândească cușme pentru femei împletite sau din blană; broboadele rămân să le poarte doar femeile în vârstă.
Și încălțămintea varia, în funcție de bunăstarea gospodarului. Țăranii săraci purtau opinci (постоли), cusute de ei înșiși: pieile de vacă (mai des) sau de porc erau puse la sărat, scobite, tăiate din ele o căpută de formă ovală, și strânse cu un fir de cânepă răsucit, trecut prin niște găuri. Opincele erau purtate cu онýчи sau obiele din налавникі, sau cu ciorapi groși de lână până la genunci (панчохи) și șosete (носкú). Și чýлки si носкú erau împletiți din lână nevopsită de oaie fără ornamente.
Gospodarii înstăriți procurau ghete de fabrică sau coseau ghete (черевики/боканчи40) din piele (з реміня) la meșteri. Cea mai răspândită încălțăminte erau cizmele (чóботи): din pânză impermeabilă (кúрзові) pentru fiecare zi și de gală, din piele de dox (хрóмовіюхтові). La fel și încălțămintea pentru femei deseori se confecționa în condiții casnice: панчохи din piele de porc, papuci împletiți din cânepă sau lână, căptușiți cu piele (капці); din anii ’30 au început tot mai des să treacă la încălțămintea de fabrică: pantofi din piele, cizmulițe (чобітки) din piele (з реміня), din marochin (юхтові), din cauciuc (сошани), caloși mici din cauciuc ș.a.
Iarna purtau pâslari (вáлянки): шиті/шúкі (cusute din lână și vată) și бúті (de fabrică), purtate pe geruri fără caloși.
Odată cu începutul sec. al XX-lea devine caracteristic să se treacă la așa-zisa vestimentație de tip general european cu păstrarea unor elemente naționale tradiționale. Dezvoltarea pe scară largă a industriei ușoare a adus la utilizarea în exclusivitate a hainelor de fabrică, și din anii ’50 producerea stofelor, hainelor, a încălțămintei în condiții casnice practic s-a sfârșit. În condiții de casă continuau să practice împletitul și brodatul ca variație a lucrului manual. Acum în vestimentația sătenilor în prim plan se pun nu semnele etnodiferențiale, ci deosebirea dintre diferite grupuri sociale și de vârstă. Din hainele de gală făceau parte cămașele, costumele; din încălțăminte – pantofi sau ghetele, din hainele de asupra – paltoanele și trenciurile. Vestimentația tineretului și a intelectualității rurale, care în mare măsură urmăresc moda, practic nu diferă de cea a orășenilor.
Ce ține de podoabele pentru femei – acestea erau destul de tradiționale: mărgele -– пацьóрки sau mai rar намúсток; salbe – карáлі; verighete – кóльца, вінчáльні кóльца (din cupru) și cercei – кýльчики.
Hrana și ustensilele
Pornind de la specificul multiramural al agriculturii, de la dezvoltarea socio-economică, caracterul ocupației populației, prezența resurselor naturale s-au format tradițiile specifice cultural-uzuale în alimentația zilnică, festivă și rituală a ucrainenilor locali.41
Cele mai răspândite erau bucatele pregătite din produsele vegetale. Componenta pricipală în alimentație era pâinea (deseori se cocea odată pe săptămână, în zilele de sâmbătă) și alte produse făinoase. Pâinea și produsele de panificație, deosebit de venerate în popor, erau totodată și hrană rituală, dar jucau și un rol important în tradițiile familiale și calendaristice.42 Însă în multe familii ucrainene, pâinea se cocea mai des din făină de porumb – mălai (малай), din făină de grâu – doar de sărbători, fapt condiționat pe de o parte de influiența bucătăriei moldovenești, unde spre deosebire cea uncraineană bucatele din porumb ocupau un loc de seamă, iar pe de alta – de situația economică grea a majorității gospodăriilor țărănești. Deseori pe masa ucrainenilor din partea locului se găseau și alte bucate din făină sau crupe de porumb, împrumutate în mare parte din bucătăria moldovenească43: mămăliga, servită cu jumări, scrob – скрóп – (mâncare făcută din ouă bine amestecate și apoi prăjite), brânză, pește prăjit, unt topit, sau ulei cu ceapă prăjită, mujdei (муджєй – usturoi pisat cu ulei, apă și sare), sau cu lapte; бедерэука – fiertură din resturi de mămăligă cu adaos de prăjitură de făină, ouă, ulei și ceapă; ливінч – terci din porumb cu lapte acru, brânză și verdeață. Până la sfârșitul anilor ’50 cu mămăligă se mânca și жуфa – semințe de cânepă frecate și prăjite cu ceapă.
Variat și bogat era sortimentul de bucate din făină. În cuptor, pe lângă pâine se coceau бо́ханці / буханці – pâinici fără umplutură, sau cu umplutură de cartofi; balabuște cu mujdei, servite cu borș sau fasole; книші (н.ф. книш / книж) – un soi de plăcinte din aluat dospit cu colțurile îndoite înăuntru umplute cu jumări, brânză și ceapă prăjită; plăcinte – пиріжкú din aluat dospit, coapte în cuptor, sau fără drojdii cu umplutură din cartofi, varză, brânză de vaci și de oi, ouă cu verdeață, mazăre, fasole, vișine etc. (Fig. 20) Extrem de populare erau палани́ці (н. ф. палани́ца) – asemănătoare cu plăcintele moldovenești din aluat dospit sau fără drojdii, întins, sau pentru cozonaci cu umplutură de cartofi, brânză de vaci cu ou, brânză de oi, varză etc.) (Fig. 27); învârtite – верту́та – un produs din aluat întins cu umplutură și răsucit; saralii – саларія – produs din aluat cu drojdii întins sau de cozonac cu umplutură de dulceață cu nuci sau petale de trandafir, în formă de litera ”S”; varzari – варзарь – produse din aluat întins cu cireșe, iar în unele sate din raionul Glodeni – cu varză.44
Mâncarea caracteristică pentru ucrainenii din Moldova sunt colțunașii – вареники (preparat culinar făcut din aluat nedospit, care se umple cu brânză, cartofi), care în satele ucrainene din raioanele Briceni, Edineț, Florești, Fălești se numesc пироги.
Deseori se pregătesc bucate din tăiței de casă – тіста, макарон, care sunt consumate ca mîncare aparte, sau se gătește din ei ”babă albă/neagră” бі́лу / чорну бабу /бабку – un soi de budincă cu adaos de lapte, ouă și multe altele.45
Un loc important în alimentația ucrainenilor îl ocupă legumele, din care se prepară felurile întâi și doi. Printre felurile întâi cel mai popular a fost și rămâne borșul – борщ, care, odinioară, se gătea din carne în exclusivitate de zile mari, iar în restul zilelor se dregea cu slănină. Spre deosebire de bucătăria tradițională ucraineană, unde slănina se freacă, sau de cea moldovenească, unde în loc de slănină se folosește ulei, aici slănina tăiată bucățele mici se prăjește. Receptura și denumirile borșului sunt foarte variate: борщ червоний (borș roșu cu sfeclă, morcov, cartofi și varză), борщ с фасулями (cu fasole), борщ зелений (cu verdeață și ou), борщ забіляний (înălbit cu zer și ou bătut), борщ з папшойними крупами (cu mălai, cartofi, varză, usturoi și hrean). Nu mai puțin populară este zeama зама / зяма – felul întâi, pregătit pe bulion de găină cu adaos de tăiței de casă sau orez. La fel ca și borșul, zeamă este înăcrită cu borș acru. Pentru înăcrire se mai întrebuințează de asemenea sfecla murată, roșiile proaspete și murate, pasta de tomate. Este variat repertoriul supelor pregătite pe bulion de carne, legume, sau zer cu adaos de crupe de orz, grâu, arpacaș, hrișcă, orez, mazăre, fasole linte, tăiței, ciuperci etc.
Și mâncărurile din cartofi sunt, de asemenea, foarte răspândite în regiunea respectivă. Deosebit de populară este friptura – печеня / жаркоє – cartofi înăbușiți cu carne, care nu lipsește de la nici o masă de sărbătoare. În restul zilelor se consumă de obicei cartofi fierți (în coajă, piure, întregi) și prăjiți. Diversele salate din legume proaspete, murate și marinate – varză, bostănei, diferite soiuri de ardei, vinete și ciuperci s-au stabilit trainic în rația alimentară a ucrainenilor din partea loucului. Mai mult decât în Ucraina, și aici se resimte influiența bucătăriei autohtone, se consumă condimente și sosuri picante. Este de neînchipuit bucătăria ucrainenilor din Moldova fără ceapă, usturoi, ardei iute, murături și mirodenii.
La sfârșitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea bucatele din carne se consumau în exclusivitate în zilele de sărbători, ceea ce era condiționat în principal de restricții și interdicții confesionale și, nu în ultimul rând – de scumpetea și inaccesibilitatea produselor animaliere. Preferată era carnea de porc. Carnea proaspătă era întrtebuințată de obicei iarna, când se sacrificau animalele. Gospodarii se aprovizionau cu produse din carne din timp. Acestea erau sărate, afumate, se făceau cârnățuri – ковбасa, кров’янкa, салтісон, дідок. În prezent se consumă carne și produse din carne în cantități mult mai mari. Este vorba despre carne prăjită, înăbușită, afumată și fiartă de porc, vită, oaie, pasăre, iepure. Sortimentul acestor produse este foarte variat și este alcătuit nu doar din bucate tradiționale, ci și di cele împrumutate din bucatele mai multor popoare: răcituri холодець / студенец, carne în sos – соус, pârjoale – котлети, cighiri – чигирі / щигирі, gulaș, șnițel și multe altele.
Dintre produsele lactate sun preferate bucatele preparate din lapte de vaci: tăiței în lapte, supe, terciuri, dar și diferite derivate din lapte – brânză – сир / бринзя, lapte acru – кисляк/ кисле молоко, lapte covăsit – ряжанка ș.a. Datorită oieritului dezvoltat și-au găsit răspândire produsele din lapte de oaie, în deosebi cașul și brânza.
Nici o masă de sărbătoare nu se trecea fără băuturi alcoolice. Viticultura și vinificația dezvoltate au determinat rolul principal al vinului. Gospodarii mai puțin bogați serveau la masă doar vin, cei mai înstăriți – votcă cumpărată (монопольна горівка, казьонка). Până în anii ‘60 ai sec. al XX-lea basamacul nu se producea, deci nici nu era întrebuințat.
Dintre băuturile nealcoolice se bucura de succes cvasul (din fructe și pîine), astăzi se întâlnește destul de rar. În ultimul timp, băutura de bază a devenit ceaiul: cel natural importat, și ceaiul autohton – din ierburi: sunătoare, mentă, frunze de zmeură, crenguțe de vișin ș.a.
Și fructele uscate, atât de răspândite odinioară, astăzi practic nu mai sunt întrebate, acestea fiind înlocuite cu diferite compoturi conservate, dulcețuri, magiunuri etc.
În pofida influienței inevitabile a proceselor globale, nivelării trăsăturilor importante ale culturii populare, hrana rituală a ucrainenilor din Moldova și-a păstrat multe elemente arhaice. Deosebit de bogat este repertoriul bucatelor tradiționale, pregătite cătrte sărbătorile creștine – Crăciun și Paști. Pentru masa din Ajunul Crăciunului (6 ianuarie) tradițional se pregătesc 12 bucate de post: colivă кутя / пшеница / коливо, colaci – колач, colțunași – пироги/вареники cu varză, cartofi, vișine; plăcinte cu diferita umpluturi – паланиці, пиріжки, fasole – фасулі, бабани, turte cu mac – мачаники/мачальники/ коржі з маком/ коржі тонкі на ватрі, răcituri din pește – холодец/студенец з риби, cartofi înăbușiți, izvar – узвар ș.a. Colacii – колачі, covrigii – бублики/вобаренки, crăciuneii – кречуни, turtele – медівниками/праниками ș.a. se împart de Crăciun colindătorilor. Specifice pentru trapeza de Paști sunt: pasca cu brânză паски, сирника, ouăle vopsite și încondeiate – писанок, крашанок/галунок, mielul copt ș.a. Copturile rituale балабушки, кокоші, голубки, драбинки, коржі з маком, мачники, палани́ці з я́блуком – se pregătesc de sărbătorile calendaristice «Катерини», «Андрея», «40 Святих», «Трійця», «Петра і Павла», «Спаса» ș.a.
Coloritul etnic și trăsăturile arhaice s-au păstrat în bucatele rituale, gătite pentru tradițiile de familie: pâinea de nuntă – колачі, короваї, жевна, хліб, шишки; pâinea coaptă la nașterea copilului – хліб, колач, жевна, пупица; pâinea ”funerară” – колач, кречун, помана, перепічка, боханці, паланиці (Fig 21).
Prin multe greutăți au trecut ucrainenii din partea locului. De rînd cu alte popoare din Moldova au rezistat jugului străin, schimbării puterii în stat, războiaielor. Timpurule cele mai de restriște au fost cele de foamete, când au fost nevoiți să supraviețuiască. În memoria bătrânilor s-au păstrat amintiri despre foametea de la începutul anilor ’30 (голодомор în Transnistria) și cea din a doua jumătate a anului 1940. Bătrânii își aduc aminte cum mâncau turte din macuc – жом – și lobodă: fierbeau măduva tulpinii de porumb și floarea soarelui, asemănătoare cu pluta; știuleți măcinați de porumb – качани, coajă de copaci ș.a.
Regimul alimentar al ucrainenilor a fost și rămâne specific acestei regiuni și nu depinde de apartenența etnică. De obicei masa se servea de trei ori pe zi: dejunul, prânzul, cina, în zilele lungi de vară se adaugă gustarea. Nu exista o oră fixată a meselor. La masă se așeza întreaga famile, nu se obișnuia să se vorbească tare, să se râdă, să se trăncănească cu vesela; fiecare membru al familiei își avea locul său la masă.
Restricțiile și interdicțiile alimentare purtau un caracter religios și erau comune și pentru ucraineni, și pentru moldoveni, căci între ei nu a existat nici odată vre-o diferență confesională. Este vorba în primul rând despre posturi, care ocupau practic jumătate de an calendaristic (Postul Mare înaintea Paștelui – șapte săptămâni, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel – de la trei la șase săptămâni ș.a.). În zilele de post nu se admitea consumul de carne, lactate, ouă etc.
Ustensilele de casă, vesela erau confecționate tradițional din lemn, lut, metal. Este vorba despre farfurii și străchini – мúска череп’яна/черепляна – strachină galben-maro adâncă pentru felul întâi, deseori cu chenar și ornament vegetal; тарілка череп’яна – farfurie de ceramică pentru felul doi ș.a.; ulcioare: бáнька, бáньочка – ulcior pentru apă cu gâtul îngust și o toartă – вушко într-o parte; гладущ/гладущик – ulcior pentru lapte; баняк, ґаванос – ulcior înalt, de 10-15 litri, cu gura largă și cu două torți pentru roșii și castraveți murați; збáнок – ulcior drept de 2-3 litri pentru magiun ș.a. Pentru prepararea mâncării se confecționau oale speciale: горнец – oală din lut, de 2-3 litri, îngustă în partea de jos, deseori, pentru trăinicie, împletită cu carcasă de sârmă; горщик – oală înaltă de lut de 5-10 litri în care pregăteau mâncarea pentru mesele de sărbătoare pentru un număr mare de persoane; макітра, ринка – un vas rotund, lărgit în partea de sus pentru colțunași, găluște etc.; близнюки/близнята – două olițe de lut, de un litru prinse între ele, în care se aducea mîncarea în câmp. (Fig. 22) Pentru păstrarea sării se confecționau солянка череп’яна sau сілнúчка. Pentru apă și alte băuturi se confecționau căni din lut – чáшка череп’яна ș.a. La fel era folosită și vesela din faianță (мармурова): тарілка велика і малá, тарíлочка, мармурóва мúска, мúсочка, блюдце, чашка. Din lemn se confecționau linguri și polonice, care se numeau велика ложка, coveți pentru frământarea aluatului – корито/коричатко, lopățele pentru amestecarea mămăligii мелештеука/ копистка și pisarea usturoiului în strachină – макогінчик, căldări pentru apă – цебро, lapte – дійница ș.a. Din metal (tinichea) se confecționau vase rotunde și dreptunghiulare pentru coacerea pâinii în cuptor: дéко, пательня, форма, тава, тинжиря; pentru plăcinte: лист, дéко /дéчко, тава; strecurători – друшляк, pâlnii – лійки, strecurători pentru lapte – ситішки. La pregătirea bucatelor se folosea vesela de metal de fabrică: ceaune – чавун/чаун, казан, cratițe – кастрýля, străchini – миска/меска, лохáнка; tigăi – жарóвня, пательня, сковорóдка/сковрда, тава/тававá, тавалýца ș.a.
Din sticlă erau carafele pentru vin și rachiu – фляшка/фляжка, damigenele, – штоф/бутель pentru păstrarea rachiului (3,6 și 10 litri), uneori împletite cu lozie – плетьонка, paharele pentru rachiu – стопка, чарка, порція ș.a.
De la sfârșitul anilor ’70 ai sec. al XX-lea s-au produs schimbări semnificative în cultura uzuală a ucrainenilor din Moldova. Astăzi, în viața de toate zilele este folosită vesela din porțelan, sticlă, cristal, inox etc.
Lăcașe de cult
Un atribut indisolubil al tradiției culturale sunt bisericile și mănăstirile. În majoritatea satelor ucrainene și ucrainene-moldovenești lăcașele se ridicau cu forțele și pe banii sătenilor. Primele biserici erau din lemn (excepție prezintă codrii Orheiului, unde din start lăcașele de cult erau construite din piatră)46. Până în zilele noastre au ajuns foarte puține biserici din lemn. Printre acestea este biserica de lemn „Acoperământul Maicii Domnului” din s. Palanca r. Călărași, care a fost construită din lemn de zadă în Ucraina și în 1825, a fost mutată în satul Palanca pe o fundație de piatră (Fig 23). Biserica din lemn „Acoperământul Maicii Domnului”, construită și sfințită în anul 1880 funcționează până în prezent în s. Malinovskoye (Balan) r. Râșcani.
Fiecare biserică se deosebește prin arhitectură specifică și reprezintă originile estetice și spiritual-morale ale enoriașilor săi.
În Chișinău funcționează lăcașul «Sf. Cneaz Vladimir», restaurată la începutul secolului cu forțele organizațiilor publice ucrainene. Până în anul 2016 pe lângă biserică funcționa și o școală duminicală ucraineană „Sf. Cuv. Paisie Velicicovschi” și muzeul ”Ucrainenii în cultura Moldovei” (Fig. 24).
Muzee
Artefacte unice ale culturii materiale și spirituale a ucrainenilor din partea locului se păstrează în numeroasele muzee școlare din satele Bulăiești și Ivancea, r. Orhei; Tețcani, Briceni; Nicoreni, Râșcani; Călărășeuca și Unguri, Ocnița; Iablona, Glodeni ș.m.a. Muzeul „Casa Părintească”, fondat în anul 2000 de către T. A. Popa în s. Palanca, r. Călărași, este unic prin faptul că aici sunt prezentate elocvent influiența și interacțiunea reciprocă a tradițiilor culturale ucrainene și moldovenești în domeniul țesutului, portului popular, broderiei etc. Pe lângă muzeu, pentru copii funcționează cercuri de artă plastică și meșteșugărit, se organizează seminare regionale și republicane și festivalurile: ”Colindul și Malanca” (13 ianuarie), ”Sânzienele – Івана Купала” (7 iulie), de ziua Sfântului Ilie (2 august), Festivalul Plăcintelor. În a treia duminică a lunii septembrie – Festivalul Etnic.
În Chișinău, pe lângă Societatea culturii ucrainene din Republica Moldova funcționează Muzeul culturii ucrainene (str. Veronica Micle, 8)47.
Monumente
Pe teritoriul republicii se află numeroase monumente în cinstea evenimentelor istorice, dar și persoanelor remarcabile ale istoriei și culturii ucrainene.
În Chișinău și Otaci sunt ridicate monumente marelui fiu al poporului ucrainean și moldovean Petru Movilă; 1596 – 1647, boier moldovean, om politic, militant religios, Mitropolit al Kievului, al Galiției și al întregii Rusii, exarh al patriarhului Constantinopolului.
Bustul poetului, dramaturgului, traducătorului și iluministului, pionierului literaturii moderne ucrainene, participant la războiul ruso-turc din 1806 – 1812 Ivan Kotlearevski este instalat sub pereții cetății Bender.
Poetul și pictorul ucrainean, profetul ucrainean Taras Șevcenko are patru monumente în orașele Chișinău, Bălți, Tiraspol și Camenca (Fig 25).
În anul 2010 pe teritoriul cetății Bender a fost instalat monumentul primei constituții democratice ucrainene a lui Pilip Orlik, care la 5 aprile 1710, fiind hatman al Ucrainei, a declarat „Pactele și constituțiile legilor și libertăților Oștii Zaporojene” sau „Constituția de la Bender” – prima Constituție democratică scrisă, care pentru prima oară a împărțit funțiile celor trei ramuri ale puterii și a instaurat normele universale de drept ale funcționării societății și statului.
Placa comemorativă lui Ivan Mazepa (s. Varnița) a fost instalată în anul 1999, pe locul morții acestuia. Pe o stelă din granit se afă inscripția în limba ucraineană: ”Pe acest loc la 22 septembrie 1709 a murit hatmanul Ucrainei Ivan Mazepa”
În satul Unguri, în curtea gimnaziului, se află bustul scriitoarei ucrainene Olga Kobyleanska, al cărui nume îi este conferit instituției de învățământ, unde funcționează și muzeul creației scriitoarei.
Concluzii
1) Ucrainenii din Moldova sunt parte integrantă a poporului ucrainean, pe de o parte, și totodată – sunt o parte componentă armonioasă a poporului Republicii Moldova, unde timp de secole au trăit în pace cu moldovenii și cu reprezentanții altor grupuri etnice.
2) În pofida aflării seculare într-un mediu străin, izolarea de patria istorică ancestrală, procesele de asimilare activă, ucrainenii locali și-au păstrat identitatea națională: conștiința de sine, limba, cultura.
3) Cultura populară tradițională a ucrainenilor locali a fost influențată de doi factori principali: pe de o parte, interacțiunea activă cu populația băștinașă; pe de altă parte, amestecul variantelor locale ale culturii tradiționale ucrainene, introduse de imigranții din diferite regiuni ale Ucrainei. Drept urmare, cultura materială, ca și întreaga cultură tradițional-uzuală în general, a obținut un caracter specific distinctiv.

Referințe bibliografice:
1. Н. Тельнов, В. Степанов, Н. Русев, Р. Рабинович, И … разошлись славяне по земле. Кишинев, 2002. С. 10-35.
2. Прокопий из Кесарии. Война с готами. М., 1950. С. 295.
3. История Болгарии. М., 1950. № 1. С. 68; Гончаров В.К. Лука-Райковецкая / Материалы Института археологии. М., 1963. Вып. 108. С. 57.
4. Г.Б. Федоров, Г.Ф. Чеботаренко. Памятники древних славян (VI-XIII вв.). In: Археологическая карта МССР. Кишинев, 1974. Вып. 6. С. 20-40.
5. Повесть временных лет. М.–Л., 1960. Т. 1. С. 14.
6. Повесть временных лет. М.–Л., 1960. Т. 1. С. 21-22,23.
7. Л. Залізняк, Про історичні витоки українського народу. In: Українознавство. Календар-щорічник 2001. Київ, 2000. С. 56.
8. В.П. Степанов. Восточные славяне Молдовы: миграционные процессы, межэтнические контакты, развитие и сохранение идентичности (Х1V – XV111 вв.). In: Мысль. Кишинев, 2004. №4 (ноябрь). С. 70.
9. Michail Kogâlniceanu, Cronicile României sau Letopiseţele Moldovei şi Valachiei. Bucureşti, 1872. Р. 84.
10. În sursele scrise ale țărilor europene rutenii sunt cunoscuți din sec.XII cu numele de ”ruteni” (Biderman N.S. Die ungarischen Rutheneu. Insbruc, 1867, vol. 2. P. 33). Baza etnonimului ”ruten” o alcătuia dernumirea etnică ”Rusi”. De aici – Ruten în latină, Orosz – în ungară, Neuss – în germană, Rus – în română. Astăzi rutenii reprezintă un grup etnografic aparte de ucraineni, care trăiesc până în prezent în Carpați, Galicia ș.a. regiuni. În Basarabia ruteni își ziceau o parte din ucraineni până la începutul sec. ХХ.
11. Н.А. Мохов Молдавия эпохи феодализма. Кишинев, 1964. С. 139-140.
12. Г. Уреке Летописецул Цэрий Молдовей. Кишинэу, 1971. С. 110-111.
N. A. Mohov îl citează pe Gr. Ureche în următoarea redacție: ”și până astăzi în Moldova se aude grai ucrainean, și până la o treime din populație vorbește în ucraineană”. (Н.А. Мохов Дружба ковалась веками (Молдовско-русско-украинские связи с древнейших времен до начала ХІХ в. Кишинев. Штиинца, 1980. С.36).
13. В.С. Зеленчук, Население Бессарабии и левобережного Поднестровья в ХІХ в. Кишинев, 1979. С. 52.
14. Л.Л. Полевой Очерки исторической географии Молдавии ХIII – ХV вв. Кишинев, 1979. С. 113.
15. В.С. Зеленчук, Население Бессарабии и левобережного Поднестровья в ХІХ в. Кишинев, 1979. С. 52,55.
16. В.С. Зеленчук, Из истории украинского населения Молдавии. In: Украинско-молдавские этнокультурные взаимосвязи в период социализма. Киев, 1987. С. 19.
17. П.А. Несторовский Бессарабские русины: Историко-этнографический очерк. Варшава, 1903. С. 9, 11.
18. Л.С. Берг Население Бессарабии: этнографический состав и численность. Пг., 1923. С. 15.
19. В.С. Зеленчук. Из истории украинского населения Молдавии. In: Украинско-молдавские этнокультурные взаимосвязи в период социализма. Киев, 1987. С. 20-21.
20. Записки Бессарабского областного статистического комитета. Т. 1. СПб, 1900. С. 91; Первая всеобщая перепись населения Российской империи 1897 г.: Бессарабская губерния. Спб, 1905. Т. 3. С. 70-71; Dolghii A., Felea A. Atlas etnoisnoric ilustrat al Basarabiei (1812 – 1918). Chișinau, 2017. Р. 76.
21. Первая всеобщая перепись населения Российской империи 1897 г.: Бессарабская губерния. Спб, 1905. Т. 3. С. 70.
22. Херсонская губерния: Свод цифровых данных. Херсон, 1910. Вып. 1. С. 22.
23. Satul Petrunea la cîntec și la joc. Chișinău, 1995.
24. Молдавия. Статистические материалы. Балта, 1928. C. 221.
25. А.Ю. Скворцова, Русские Бессарабии: опыт жизни в диаспоре (1918-1940 г.). Кишинев, 2002. C. 95, 99, 113.
26. В.С. Зеленчук, Население Молдавии. Кишинев, 1973. С. 41.
27. Biroul naţional de statistică. In: www/statistica.md; Перепись населения 2004 г…,Т.1, 2006. С. 300.
28. И. Крамаренко, Оглашены предварительные итоги приднестровской переписи населения. In: http:. In: www.olvia.idcnet.com / o137-09-05.htm.
29. Vezi mai multe detalii: В.Г. Кожухар. Українці Молдови: сторінки історії. In: В. Г. Кожухар, К. С. Кожухар, та ін. Українці Молдови. Історія і сучасність. Chișinău : Elan Poligraf, 2008. С. 19 – 45.
30. Unele nume locale în transcriere ucraineană sunt italice.
31. Vezi mai multe detalii: В. Кожухар, К. Кожухар, Господарська діяльність українців села Воронково Рибницького району. In: Ежегодник Института межэтнических исследований Академии наук Республики Молдова. Том 1У. Кишинев, 2003. С.96 – 105.; В. Кожухар, Традиційне господарство українців півдня Молдови (на прикладі села Мусаїт Тараклійського району. In: Міжнародні наукові читання пам’яті академіка Костянтина Поповича. Кишинів : Б. в., 2015 (Tipogr. “Elan Poligraf”). Т. 1. C. 123 –144; В. Кожухар, Г., К.С. Кожухар, Господарська діяльність українців села Воронково Рибницького району. In: Ежегодник Института межэтнических исследований. Т. 4. Кишинэу, 2005. С.96 –103; В. Кожухар, Г., К.С. Кожухар, Матеріальна культура і господарство в місцевих діалектах. In: Матеріальна культура українців Лівобережного Придністров’я. Одеса, 2005. С. 41 – 86;
32. Кожухарь В. Г. Материальная культура вчера и сегодня. In: В земле наши корни. История, традиции и фольклор сел Дану, Николаевка и Каменкуца Глодянского района. Исследования и материалы. Кишинев : Штиинца, 1997. 200с. С.132 – 148.
33 Я. Тарас, Клака в будівництві українців Молдови: культурно-генетична проблема. In: Міжнародні наукові читання пам’яті академіка Костянтина Поповича / Simpozionul științific internațional: In memoriam academictanul Constantin Popovici.Українсько-молдовські етнокультурні зв’язки: Culegere de articole științifice: / aut.-red. Cojuhari E., Cojuhari V. Т. 1. Кишинів: Б. и., 2015 (Tipogr. “Elan Poligraf”). С. 148 – 160.
34. Vezi mai multe detalii: В. Кожухар, Г., К.С. Кожухар, Матеріальна культура і господарство в місцевих діалектах. In: Матеріальна культура українців Лівобережного Придністров’я. Одеса, 2005. С. 41 – 86; Кожухарь В. Г. Материальная культура вчера и сегодня. In: В земле наши корни. История, традиции и фольклор сел Дану, Николаевка и Каменкуца Глодянского района. Исследования и материалы. Кишинев : Штиинца, 1997. 200с. С.132 – 148; Тарас Я. Архітектурно-декоративне вирішення дахів у Молдові. In: Народознавчі зошити. 2012. Зош. 6. С. 1152 – 1170; Тарас Я. Дерев’яні ворота садиби в Молдові. In: Українсько-молдовські етнокультурні зв’язки. Simpozion științific internațional in memoriam academicanului Constantin Popovici. Т. 2. Актуальні питання історії, мови та культури українців Республіки Молдова. Кишинів : Б. в. (Tipogr. “Elan Poligraf”). 2016. 340 p. С. 184 – 204; Тарас Я. Дерев’яні галереї народного житла Молдови. In: Народознавчі зошити. 2013. Зош. 1. С. 122 – 131; Тарас Я. Кам’яні галереї молдавських садиб. In: Народознавчі зошити. 2013. Зош. 3. С. 479 – 494; Тарас Я. Кам’яні огорожі і ворота молдавської садиби. In: Народознавчі зошити. 2013. Зош. 2. С. 238 – 246; Тарас Я. Пивниця в молдавській садибі. In: Народознавчі зошити. 2013. Зош. 5. С. 897 – 906; Тарас Я. Словник народної архітектури українців Молдови. In: Записки НТШ. Праці комісії архітектури і містобудування. Львів, 2008. С. 555 – 574.
35. Камеша, камішойка от молд. сămașă.
36. Молдаване. Очерки истории, этнографии, искусствоведения. Кишинев, 1977. С. 184.
37. Молдаване. Очерки истории… С. 186.
38. Т.А. Николаева, Украинская народная одежда. Киев, 1987. С. 66.
39. Т.А. Николаева, Украинская… С. 69.
40. Боканчи – от молд. Bocanci.
41. В. Кожухар, К. Кожухар, Матеріальна культура українців лівобережного Придністров’я (одяг, їжа і харчування). In: Ежегодник Института межэтнических исследований Академии наук Республики Молдова. Том V. Кишинев, 2004. С.89 – 96; Кожухар К. С. Назви їжі і харчування в говірці села Булаєшти Оргеївського району Республіки Молдова. In: Етнокультура порубіжжя: локально-територіальні особливості. Одеські етнографічні читання. Одеса: Одеський національний університет імені І.І. Мечникова, 2014, 193-210; К. Кожухар, Тюркський чинник у формуванні номенклатури назв їжі, харчування, посуду і начиння українців Молдови. In: Записки історичного факультету. 26 випуск, 2015. С. 67–84; Никогло Д. Некоторые особенности традиций питания украинцев юга Республики Молдова (по материалам полевых исследований). In: Українсько-молдовські етнокультурні зв’язки. Simpozion științific internațional in memoriam academictanul Constantin Popovici Relațiile etnoculturale moldo-ucrainene / aut.-red. Cojuhari E., Cojuhari Vol. 2. Актуальні питання історії, мови та культури українців Республіки Молдова. – Кишинів : Б. и., 2016 (Tipogr. “Elan Poligraf”). 2016. C. 133–159; В. Степанов Украинская свадьба в селе Мусаит Тараклийского района Республики Молдова в ХХ – начале XXI веков// Українсько-молдовські етнокультурні зв’язки: міжнародні наукові читання пам’яті академіка Костянтина Поповича (відп. Ред. К. Кожухар, В. Кожухар). Т. 3. Chișinău: Stratum Plus (S. C. Elan Poligraf SRL).– С. 249–276; Яровая В. А. Взаимовлияния в народной пище молдаван и украинцев северных районов ССР Молдова. In: Археология, этнография и искусствоведение Молдовы: Итоги и перспективы. Кишинев, 1990; Nicoglo D. Unele particularităţi ale tradiţiilor alimentare ale ucrainenilor din Republica Moldova (în baze investigaţiilor de teren) //Revista de etnologie şi culturologie.V. XI-XII. Chişinău, 2012. P. 14-23.
42. E. Cojuhari, Pastele făinoase în sistemul alimеntar al ucrainenilor din Republica Moldova: nominaţie tradiţională regională. In: Rezumatele comunicărilor ale conferinţei ştiinţifică cu participare internaţională ”Probleme actuale ale arheologiei, etnologiei şi studiului artelor”. Chişinău, 31 mai – iunie 2012. Ch.: Profesional Service, 2012, p. 45-46; К. Кожухар, Традиції випікання хліба в українських селах Молдови. In: Ştiinţe. Educaţie. Cultura. Наука. Культура. Образование. Т. II. Лингвистика. История и культура. Материалы международной научно-практической конференции, посвященной 25-й годовщине Комратского госуниверситета. 4 февраля 2016. С. 472–478.
43. К.С. Кожухар, Східнороманські запозичення в назвах продуктів харчування, страв, посуду і начиння в українських говірках Республіки Молдова. In: Чернівці, 2014; E.С. Кожухарь, Восточнороманские заимствования в названиях пищи и напитков в украинских говорах Республики Молдова. In: Славянские чтения. Научно-теоретический журнал. Выпуск 3.9. Кишинэу, 2014, 17-30.
44. E.С. Кожухарь, Локальные особенности названий пищи и питания в украинском говоре села Булаешты Оргеевского района Республики Молдова. In: Revista de etnologie si culturologie. 2014, vol.XVI, 50-59.
45. К. Кожухар, Українсько-молдовські інтерференції в назвах страв з борошна в українських говірках Республіки Молдова. In: Мiжнароднi наукові читання пам’яті академіка Костянтина Поповича. Т. І. Українсько-молдовські етнокультурні зв’язки. Кишинів: Еlan Poligraf, 2015. С. 223–249.
46. Тарас Я. Сакральне дерев’яне будівництво Молдови. In: Народознавчі зошити. 2013. Зош. 6.
47. Деркач І. Віддзеркалення творчого спадку академіка К. Ф. Поповича і експозиціях музею «Українці в культурі Молдови. In: Міжнародні наукові читання пам’яті академіка Костянтина Поповича. – Кишинів : Б. в., 2015 (Tipogr. “Elan Poligraf”). Т. 1. C. 13–21.

 

Natalia GRĂDINARU

În această lucrare ne-am asumat scopul de a familiariza cititorul, în măsura posibilului, cu cele mai importante aspecte ale culturii populare din spațiul Pruto-Nistrean, relevând atât specificul cultural local, cât și apartenența la valorile culturii românești și universale.
Patrimoniul etnografic al Republicii Moldova este unul dintre pilonii pe care se sprijină cultura şi identitatea țării. Această moştenire, numită de specialişti „cultura tradițională”, la nivel internațional, a fost recunoscută ca parte din patrimoniul cultural şi a devenit subiect al politicilor culturale.
Patrimoniul etnografic românesc/moldovenesc din acest teritoriu se bucură atât de o componentă imaterială cât și de una materială. Prima dintre acestea pune accent pe arta cuvântului, folclorul muzical și coregrafic, obiceiuri, sărbători, ritualuri și practici tradiționale, meșteșuguri artistice, jocuri de copii și tineret ș.a. Toate acestea reprezintă elementele cu dominanță spirituală ale culturii noastre tradiționale care identifică și definește latura etnografică a patrimoniului cultural al națiunii vorbitoare de limbă română din teritoriul cuprins între Prut și Nistru. Componenta materială a patrimoniului etnografic o constituie obiecte etnografice și de artizanat, opere de cultură populară, așezări, case tradiționale, meșteșuguri, ocupații tradiționale, covoare, piese de port etc).
Privită în ansamblul ei cultura populară din spațiul Pruto-Nistrean1, pe lângă vechimea de necontestat, prezintă două caracteristici fundamentale: continuitatea şi unitatea în timp şi spațiu. Atât elementele de continuitate, cât și cele de unitate pot fi descifrate în cele mai diverse aspecte materiale şi spirituale (la nivelul culturii populare: arhitectura, ocupațiile, uneltele, tehnicile tradiționale, arta, obiceiurile, credințele). Unitatea etnică a românilor este uşor de observat și la nivel istoric şi lingvistic, chiar dacă acest popor a avut un trecut zbuciumat, fiind despărțit în permanență de hotare arbitrare.
Pentru a lămuri izbitoarea similaritate dintre așa numita cultură moldovenească cu cea românească, în cele ce urmează vom releva cele câteva date istorice, ce indică asupra orginii comune a populației locuitoare pe ambele maluri ale Prutului.
După cum demonstrează mai multe surse istoriografice și arheologice, populația autohtonă2 se prezintă ca urmașul direct al civilizației geto-dacice, care fiind supusă unui intens proces de romanizare după distrugerea statului lui Decebal (secolul al II-lea), a căpătat noi trăsături etnice, ceea ce a condus, în cele din urmă, la formarea unui nou etnos daco-romanic, apoi și românesc în sec. IX-X în spațiul carpato-danubiano-nord-pontic, incluzând interfluviul Prut-Nistru3.
Odată cu retragerea structurilor de stat și militare romane, populația romanizată a rămas în mare parte la vechile vetre de așezări rurale, plătind tribut numeroșilor invadatori și stăpânitori barbari, sute de ani la rând, până în secolul al XIV-lea. Abia după mai multe secole, în Evul Mediu timpuriu în spațiul de referință au dat semne de existență în istorie strămoșii noștri – românii, manifestându-se prin personalități, nuclee și formațiuni politice, apoi și statale medievale pe care le numim Țara Moldovei (Valahia Mică) – la Est de Carpați și Țara Românească (Valahia Mare) – la sud de Carpați. Acestea au fost entități politice aparte până la mijlocul secolului al XIX-lea, când au format prin voință comună un singur stat – România modernă. Aici, se merită de subliniat că Țara Moldovei a fost întemeiată cu eforturile comune ale căpeteniilor românilor atât de la est, cât și de la vest de munții Carpați (Țara Maramureșului).
Înfrângerea tătaro-mongolilor în lupta de la Apele Albastre (1362) a avut ca urmare diminuarea stăpânirii acestora în teritoriu, în scurt timp (anii 60 – 80 ai sec. XIV) fiind posibilă extinderea teritorială a Țării Moldovei până la Nistru și Marea Neagră.
Controlul voievozilor moldoveni de la Roman I, Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare a contribuit la consolidarea elementului etnic românesc în acest spațiu, s-a intensificat procesul de valorificare a bogățiilor ținutului prin creșterea substanțială a populației și numărului de sate, moșii și alte așezări4. Deja în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, drept continuare a vechilor tradiții creștine înrădăcinate pe meleagurile basarabene, apar primele așezări monahale, mănăstiri și schituri (Vărzărești și Căpriana)5.
De o grijă deosebită s-au bucurat ținuturile din stânga Prutului în timpul lui Ștefan cel Mare, care a preluat controlul asupra cetății Hotin, a Chiliei, a reînovat cetatea Orheiului, a zidit cetatatea Sorocii, a întărit hotarele de pe Nistru, a consolidat zidurile Cetății Albe, a rezidit cetatea Chiliei, a stimulat comerțul și căile comerciale.
În epoca postștefaniană, sub domniile urmașilor săi Bogdan al III-lea, Ștefăniță și Petru Rareș teritoriu examinat a trecut prin perioade de pace, dar și prin mari invazii ale tătarilor din Crimeia și cele ale otomanilor, care au distrus cetatea Orheiului și au înglobat ținutul Tighina în raialele turcești din sud.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Ioan Vodă cel Viteaz a încercat să scuture stăpânirea otomană dar în lupta de lângă lacul Cahul, voevodul este înfrânt și haraciul plătit Porții Otomane a devenit și mai greu.
Pe parcursul secolului al XVII-lea mai mulți domnitori moldveni (Movileștii, Vasile Lupu și Constantin Cantemir) au încercat să joace pe contradicțiile dintre marile puteri de atunci și să câștige mai mult spațiul de manevră pentru Țara Moldovei. Același scop nobil l-a avut și Dimitre Cantemir6, încheind alianță cu țarul Rusiei Petru I, dar înfrângerea suferită în lupta de la Stălinești în vara anului 1711 i-a curmat planurile și a pus pe umerii populației din ținutul dintre Prut și Nistru alte lipsuri și nenorociri. În 1714 turcii rup din țara Moldovei cetatea Hotinului cu mai multe sate (aproape întreg ținutul cu același nume), transformând-o în raia turcească, iar mai târziu, pe parcursul sec al XVIII-lea Rusia țaristă provoacă distrugeri, jafuri, pierderi umane și materiale enorme Țării Moldovei prin războaiele ce le poartă pe teritoriul ei.
Cea mai grea lovitură a fost dată Țării Moldovei în anul 1812, când din trupul ei a fost ruptă o jumătate din teritoriul care a fost anexat la Rusia Țaristă7. Drept urmare a anexării Moldovei dintre Prut și Nistru la Imperiu Rus, populația Basarabiei a fost lipsită de propriile structuri statale, culturale și ecleziastice, ele fiind înlocuite cu cele țariste. În asemenea condiții, întâmpinând mari dificultăți, românii din Basarabia au fost puși în fața faptului de a-și croi un viitor propriu, ajungând la mișcarea de eliberare națională mai ales în primele decenii ale secolului al XX-lea, când, în rezultatul Primului Război Mondial această mișcare a culminat cu organizarea sfatului Țării, proclamarea Republicii Democratice Moldovenești, ruperea de la Imperiul Țarist și unirea cu România (27 martie 1918).
Istoricul Nicole Enciu susține că după unirea cu Țara, Basarabia s-a integrat destul de rapid în economia, viața și cultura românească, reușind să facă un salt calitativ în domeniul organizării procesului educativ: a crescut numărul știutorilor de carte, se deschid pentru basarabeni perspective spre cultura și piața europeană, spre modernizare în toate domeniile8.
Prin actul din 28 iunie 1940, semnat de către Stalin și Hitler, Basarabia este ruptă de România și înglobată în Uniunea Sovietică. Tot în aceeași vară, la 2 august 1940, spațiul dintre Prut, Nistru și Marea Neagră, care se constituise de mai multă vreme ca o unitate teritorială distinctă cu populație majoritară românească, a fost dezmembrat în cel mai dezastruos mod, provincia fiind lipsită de întregi județe din nordul și sudul ei. Din 1941 până în 1944, acest teritoriu intră din nou în componența României, ca mai apoi, în 1944 să fie readuse și implantate forțat structurile de stat și de partid bolșevice.
Întreg arsenalul de măsuri impuse de către comuniști au adus la implantarea ideologiei comuniste în locul valorilor tradiționale seculare românești.
Evoluția și procesele care s-au derulat în RSSM pe parcursul anilor 1944-1991 au demonstrat că regimul totalitar comunist sovietic a dezlănțuit o amplă campanie de deznaționalizare și îndoctrinare, de rupere totală de istoria, cultura și literatura românească, de formare a unei intelectualități noi „ieșite din popor”9.
Cu toate acestea, în paralel cu intelectualitatea națională puternic îndoctrinată și contaminată de ideologia imperială sovietică se forma o altă intelectualitate, adaptată prin carte și mass-media la valorile perene ale istoriei și culturii românești10. Anume acestor minți le-a revinit rolul de a declanșa o adevărată revoluție de eliberare națională (1989-1991), pentru limba română și grafia latină, pentru libertăți democratice. Toate acele acțiuni au adus la proclamarea independenței de stat a Republicii Moldova la 27 august 1991.
Este de remarcat faptul că după ieșirea Republicii Moldova din componența URSS, procesul de revalorificare a patrimoniului cultural tradițional a luat amploare. S-au intreprins măsuri de a reveni la „veșnicele adevăruri”, de a revendica identitatea noastră etnică, tradițiile și obiceiurile strămoșești.
Cultura materială.
Din cele mai vechi timpuri, omul locului, ținând cont de resursele și condițiile naturale locale, experiența tehnică și culturală transmisă din generație în generație, s-a străduit să-și creeze cele mai bune condiții de viață și să-și modeleze mediul înconjurător prin elemente de cultură materială (locuință și gospodărie, ocupații, căi și mijloace de transport, port, alimentație etc.) în așa fel încât să-și creeze în perimetrul spațiului locuit o ordine firească și o ambianță cât mai placută. Acest mediu creat de om prin uzitarea resurselor naturale și condițiilor locale, prin suprapunerea mentalul colectiv, obiceiurilor și tradițiilor comunitare este numit în literatura de specialitate peisaj cultural/ peisaj cultural rural11 sau peisaj etnografic.
Aşezările umane în teritoriul de referință au apărut în timp şi au devenit stabile odată cu sedentarizarea ocupațiilor, în neolitic, formând cadrul de desfăşurare a vieții economice şi sociale. Vechimea fenomenului rural este atestată de însăşi terminologia aşezărilor: cătun – termen dacic, cu înțeles de sat mic cu mai puțin de 100 de gospodării; sat – (lat. fossatum) aşezare rurală mai mare, cu peste 100 de gospodării12.
Asupra tipurilor tradiționale de așezări umane au acționat diferiți factori: economici, social-istorici, demografici și geografici.
Caracteristicile, transmise din generație în generație, ce au dus la alegerea amplasării așezărilor au fost: bogățiile naturale, distanța până la apă, unghiul pantei, altitudinea, expunerea față de Soare, distanța până la resursele de materie primă, temperatura, direcția din care bătea vântul, debitul râului sau pârâului, tipul de sol, vegetația, fauna13.
Întemeierea aşezărilor presupunea împlinirea unui scenariu ritual complex din care făceau parte două aspecte importante: practicile arhaice de alegere a locului de întemeiere a satelor şi practicile de întemeiere propriu-zisă a satelor.
Punctul culminant al ritualului de întemeiere era baterea parului (stâlpului, țăruşului), practică prin care aşezarea se orienta în micro- şi macrocosmos. Urma apoi fixarea mărimii şi formei vetrei satului prin trasarea brazdelor de plug rituale, înconjurarea terenului cu diferite animale etc.
Satul a fost cea mai veche formă de locuire umană și continua să fie un purtător de cultură şi civilizaţie prin expresiile sale materiale şi spiritual. Arhitectura de organizare şi amplasare a satelor, a fost condiționată în mare parte de condiţiile de relief, dispunerea reței de drumuri și amplasarea locuinţelor, dar și de factorul social. Omul a fost cel care și-a ales vatra satului și a cționat asupra evoluției acesteia.
Dacă condițiile de relief au avut influență asupra formei şi tipului de organizare a satelor, generând trei tipuri principale de sate (adunate, răsfirate și risipite14), prezenţa și valorificarea resurselor și condițiilor naturale a determinat specializarea ocupațională și modurile de valorificare a terenurilor.
Subliniem că astăzi nu avem sate care să corespundă în totalitate unui anumit tip, persistând o combinaţie între ele, datorită indicilor de populare, migrația forței de muncă, etc15. Tânara cercetătoare Dorina Onică în lucrarea sa „Peisajul cultural rural” prezintă un exemplu clar de evoluție a satului Măgdăcești de la sat risipit (până la sfârşitul secolului XIX), la unul răsfirat (în prima jumătate a secolului XX) şi, în cele din urmă, constituirea acestuia ca sat cu o organizare adunată a caselor, aliniat de-a lungul drumului (sfârşitul secolului XX – începutul secolului XXI). Totuși în unele regiuni mai putem găsi și astăzi sate înșirate de-a lungul drumului, cum ar Butuceni și Step Soci din raionul Orhei.
În structura satelor basarabene intra: vatra satului, suprafața atribuită construcțiilor din sat şi hotarul sau moşia satului care desemnează zona de activitate economică al acestuia. Vatra satului este formată din gospodării, construcții comunitare (biserici), fântâni, cimitire, iar moşia satului cuprinde terenurile valorificate prin ocupații: cele cultivate (țarini şi ogoare), fânețele, păşunile, pădurile etc. Uneori şi în moşia satului sunt construcții gospodăreşti, locuite temporar, numite odaie, șuri, adăposturi, în unele cazuri, au format alte sate.
Ca o completare la acest aspect vine remarca făcută de filozoful și gânditorul român Lucian Blaga, care a ținut să-și exprime uimirea față de armonia dintre așezare și peisaj, dar și capacitatea țăranului român de organizare fortuită și lipsa spiritului practic în organizarea logică și rațională, așa-numita „ordine în dezordine”16.
Gospodăria este elementul fundamental al oricărei aşezări omeneşti tradiţionale17, ea regăsindu-se atât în vatra satului (gospodăria permanentă), cât şi în unele zone periferice (gospodăria sezonieră).
Complexul gospodăriei rurale tradiționale cuprinde: casa de locuit, beciul, căsoaia (bucătărie de vară, mai nou – „sarai”), poiata, grajdul, cotețul pentru păsări, sâsâiacul, lojnița, râșnița și bașca. Casa de locuit este elementul principal al gospodăriei țărănești.
Arhitectura locuințelor și modalitățile de organizare a gospodăriilor au suferit schimbări pe parcursul timpului și reflectă diferențe de la regiune la regiune. Această variaţie este oglindită de prezenţa anumitor resurse în regiune utilizate ca materie primă de construcție (piatră, lemn). Ocupaţia de bază a populaţiei și îndeletnicirile tradiţionale (meşteşugurile) conturează un anumit tip de locuință și anumite anexe gospodărești. Fiecare gospodărie aparține unei familii şi este compusă din locuință şi construcțiile anexe (acareturile).
Un rol important în structura şi evoluția gospodăriei tradiționale l-au avut ocupațiile, care au adus la crearea de construcții gospodăreşti cu funcționalitate şi înfățişare aparte, apoi starea social-economică, care s-a răsfrânt asupra dimensinii acareturilor, uneorii şi asupra arhitecturii şi ornamenticii construcției, factorul geografic, în măsura în care a influențat adaptarea întregului complex de construcții la gospodăreşti la confugurația terenului; la aceşti factori am adăuga factorul etnic, tradiția locală, materialul de construcție, nivelul de cunoştințe tehnice al constructurilor populari18.
Construcțiile care alcătuiesc gospodăria s-au diferențiat şi dezvoltat în primul rând după cerințele ocupațiilor, pentru că s-au urmărit o tot mai bună adăpostire a animalelor, a uneltelor şi a mijloacelor de transport, a diferitelor produse agricole, pomicole, viticole. În satele în care predomina creşterea animalelor s-a impus extinderea şi sporirea construcțiilor pentru adăpostirea acestora. În satele specializate în diverse meşteşuguri şi chiar în cele agricole, dimensiunile acestor construcții au fost mai restrânse dar s-a extins spațiul pentru depozitarea produselor.
Locuința este una dintre cele mai grăitoare expresii a modului de viaţă a poporului, a gustului său pentru frumos, a unor tradiţii etnice şi culturale. În calitate de spațiu unde decurge viața de familie, ea îndeplinește funcții complexe: loc de adăpostire, odihnă, de desfăşurare a unor munci casnice şi transmitere a experienței de viață a vârstnicilor, de derulare a unor obiceiuri şi ceremonialuri, de păstrare a unor obiecte şi provizii. Oglindind din plin modul de viață sedentar al poporului, asupra casei s-a concentrat în permanență grija şi dorința de frumos a țăranului român. În legătură cu acest aspect P. P. Panaitescu afirma: „centrul artei populare plastice este casa … podoaba ei de lemn sculptat, de scoarțe, icoane, cusături atârnate pe pereți şi oale care formează un tot. O dovadă în plus că poporul român n-a fost niciodată rătăcitor; el trăieşte în case, creația sa artistică e în legătură cu casa”19.
Structura spațială a locuinței tradiționale s-a perfecționat în decursul secolelor. Reconstruirea evoluției rectilinii de la simplu la compus, este valabilă pentru locuința tradițională populară din spațiul Pruto-Nistrean, pentru care sunt caracteristice etapele de constituire monocelular adâncită anterioare secolului al XV-lea; monocelulară de suprafață; bicamerală de suprafață, fiind utilizată în calitate de casă principală până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Generalizarea locuinței tricamerale în calitate de casă principală are loc începând cu secolul al XIX-lea. Alături de casele monocelulare şi adâncite au existat cele cu planul compus din două şi trei încăperi.
Cunoaşterea arhitecturii locuinței tradiționale contribuie la reconstrucția unor aspecte de cultură străveche, legată indisolubil de problema continuității populației autohtone pe aceste meleaguri.
Cea mai veche locuință este cea de tip semi-îngropat sau îngropat (bordeiul), având o răspândire limitată în secolele XVIII- XX. În aceste zone bordeiele nu reprezintă o formă primitivă de locuire, ci una de adaptare. Ele erau răcoroase vara, se încălzeau mai uşor iarna, erau mai puțin vizibile deci mai bine ferite de ochii năvălitorilor. Avea de obicei două camere, camera „la foc” unde se afla vatra liberă, iar cealaltă era camera de locuit cu o sobă „oarbă” cu gura de alimentare la vatră.
Locuința caracteristică țăranului, existentă în majoritatea satelor, a fost şi a rămas casa. Aceasta era de mai multe feluri. Cea mai des întâlnită este cea monocelulară (cu o singură încăpere). La aceasta s-au adăugat cu timpul o cămară (cu rol de păstrare a diferitelor produse), o tindă (cu rol de trecere şi depozitare) care proteja camera de locuit de frig şi, în sfârşit, o altă cameră. Această a treia cameră a căpătat o funcție precisă: camera curată (neîncălzită) în care se păstrau lucrurile de preț şi erau primiți oaspeții.
Locuințele monocelulare care au ajuns până în secolul al XX – și-au schimbat utilitatea, dar continuau să folosească omului. În unele părți, ele au preluat funcțiile cămării (de a păstra hainele și alimentele omului) la care s-au adăugat și altele – un fel de cucătărie de vară, dotată cu cuptor, pe care de cele mai multe ori se jucau copii sau se adăposteau puii abia ieșiți din ou20.
Arhitectura locuinței tradiționale – planul, mărimea şi aspectul – au fost influențate de condițiile fizico-geografice ale mediului natural, de particularitățile şi specificul sistemului gospodăresc, condiționate istoric şi social.
Pentru autohtonii din Republica Moldova, și nu numai, casa a avut mereu un rol important, însumând o varietate de funcții (spațiul de desfășurare a vieții cotidiene, transmitere a experienței generațiilor). Casa de locuit tradițională era construită pentru a servi câtorva generații, după care moştenitorii o înlocuiau cu alta mai performantă, corespunzătoare timpurilor noi.
Materialele de construcție erau lemnul, în cele mai multe zone ale țării, lutul şi piatra. Restrângerea pădurilor în zonele de câmpie a dus la înlocuirea bârnelor cu împletituri de nuiele lipite cu lut, apoi numai la folosirea lutului pentru construirea pereților. Există şi câteva mici zone unde s-au construit case în întregime din piatră care, în condițiile climatice din acest spațiu, sunt friguroase, neadecvate. Acoperişurile de mai multe forme şi mărimi erau construite din paie, trestie şi, mai rar, din țigle sau tablă.
Partea dinainte a casei tradiționale era orientată spre sud (spre drum de obicei), mai rar spre est sau vest. În partea de jos a faţadei principale era construită prispa, element tradiţional al arhitecturii casei construite pe pantele dealurilor. Prispa îngustă şi lungă cât faţada, numită în zona Codrilor centrali „tîrnaţ”, continua şi de-a lungul faţadelor laterale. Stâlpii decoraţi cu crestături erau instalaţi la marginea prispei şi susţineau versantul acoperişului, căptuşit cu scânduri. În faţa intrării, amplasat în axa de simetrie a faţadei principale, se construia „cerdacul” – o terasă patrulateră în plan, acoperită cu două versante laterale, care formau în faţă un fronton.
Cerdacul şi prispa cu coloane, folosite în combinaţie sau izolat, sunt elemente funcţionale, constructive şi artistice autentice ale arhitecturii din spațiul Pruto-Nistrean, menite proteja încăperile de lumina directă a soarelui.
Tipul de casă tricameral este răspândit în câteva variante regionale, cu caracteristici specifice pentru fiecare zonă. În zona de nord a Moldovei casele, au acoperișurile în 4 ape și sunt dotate mai mult cu verande (cerdac), care în ultima vreme au fost „stecluite” (astupate cu geamuri). Cu timpul, verandele ai fost inlocuite cu nişe în arc, similare balcoanelor. Prispa caselor era joasă în trecut, închisă cu parapet din lemn, dotată cu 4 stâlpi. Aceasta crește odată cu casa care începând cu anii 70 ai sec al XX-lea, tinde să capete somptuazitate. Ferestrele mici, amplasate perechi pentru iluminarea camerelor, au cedat locul unor ferestre mari, câte una la fiecare camera, sau căte 4 ferestre, situate in perechi, pe de o parte și alta a intrării centrale.
În centrul Moldovei sunt două zone geografice în care casa tradiţională are aspect diferit, păstrându-se planul tricameral şi prispa cu şase stâlpi, instalaţi între intervalele dintre ferestre şi uşă. În zona de Codru, casele erau construite din bârne de lemn. Din cauza defrişării pădurilor, casele au început a fi construite „în furci” – schelet din lemn, completat cu lut. Se păstrează aspectul tradiţional, la care contribuie elementele arhitectonice din lemn – prispe închise cu parapet, cu coloane decorate în partea superioară din scânduri cu ornamente traforate, motivul dominat fiind cel vegetal, inspirat din mediul natural.
În partea de răsărit a zonei centrale, unde se întâlnește destul de des piatra de calcar, casele erau construite cu pereţii din piatră.
În zona de centru casa este zidită din piatră spartă, are pereții tencuiți cu lut și văruiți. Colțurile exterioare ale casei sunt clădite din blocuri mari fasonate de piatră, ceea ce asigură o stabilitate antiseismică mai mare. Detaliile decorative tradiţionale au formă artistică care a adus o faimă deosebită zonei Răutului de jos. Elementele prispei cu coloane, proprii casei de locuit tradiţionale, au obţinut expresie specifică pentru cioplitul în piatră, în care a fost elaborată coloana, alcătuită din fus, capitel şi bază, postament şi parapet. Partea superioară a stâlpilor intermediari ai parapetului, numit „floare de piatră”, a devenit un simbol al artei populare din această zonă, utilizat la împodobirea stâlpilor porţilor de intrare și chiar a hogeagurilor. Aspectul estetic al caselor este activat prin policromia detaliilor, o sinteză dintre sculptură şi culoare.
În construcţia caselor în zona de sud şi în orânduirea internă a gospodăriilor se resimte influenţa coloniilor nemţeşti din Bugeac. Tipul de casă tricamerală, cu acoperişul în patru pante în această zonă se întâlneşte rar, locuinţa fiind inclusă în componenţa unei clădiri alungite, amplasată cu axa perpendiculară străzii şi acoperită în două pante. Acestea sunt construite din lampaci şi ceamur. Pentru ridicarea pereților se făcea claca la care împreună cu rudele și vecinii se pregătea ceamurul (lutul pentru construcția caselor). El se punea cu furcile, boțuri, unul peste altul. Se lipea un rând și se usca două săptămâni, deasupra se mai punea apoi alt rând. În total, la casă mergeau cinci rânduri21. După ridicarea pereților, se punea mai întâi coarda, de care, cu o sârmă groasă, se lega fiecare grindă. Cănd se sfârșea de lemnuit podul casei, se puneau căpriorii și se lețuia. După câteva zile, gospodarii mai organizau o clacă, la care se mai chema odată lumea la ceamur, pentru a pune lutul în pod. În unele locuinţe se păstrează sistema de încălzire specifică depresiunii dunărene, cu gura cuptorului deschisă în tindă şi corpul „orb” al cuptorului aflat în camera de locuit.
Сasele la exterior erau lipite cu lut amestecat cu baligă și erau văruite. Dacă suprafața unsă se spăla cu apă. Capătă un luciu deosebit. Poporul a manifestat o grijă specială pentru locuință, ceea ce o demonstrează înnoirea anuală a casei, de obicei primăvara (casele se lipeau, văruiau) etc.
Elemente exterioare: uși, ferestre. Ferestrele și ușile caselor bătrânești, decorate cu elemente apotropaice, protejau casa și familia de forțele malefice din afara locuinței.
Ferestrele aveau obloane pe dinăuntru, care erau închise noaptea. Reprezentând adăpostul sacru al familiei, „casa trebuia protejată atât din interior cât și din exterior” (fig. ).
Organizarea interiorului locuinței țărăneşti constituia o altă expresie semnificativă a modului de viață tradițional. Din inventarul casei, din prezența sau absența unor categorii de obiecte se pot desprinde concluzii cu privire la ocupații.
Locuința tradițională din Moldova se caracterizează cu deosebire în partea centrală și de nord, prin cuptoare cu vatră ce ocupau aproape o pătrime din suprafața odăii de locuit, prin mobilierul masiv, bogat decorat, prin păretaie și lăicere vărgate, care au fost folosite în masă până la sf. secolul XX.
Din cele relatate de informatorii din sudul Republcii, în trecut planificarea locuinței „se făcea după același standard: o tindă, două camere, dintre care una de locuit, în care exista o sobă, la care se prepara hrana în timpul rece al anului și alături o lejancă.
Tinda reprezenta o încăpere parțial locuită, care ducea spre cămară și casa mare/ casa curată/ de-la-vale. În cămară, cel mai intim spațiul al casei, aveau loc majoritatea activităților casnice. Tinda și cămara erau încălzite de o singură sobă oarbă, utilizată doar pentru încălzirea încăperilor. Un alt tip de sobă era cea cu plită și cuptor, folosită pentru prepararea bucatelor. Fumul din sobă se duce în sus prin hojeag în horn și ursoaică. Acest tip de sobă se află, de regulă, în lăsătură (camera a casei cu intrare separate și acoperiș în pantă), unde desori gospodinele puneau războiul de țesut.
Mobilierul specific pentru cămară și tindă consta într-o măsuță cu scaune crivate (paturi din lemn), acoperite cu rogojină (împletitură din papură) sau / și saltele din paie. În casa mare se găsea lada de zestre, o masa mare cu scaune, cuierul sau culmea pe care se puneau hainele de sărbătoare.
Casa mare era destinată păstrării patrimoniului ritualic, precum și primirii musafirilor în cadrul obiceiurilor de familie (de la naștere, căsătorie, înmormântare) și sărbătorilor calendaristice (Crăciun, Paște).
Caracteristic mai multor zone din Moldova este obiceiul de a îmbrăca pereții odăilor cu țesături de lână, adică cu lăicere, peretare, cu ștergare albe din bumbac, iar pe lăzile de zestre să se pună teancuri de textile țesute în casă.
În zona de sud a Republicii, în satele din Valea Prutului de Jos (Crihana, Pașcani, Manta) ca o influiență a mocanilor ardeleni poate fi coonsiderat obiceiul de a pune pe culme perne etc. Culmea constituia în unele regiuni, cum ar fi satele din centrul (Văsieni, Costești) și sudul Republicii (Crihana, Manta etc.), unul din elementele caracteristice ale odăii curate (casa mare), pe care se țineau hainele de sărbătoare22. Patul și lavețele – din casele mai vechi, precum și masa scaunele, blidarul, colțarele sau dulapurile mici suspendate sunt ornamentate sobru, cu crestături.
Repartizarea inventarului casnic în spațiul locuinței ilustrează şi modul de organizare a familiilor. Interiorul poartă şi amprenta opiniei comunității cu privire „la ce trebuie să cuprindă” şi „cum trebuie să fie amenajat”, deci a mentalității populare.
În gospodăria tradițională din Moldova atât acoperișurile, frontoanele, porțile, cât și gardurile, precum și unele acareturi gospodărești (anexe) sunt adevărate realizări de artă populară (fig. ).
Acoperișurile caselor, fără a ignora pragmatismul, redau măiestria și dragostea oamenilor față de frumos. Streșinile și frontoanele, ornamentate cu motive geometrice zoomorfe și antropomorfe atrag și încântă privirea oricărui trecător, chiar dacă mesajul lor arareori se poate descifra de către meșteri.
În decorul frontoanelor caselor din zona de sud se mai păstrează imagini alegorice străvechi, printre care şarpele, vechi simbol chtonian, cunoscut din neoliticul cucutenian. Decoraţia plastică este concentrată pe suprafaţa frontoanelor laterale, realizată în lemn prin tehnica de traforare.
În satele de pe malul apelor, cum ar fi cele din Valea Prutului de Jos, acoperișurile caselor erau confecționate din malduri de stuf. În funcție de modul de aranjare a stufului, se zicea că acoperișul era învelit nemțește sau moldovenește. Casele puteau avea acoperișuri din oale de la Cahul, sau din tablă (tinichea).
În trecut, casele din regiunile de nord aspațiului cercetat se acopereau cu șindrilă, mai apoi cu „tablă”, după care cu ardezie din comerț.
Fântânile au jucat un rol important în viața oamenilor, fiind o sursă principală pentru existență. Erau construite de meșteri specializați, numiți fântânari, în formă circulară, cu un diametru interior între 60/140 cm și o adâncime de aproximativ 7/8 metri. Erau făcute manual, efectuând o excavare inițială de câțiva metri, în interiorul căreia era construit un inel în contrast direct cu solul, pentru a evita alunecările de teren. Excavația continua în partea inferioară, în ritm cu scufundarea, până când se ajungea la izvorul de apă. Fântânile au o bază, care trebuia să preintâmpine căderea acoperișului. Acesta, la rândul lui era susținut de o parte solidă, aproape întotdeauna din lemn de stejar uscat, deoarece materialul își păstrează masa în contact cu apa și, în același timp, îndeplinește o altă funcție, legată de necesitatea de filtrare a apei subterane, care avea loc și, datorită prezenței de material pietros pe fund. Învelișul era clădit din piatră, care continua chiar și la suprafața solului, pentru a forma o protecție, în care era formată gura fântânii, închisă cu o trapă: aceste precauții limitau căderea accidentală a animalelor și a materialului organic, oferind o mai mare garanție și din punct de vedere igienic.
La sud, cel mai dese sunt fântânile cu val23, protejate de construcții speciale. Fântânile cu cumpănă și cișmelele sunt puține la număr. Locul de amplasare a fântânilor era găsit de fântânar sau de oamenii mai bătrâni. Indicii în acest sens serveau creșterea din abundența a anumitor plante, cum ar fi: brusturele, bozul, stuful.
În partea de nord a republicii, fântânile se deosebesc prin somptuozitatea elementului arhitectural de deasupra solului. Acesta reprezintă adesea mici opere de artă, în forme frumoase, cu simboluri vechi sau elemente geometrice, în care fundamentale erau prepararea și prelucrarea lemnului sau a metalului, realizate de meșterii locali. În partea de sus aveau un acoperiș, destul de mare, care devenea, astfel, un loc de adăpost în zilele de vară. Decorul bogat al acestuia rezonează de cele mai multe ori cu acoperișul troițelor, cioplite în lemn sau piatră.
Anexele gospodărești sunt situate în preajma casei la distanțe diferite, fără o anumită ordine de amplasare în unele localități, și cu o ordine strictă în altele. Proiectându-și organizarea gospodăriei, oamenii se axau pe mai mult pe accesibilitatea construcțiilor adiacente, precum și pe posibilitatea supravegherii acestora.
Fiind clasificate conform funcției pe care o îndeplinesc, anexele pot fi divizate în: spații pentru prepararea hranei (bordei, cotlon acoperit/șopron, bucătărie); spații pentru păstrarea produselor alimentare (pivniță, gropi alimentare, ghețărie); spații pentru păstrarea cerealelor (hambar, sâsâiac, cămară); spații pentru unelte de muncă (șură); spații pentru animale (poiată, gogineață/cocină pentru porci, ocol/corlată pentru oi, cușcă pentru iepuri, câine, grajd pentru cai, șură).
Materialele de construcție pentru anexe erau aceleași ca pentru locuințe, fiind utilizată aceeași materie primă, aflată la îndemână (lut, stuf, lemn, piatră). Pentru construcția sâsâiacului, se utiliza lemn (în zona de nord, centru) sau stuf (în zonele bogate în răuri). Din stuf mai gros se făcea o colibă, puțin îngropată în pământ. La o înălțime de om, îi legau de jur-împrejur un brâu din stuf. Mai sus de brâu, dintr-o parte, se tăia o porțiune cât să încapă coșul cu porumb. Vârfurile sâsâiacului erau legate cu sârmă, pentru a nu pătrunde apa în cazurile de ploaie24. În zona de nord, lemnul care se utiliza la construcția sâsâiacelor a fost înlocuit treptat cu plasa de sârmă care se punea de jur împrejur peste scheletul din bârne. Acoperișul din paie a fost înlocuit cu cel din foi de ardezie.
Varietatea și numărul mare a construcțiilor adiacente din gospodării demonstrează hărnicia și sârguința oamenilor, dar, mai ales, modul cumpătat de a-și îndestula familia, grija lor permanentă pentru ușurarea muncii și îmbunătățirii calității vieții.
Gardurile și porțile separă și protejează gospodăria, conform mentalității satului, de influențe străine. În zona de centru predomină mai mult gardurile zidite din piatră, în cea de nord cele din lemn, iar în sudul ținutului – din stuf, nuiele, lemn, fier și piatră, ornamentate preponderent cu decor geometric sau floral.
Adevărate capodopere de artă sunt porțile din lemn și piatră din zona de centru. Acestea sunt înalte și sunt decorate cu ornament cosmomorf, floral, zoomorf, antropomorfe sau fitomorf geometrizat. Porți monumentale cu întâlnim încă și azi în raionul Orhei. Ele conferă o notă specifică acestei zone, dat fiind că în varietatea motivelor decorative arhitecturale ale stâlpilor de piatră s-au păstrat elemente arhaice cu simboluri astrale sau cu figuri geometrice. Un exemplu remarcabil este ornamentul alcătuit din arcada cerului, rozetele stelare și discul solar cu razele coborâte pe rombul fertilității (fig. ).
Realitatea socio-culturală contemporană prezintă cu totul un alt tablou al înfățișării gospodăriei țărănești în raport cu trăsăturile avute la începutul secolului trecut.
Pe tot cuprinul Republicii Moldova, casele mai vechi se deosebesc de cele construite începând cu anii 50 ai secolului al XX-lea. Casele „bătrânești” sunt mici, cu prispă, având ca materiale de construcție materialele care se aflau în abundență în zona respectivă: lutul, piatra, lemnul sau stuful (în satele din Valea Prutului de Jos). Casele contruite după anii 50 sunt de dimensiuni mari și au planificare diferită. Chiar dacă sunt modernizate în comparație cu cele vechi sunt de multe ori irațional construite. Aceastea de obicei sunt mai reci decât cee bătrânești, păstrează mi puțin căldura iarna și răcoarea vara. Totuși ele mai sunt purtătoare de elemente tradiționale, care se fac vizibile în ornamentaredecorul și ornamentul caselor.
Arhitectura locuințelor noi a suferit mari schimbări prin multiplicarea spațiului de locuit și sanitar, dispariția ornamentelor frumoase de la uși și ferestre. Au apărut case policrome, de culori neobișnuite pentru stilul cromatic tradițional, dar care, datorită calităților chimice ale preparatelor moderne, nu necesită îngrijiri atât de frecvente.
Ocupațiile principale.
Agricultura este o ocupație principală străveche a poporului care a locuit în acest areal geeografic. În epoca geto-dacică, agricultura cunoaște o mare dezvoltare. Dovadă celor spuse servesc diversitatea ustensilelor agricole găsite în așezările geto-dacilor: brăzdare de fier, coase, seceri, sape, râșnițe etc. În Evul Mediu, agricultura, creșterea vitelor și păstoritului continuă să constituie ocupațiile principale ale românilor din spațiul Pruto-Nistrean.
Mărturiile istorice atestă două sisteme de lucrare a pământului: prin desțelenire și defrișare permanentă. În condițiile în care în Epoca Medievală, suprafețele acoperite de pădure erau întinse, defrișarea era obligatorie pentru a putea obține suprafața de teren necesară cultivării cerealelor. În zonele fără păduri, pământul trebuia desțelenit, pentru a putea fi cultivat.
Cultura principală în acest teritoriu a fost grâul, pe lângă care se cultiva meiul, orzul, secara, ovăzul, apoi cânepa și inul. Din secolul al XVII-lea ca culturi noi se introduc porumbul și tutunul. Se dezvoltă mult pomicultura și legumicultura. Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea se introduce și cartoful, apoi orezul și dudul pentru cultivarea viermilor de mătase25. Cultura de porumb începe să capete în această perioadă o mai mare dezvoltare, întrucât nu era cerută de turci. Astfel de la mămăliga de mei, poporul nostru a trecut treptat la mămăliga preparată din porumb.
Străvechi dovezi de apartenență și cultură populară românească s-au menținut și în domeniul uneltelor de muncă, folosite în agricultură. Acestea au fost clasificate de Ion Vlăduțiu după modalitatea de folosire, în două mari categorii: a) unelte mânuite cu mâna (toporul pentru defrișare, cosorul, săpăliga, sapa, hârlețul, secerea, coasa, grebla, furca, îmblăciul, lopata etc.) și b) unelte puse în acțiune prin tracțiune animală (plugul, rarița, grapa, boroana, dosca etc.)26.
Dintre uneltele de arat, principala unealtă a fost plugul. Construcția plugului demonstrează multă ingeniozitate și o excelentă cunoaștere a calităților pe care trebuie să le aibă această unealtă pentru a putea realiza aratul pământului. Rarița a fost folosită în special pentru a rări porumbul sau pentru defrișarea în moină.
Dintre uneltele agricole folosite la culesul recoltei numai coasa și secerea aveau și în trecut partea lucrătoare de fier. Toate celelalte erau făcute din lemn (furca, îmblăciul).
Prima parte a lucrărilor agricole tradiționale o constituia aratul, semănatul, boronitul, grăpatul. Semănatul se făcea din saci, prin aruncarea semințelor din desagi sau din sacul pus pe umărul plugarului. Seceratul începea la Drăgaică și se înfăptuia cu ajutorul secerei. Grâul secerat se punea pe legători și se lega în snopi, așezați în picioare pentru a se usca. Apoi erau puși în clăi.
Clăile de grâu eru lăsate pe miriști, apoi erau transportate la locul unde urma să fie treierat. Tehnicile de treierat practicate au fost treieratul cu animale, cu vălătucul, cu îmblaciul. După treierat urma – vânturatul. Vânturarea se făcea la loc deschis prin intermediul lopeții de lemn sau al unui ciur. Mai apoi boabele se adunau și se puneau la un loc special spre păstrare. Au existat două moduri de păstrare a recoltei pe teritoriul țării noastre în secolul al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea. Produsele ceraliere se depozitau în: 1) în așa numitele gropi de bucate și 2) în hambare, lăzi de diferite forme și mărirmi. Tehnica depozitării cerealelor în gropi de bucate este consemnată la traci, în izvoarele antice a lui Pliniu cel Bătrân și s-a păstrat până la mijlocul secolului al XX-lea.
Porumbul se păstra (și până astăzi) în acareturi de suprafață, construite special cu acest scop de către gospodari. Acestea se numeau coșare în trecut. Astăzi denumirea lor diferă de la o regiune la alta – pătule, coș, porumbar, sîsîiac (în partea de Nord a Republicii). Ele se construiesc de obicei din două materiale: din nuiele și din scândură. În satele din Valea Prutului acestea sunt făcute din materialul care se găsește ușor – stuf (fig. ).
Pentru a putea fi folosite în alimentație, prelucrarea produselor se efectua, în principal, cu ajutorul rășnițelor și morilor. Râșnițele erau formate din două pietre plate, de formă circular suprapuse, cea superioară fiind învârtită cu mâna cu ajutorul unui băț. Și morile erau diverse. La noi a fost mai des întălnită moara cu ciutură.
Prepararea propriu-zisă a pâinii prezintă de asemenea interes din punct de vedere etnografic. Poporul roman a cunoscut și folosit două tipuri de unelte în acest sens: cuptorul și țestul. Specific pentru spațiul nostru este cuptorul de copt pâine. Cuptoarele de pâine sunt de două categorii: a) cuptoare construite în tinda casei, alături de vatră sau de plita de gătit mâncare și b) cuptoare construite în curtea gospodăriei.
Pentru pisarea semințelor și obținearea uleiului se foloseau pivele de ulei. Ele se mai utilizau și în extragerea oțetului, cidrului sau mustului din struguri și fructe.
Astăzi, agricultura a trecut, în mare parte, în plan secund. După ce s-a distribuit parcelele de pământ oamenilor, cei care au avut în proprietate mai multe hectare s-au ocupat singuri de cultivarea cerealelor, iar cei care au avut puțin teren, l-au dat la asociații, primind în schimb la recoltare cereale, ulei sau făină.
Cerealele cultivate sunt: grâul, porumbul, secara, orzul, mazărea, soia, hrișca, floarea soarelui etc. Se mai cultivă și cartofi, sfeclă roșie, morcovi ș.a. zarzavaturi, dar și harbuji (pepene verde), zămoși (pepene galben) etc. Porumbul se seamănă în luna mai, se prășește de două ori, când este de două-trei săptămâni după ce se cultivă, și apoi, după o lună se prășește cu sapa, făcându-se clacă ori „nămind oameni cu ziua”. Pământul se ară și primăvara se cultivă și se seamănă prin utilizarea mașinilor.
Creșterea animalelor. Alături de agricultură, creșterea animalelor a fost una dintre ocupațiile tradiționale principale ale poporului nostru. Românii/ moldovenii din spațiul Pruto-Nistrean au crescut, în principal, vite cornute mari, vite cornute mici (capre, oi), apoi porci și cai.
Lingvistic, vechimea și continuitatea creșterii animalelor sunt atestate de terminologia pastorală. Una din dovezile certe o constituie termenii specifici pastorali de origine traco-dacică, care s-au păstrat în uz până în zilele noastre: brânză, cârlan, mânz, murg, rânză, strungă, țap, țarc, urdă, zăr etc.
Păstoritul. O dovadă că în acest că în acest teritoriu creșterea animalelor constituia o ocupație principală a locuitorilor este existența numărului mare de stâne.
Cadrului natural prielnic, varietatea reliefului și a solului, bogăția floristică a covorului vegetal și a rețelei hidrografice etc., corelat cu extensiunea pășunilor și a fânețelor au favorizat dezvoltarea păstoritului, ce a evoluat de la ocupația de subzistență la ocupația intensivă. Creșterea animalelor oferă o gamă variată de produse necesare populației: lapte, produse lactate, carne, lână.
Stâna este construcția pastorală cea mai reprezentativă, constituind nu numai un adăpost, dar și atelierul de prelucrare a laptelui. Ea constituie o așezare sezonieră, amplasată în afara satului. Stânele se constituiau de obicei prin întovărăşirea proprietarilor de oi, după rudenie sau prietenie.
Stânele au fierbătoare (în trecut făcute din stuf în satele așezate pe cursul unor râuri sau din materialele care se găseau la îndemână: lemn, crengi lipite cu argilă), unde se fierbe zărul, brînzăreie, unde se încheagă laptele, bordei cu beci, unde dorm ciobanii și este depozitată brânza, arcaci, strungă și cotari, unde înnoptează și sunt închise pentru muls animalele, comarnic cu ștergători, unde se mulgoile și caprele.
„Peste oile mulgătoare este arcaci, unde oile se odihnesc, se întrețin. Este strungî, unde oile se mână la muls, și este hotari, unde se adunî la ușî, cotari. Și pe urmă ieșind este ștergători. Unde stă strungariu, așa îi spune”, de regulă e un băiat tânăr sau „o persoană în vârstă cari nu mai are puteri, care î-i dă câte pi una ca sî meargă, și mulgaciu șădi jos, și le treci pi ușă, două ștergători. Unde se mulg oile este comarnic”.
Târla (turma) este formată din oi și capre. Târla de oi este mixtă, întâlnim atât mânzări (oile cu lapte), căt și sterpe, uneori și cârlani (miei) când târla este mica.
La o stână sunt în medie tei ciobani. Ei doar pasc și mulg animalele date la stână pentru vărat. Sătenii, în funcție de numărul de animale date la stână, merg cu rândul la stână pentru a face mâncare, „a da la ușă”, a mâna oile la muls, mătură, închegă și făcea brânză. La stână se vărează, de la Sfântul Gheorghe la Sfântul Dumitru, doar oile țigăi și caprele sătenilor.
În afară de sătenii care erau la rând la stână, brânza era făcută de starșâi ciobani (proprietarul stânei din limba rusă). Produsele obținute din prelucrarea laptelui sunt: brânza, urda și jințița (un fel de iaurt ce se obține din zerul fiert).
Unele din uneltele folosite de ciobani ne-au atras atenția deoarece acestea se pot întâlni din Valea Prutului, în Carpați și până în Pind (nordul Greciei) și în Câmpia Muzachiei din Albania: cârligul, sămarul și clopotul.
Bățul ciobanului, cârligul sau carlibana (arom.) este un instrument de care se folosește ciobanul pentru a prinde oaia de piciorul din spate. Unealta este folosită pentru cărarea desajilor, dar și ca armă de apărare. Bățul de lemn se termină cu un cap în formă de cârlig, care în trecut era din lemn, frumos sculptat, cu motive geometrice, fitomorfe sau reprezentând animale (șarpe, vulpe, lup). În imaginarul popular, așa cum furca simbolizează femeiacărligul reprezintă bărbatul.
Sămarul27 / samarul este un obiect din lemn folosit pentru a transporta mărfurile, amplasat pe spinarea măgarului sau a calului. Are două capete între care se amplasează stinghii de lemn. Desajii sau baloții cu marfă se puneau de o parte și de alta a calului, un om singur putând să amplaseze marfa folosindu-se de un băț cu o terminație bifurcată. Pentru a proteja spinarea animalului, sub samar se pune o țesătură din lână.
Clopotele și tălăngile (tălăncile) păstorești sunt amplasate la gâtul oilor, având rolul de a orienta turma și a semnala deplasearea animalelor, mai ales pe vreme rea (ceață, întuneric). Fiind de diverse forme și mărim acestea produc sunete diferite.
Viticultura. Viță-de-vie se creștea atât pe colinele satelor, cât și în grădinile de lângă case, puse pe rânduri sau pe „haragi” (legată pe crengi aduse de la pădure). Pe lângă case se crește mai des: condru, țugui, tireaz, zîrnă, tămăioasă, crască, zaibur, bacu (de boltă), țâța caprei. Bolta (numită locaal arc) ajută la susținerea viței, fiind pusă pe aleile de lângă casă.
În grădină se pune via pe șpaler, pe sârmă, în trecut folosindu-se „haragi” de stuf (4-5 bețe de stuf legate la un loc, îngăurite cu „siminiu” – fier ascuțit cu coadă de lemn). Botașii se răsădesc în luna aprilie, fiind altoiți din toamnă. Doi ani se dezvoltă, fiind curățați de strugurii apăruți („să nu forțezi butucul”). Via durează în funcție de cum este îngrijită: dacă se usucă într-o parte „o înnoiești, o tai mai de la pământ și îi lași o cracă nouă, o viță nouă”. „Pe cel vechiu l-am tăiat și am dat voie la ăștia noi să plece sus. Când se taie via primăvara se recomandă, cu foarfecele, să-i mai dai așa la trunchi – lasă o zeamă și pornește ochiul. Dacă o parte se usucă, ai de unde o înnoi. Foarte mult contează cum o tai, cum se curăța primăvara de uscăciune. Nu trebuie să dai voie la cel uscat să meargă în sus, trebuie să dai voie la astea noi să se dezvolte”. După ce se săpa via, aceasta trebuia udată și foarte bine presat pământul în jur, să nu intre aer la rădăcină28.
În prima jumătate a lunii septembrie, culesul viei se face prin organizarea unor clăci de familie sau cu prietenii. În ziua stabilită se merge la vie și, înainte de a se apuca de cules, se închină câte un pahar de vin și se spune: „Hai, să ne ajute Dumnezeu să isprăvim treaba cu „ghini”!”. La terminare se lasă un butuc necules ca „să mai aibă roadă și la anu”, spunându-se „Lasă să mănânce și păsările”. La fel se spune și la pornirea mustului, când strugurii sunt zdrobiți în tocitoare. De-a lungul anului vinul se păstrează în butoaie de lemn, în pivnițile caselor.
Pescuitul. Comunele și satele amplasate în apropierea bălților râurilor sau lacurilor de acumulare, au avut întotdeauna printre îndeletnicirile de bază și pescuitul. Peștele se prindea cu micioglu29; cu coșuri din sârmă de aluminiu ori din nuiele, punându-se în apă și verificându-se
Meșteșuguri principale. Industria casnică şi meşteşugurile populare au ocupat şi au completat timpul liber al poporului nostru cu îndeletniciri de înaltă măiestrie tehnologică şi decorativă. Bazate pe materia primă locală şi pe brațele de muncă ale familiei, ele au satisfăcut necesitățile în obiecte de uz casnic şi decorativ, de ritual şi ca zestre copiilor, având întrebuințări practice, tradiționale.
Mobilierului țărănesc, ustensilele şi utilajul meşteşugăresc de prelucrare a produselor alimentare, a fibrelor textile, de confecționare a țesăturilor populare, a atributelor de ritual din cadrul ceremoniilor familiale, a artei culinare populare, mijloacele de transport tradiționale, uneltele de muncă − toate demonstrează marele talent creativ al poporului, coeziunea lui cu mediul natural şi ocupațiile de bază. În timp ce industria casnică satisfăcea necesitățile familiei în obiecte practice şi decorative (îmbrăcăminte, împodobirea locuinței, legătorile de nuntă, zestrea copiilor, atribute pentru ritualul funerar) − meşteşugurile populare satisfac nu doar necesitățile proprii, ci şi produc la comandă, pentru membrii comunității în care locuiau, realizând surplusul de obiecte la piață.
Luând ca punct de reper resursele naturale, evidenţiem patru complexe zonale ale meşteşugurilor, modalitate care ne ajută să înţelegem creaţia populară30. Primul este format din localităţile aflate în zona de pădure, care au dezvoltat o frumoasă civilizație a lemnului. Al doilea complex implică valorificarea resurselor vegetale. Acest meşteşug s-a materializat în activitatea dogarilor, rogojinarilor, împletitorilor în răchită, paie, pănuşe etc. Al treilea complex cuprinde prelucrarea artistică a pietrei conjugate cu activități de vărărit, care a devenit o ocupație importantă pentru unele localităţi și mărci identitare. Referitor la acest fapt arhitectul Eugen Bâzgu sublinia că decorul arhitecturii populare în piatră din zona Orheiului Vechi este singura excepţie din oecumena românească. Al patrulea complex reprezintă olăritul care a fost concentrat în centrele de la Cinişeuţi, Iurceni, Hogineşti, Ţigăneşti31 ş.a.
Sistematizând aceste îndeletniciri meşteşugăreşti executate la comandă, pentru piaţă sau oferite ca servicii comunităţii rurale, au fost identificată o formă de tipologizare a meșteșugarilor tradiționali, care pot fi clasificați conform domeniilor de activitate profesate şi în funcţie de materia primă folosită.
De exemplu, cei care utilizau resurse naturale ca materie primă în construcție și pentru crearea uneltelor și obiectelor de uz casnic se numeau: pietrari, vărari, lemnari, fierari etc.; persoanele care se ocupau cu culegerea produselor alimentare dobândite din natură: vânători, pescari, culegători de plante medicinale, de ciuperci, apicultorii; oamenii care obțineau produse alimentare din cultivarea pământului: agricultori, legumicultori, viticultori, pomicultori.
În categoria celor care prelucrau produsele alimentare intră: morarul, storcătorii de ulei, de struguri, uscătorii de fructe, rachierii, caşcavagiul, măcelarul, pastramagiul, bucătarul, colăcarul etc. Produsele din carne de porc pe timpuri constituiau preparate de export. Pastramagii care se ocupau de prepararea jambonului, pastramei, şuncii au dispărut cu timpul, penru că actualmente în satele satele Domulgeni şi Ţâra din raionul Floreşti să se reactualizeze această meserie. sunt specializate în prepararea mezelurilor.
De prelucrarea materiei prime textile şi confecţionare de piese se ocupau: scărmănătorul, boiangiul, torcătorul, ţesătoarele, urzitoarele, nividitoarele, alesătoarele, brodeza, tricoteza, împletitoarele, croitoresele, rogojinarii, postăvarii etc32.
Şi de păstorit erau legate anumite meserii − păstorul, cuşmarul, cizmarul, cojocarul, blănarul.
Producerea fibrelor şi țesăturilor a constituit un domeniu vital pentru existența omului, cel de-al doilea după domeniul de producere a hranei. Această ocupație avea menirea de a-l asigura pe om cu vestimentație şi de a „îmbrăca” locuințele lui cu covoare, în scopul creării unei ambianțe mai domestice. Materia primă din care se fabricau fibrele era lâna de oaie sau de capră, inul şi cânepa. Din lână şi cânepă erau produse fibre mai groase, iar din in − fibre mai subțiri33.
Prima etapă în fabricarea fibrelor era legată de „putrezirea” în apă a materiei prime, baterea ei la meliță şi scărmânarea pentru obținerea fibrelor primare destinate pentru tors. Următoarea etapă era torsul lânii, inului şi cânepei în vederea preparării fibrelor propriu-zise, necesare pentru țesut. Procedura în cauză era efectuată cu ajutorul furcii şi fusului de tors34.
Fibrele obținute din lână, in şi cânepă serveau, în continuare, drept materie primă pentru producerea țesăturilor şi împletiturilor. Țesăturile erau confecționate cu ajutorul războiului de țesut vertical. Pentru întinderea şi îndreptarea pânzelor boțite în perioada medievală de foloseau aşa-zisele „patine” cu o parte şlefuită, făcute din oase tibiale de cabaline sau bovine. Aceste piese, reprezintă o tradiție autohtonă mai veche, moştenită din perioada antică. O altă categorie de pânze era reprezentată de împletituri. Acestea erau confecționate cu ajutorul andrelelor, care puteau fi din lemn sau din os. Prin împletire se executau unele obiecte de vestimentație (pieptare, cămăşi, tunici, ciorapi etc), precum şi pânze pentru „îmbrăcarea” şi înfrumusețarea locuinței, plase pentru pescuit şi vânat etc. Producerea fibrelor, țesăturilor şi împletiturilor reprezenta, un meşteşug casnic, practicat în fiecare gospodărie individual35
Țesături de interior. În societatea tradițională întreg spațiul locuinței era modelat de prezența țesăturilor, ele formând un microunivers36. Acestea pot fi tipologizate în funcție de uzuanța lor practică. Astfel deosebim: țesături de acoperit, țesături pentru învelit ș.a. categorii.
Din categoria țesăturilor de acoperit fac parte: scoarțele, covorul, cerga, lăicerele, dorjca ect. Acestea erau destinate pentru a acoperi peretele, lada de zestre, culmea, masa, podeaua. Ele erau realizate din lână, bumbac, cânepă, in, păr de capră, borangic, mătase, paiete, fir metalizat, mărgele. Tehnicile de realizare ale lor era țesutul în două/patru ițe, bătutul, cusutul, răsucitul ect. Funcțiile lor sunt de uz casnic, decorativă sau ceremonială (obiceiuri de naștere, nuntă, înmormântare).
Scoarțele sunt cele mai emblematice textile în contextul construirii şi afirmării identității noastre culturale (fig. ).
În trecut, scoarța era folosită în special pentru decorul pereților casei mari ori se găsea în zestrea mireselor. Acum, e văzută mai ales ca o lucrare de artă. Imaginile acestor țesături sunt deschise perceperii şi stimulează comunicarea omului cu lumea şi cu cosmosul.
Scoarțele basarabene au un stil inconfundabil, determinat de tematica, expresia artistică, stilistica motivelor ornamentale (motivele ornamentale exprimau pomul vieţii, buchete mici de flori, păsări), de înscrierea lor în registre decorative şi de cromatica în care au fost realizate. Imaginile țesute exprimă cel mai fidel aspirațiile, idealurile estetice şi morale ale societății tradiționale. Deşi erau create prin munca cotidiană, sintetizând experiența artistică a multor generații de oameni, scoarțele colportă în ele spiritul riturilor, ceremoniilor în cadrul cărora aveau să fie percepute ca opere artistice, rituale. Ele se mai deosebesc prin înaltă calitate tehnico-facturală netedă cu două feţe,„alese în găurele”, „în spărturi”; „ales ciuruit”, având o gamă cromatică redusă şi caldă bazată pe coloranţi vegetali naturali, şi pegmenţi minerali37.
Scoarțele constau fie dintr-o foaie mai lată, fie din două sau trei mai înguste, cusute împreună. Motivele sunt realizate în strânsă legătură cu tehnicile alesului. Scoarța a reuşit să devină cea mai reprezentativă țesătură pentru că este şi una dintre cele mai vechi în cultura noastră – moşteneşte numele din latinescul scortea – reuşind să valorifice toate tehnicile cunoscute ca specifice tradiției locului38.
Covoare sunt denumite în Republica Moldova în general ţesăturile groase de lână netede sau pufoase alese pe fire numărate. Fiecare din acestea au anumite particularităţi ornamentale, tehnice şi proporţionale. Comun pentru ele este faptul că ornamentul lor „se alege” cu fire colorate, dar diferă tehnica de confecţionare, proporţiile, compoziţia ornamentală, structura facturală, zona de răspândire şi funcţia lor în casă.
Războiul este răspândit la nordul şi centrul Moldovei. Acestea sunt covoare mari, ce se atârnau în casa mare pe peretele central, au compoziţia ornamentală completată cu motive unghiulare numite „colţare” și 2-3 chenare late. Cele mai răspândite denumiri ale compoziţiilor ornamentale sunt „Bucheţii”, „Podnosul mare”, „Laleaua”, „Şapte fraţi”, „Coroniţa miresei” etc.
Tehnica de realizare a covoarelor se deosebește de la o zonă la alta: la nordul şi centrul spațiului cercetat covoarele se aleg „fir cu fir” pe stativ vertical şi sunt late, ţesătura este deasă şi groasă și se băte cu un cheptene greu de lemn; la sudul Moldovei covoare sunt realizate în trei iţe pe stative orizontale. Aici un rând de fond se ţese simplu, iar în alt rând respectiv laitmotivul se alege numai pe porţiunea desenului şi se îndesesc firele cu spata. Covoarele de la sud se ţes pe părţi, care apoi se cos împreună. Ele se numesc „polog”, „pilcă”, sunt mai uşoare şi au o singură faţă. Predomină fondaluri negre şi compoziţii florale.
Lăicerele şi laturile alese, alesăturile în vrâste erau destinate acoperirii pieselor de mobilier. Decorul acestor piese constă din forme geometrice foarte diferite, unite în diverse motive complexe. Motivele fitomorfe sunt extrem de stilizate, de proporții mici sau medii. Etnologul Varvara Buzilă, intrpretează aceste ornamente, opinând că după liniile zigzagate, spiralele de diferite configurații şi după modul în care sunt înscrise în registre perpendicular pe marginile lungi, aceste motive principale, în alternanță cu vrâste (dungi) de diferite culori, numite şi poduri, trimit la semnificația apei, încât putem aprecia că lăicerele, laturile alese, alesăturile în vrâste/ poduri corespund primului registru, al împărțirii lumii pe verticală, subpământului39.
Pe pereți, în imediata apropiere a mobilierului erau atârnate de jur-împrejur păretarele alese, cu un decor diferit de cel al pieselor aşternute. Motivele ornamentale erau mai mari, cele vegetale fiind dominante asupra celor geometrice, avimorfe şi antropomorfe.
Deasupra păretarelor erau scoarțele, care organizează suprafața pereților, dimensionând spațiul prin intermediul decorului. Motivele lor sunt aerate, dinamice, întrucât fortifică spațialitatea. În anumite localități, tot la nivelul pereților, dar în unghere, erau atârnate ungherarele, țesute uneori în războiul orizontal, pentru a fi mai uşoare.
Din perspectivă semiotică, păretarele, scoarțele şi ungherarele modelau registrul terestru al microuniversului reprezentat de interiorul locuinței40. În nordul Moldovei aceste țesături din lână sunt etalate şi în registrul ei superior. Grindarele sau cordarele sunt înguste, uşor bătute cu vatala, având motive mici, preponderent geometrice, conservatoare de sensuri uitate. Această aranjare spațială a covoarelor a stimulat dezvoltarea unui fond bogat de motive, valorificând plenar toate clasele de ornamente tematice cunoscute de creația tradițională: geometrice, vegetale, zoomorfe, avimorfe, antropomorfe, religioase etc. Fiecare dintre acestea circumscrie o varietate impunătoare de forme, deocamdată insuficient studiate şi interpretate.
Din categoria țesuturilor pentru învelit fac parte cerga și plapuma (oghealul, iorganul – în sud). Cergile – țesăturile mițoase aveau aceleaşi funcții, servind şi ca învelitori. Acestea sunt realizate din lână, lână și bumbac, lână și păr de capră. Tehnicile de realizare ale lor sunt țesutul în două, trei și în patru ițe, năvăditul, alesul printer fire, răsucitul. Structurile ornamentale prezente sunt amplasate pe toată suprafața în mod linear. Cromatica cuprinde culori de alb, galben, verde, roșu, albastru, vișiniu, maro și negru. Funcțiile lor cuprind uzul casnic, funcția decorative și cea ceremonială (obiciuri de nuntă și înmormântre).
Cergile aveau o largă utilizare: se aşterneau pe cuptor, paturi, podea, iarna pe sanie pentru a menţine căldura. În raionul Făleşti, Rîşcani ele ajunsese la un nivel înalt de dezvoltare, având frumoase compoziţii ornamentale, cromatică bogată, folosindu-se şi pe perete în camera de locuit. Deşi la confecţionarea lor se utilizau deşeuri rămase de la alesul covoarelor netede, astăzi ele sunt pe cale de dispariţie.
Alte categorii de țesături de interior se constiuie în varietatea ștergarelor, perdeluțelor, fețelor de masă, fețelor de pernă, de saltea etc. Acestea erau făcute din cânepă, lână, bumbac, borangic, bumbac și borangic, cânepa și lâna. Ele sunt realizate prin țesutul în două, trei și patru ițe, ales peste fire, ales printre fire, croșetat, împletit, etc. Structurile ornamentale sunt amplastae peste toată suprafața, la extremități sau pe anumite părți. Ornamentica se caracterizează printr-un decor stilizat sau geometrizat.
Ștergarul. Funcțiile acestor piese sunt multiple, ele fiind uzitate diferit. Așa, de exemplu, denumirile de năframă, maramă, uneori și prosop, dețin în exclusivitate marca pieselor decorative, ceremoniale și de port popular. Termenii ștergar, șervet, mânăștergură, peșchir indică atât piesa cu caracter uzual, cât și cea decorativă și de ritual.
Cea mai recentă lucrare cu referire șa ștergarele din Republica Moldova, atestă o largă răspândire a ștergarelor și o amplă varietate a denumirilor lor: ștergar, șervet, prosop, peșchir, mâneștergură, năframă, maramă, ștergar de cap, cârpă de cap, pânzătură, petic, zolnic, leșier etc.
În calitate de piesă decorativă, ștergarul este atestat sub denumirea de șervet în partea nordică a Republicii – în satele din parte de nord-vest al Republicii Moldova, Bucovina, raionul Cahul, și unele sate din regiunea Ismail.
Termenul de prosop are o extindere masivă, cuprinzând întreg centrul republicii și, parțial, raioanele Soroca, Bălți, Grigoriopol și Slobozia, Mâneștergura este specifică satelor din Transnistria (Camenca, Râbnița, Dubăsari, Slobozia).
Năframa, ca găteală a capului la nuntă este atestată în satele de peste Nistru41 și va fi analizată mai desfășurat în această lucrare la capitolul port popular. Deosebirile mai importante se referă la dimensiuni, materie primă, tehnică, denumiri, ornamentică și cromatică.
Ștergarele din sudul Republicii Moldova sunt mai lungi și mai late. De regulă, sunt confecționate din bumbac fin, asociat cu borangic, și au motive zoomorfe și antropomorfe. Sunt somptuoase prin decorul lor bogat la capete. Pe lângă ornamente, ștergarele mai au de multe ori și niște dungi, numite în această zonă „vrâste”. Capetele ștergarului se termină de multe ori cu dantelă, numită „tandică”. (Ciocanu Maria. Ștergarele moldovenești. Colecțiile muzeului. Catalog. Chișinău, 2003. P. 10-11.)42 Unele ștergare mai au un element interesant denumit „încheietură”. Acesta se atașează la ștergar, dar și la alte pânze (mâneci sau cearșafuri, de exemplu), din rațiuni estetice (Informator Ana Golovatenco din Giurgiulești) .
Pentru satele din împrejurimile orașelor Chișinău, Orhei, Bălți și Soroca sunt caracteristice piesele mai simple, aerate, cu multă prospețime, fără ornamente sau motive complicate. Predomină spațiile albe. Decorul se constituie din dungi monocrome sau din două trei culori. Aceste ștergare sunt țesute în două, trei și patru ițe, podul rămâne de multe ori liber (fig.)
Principalele materiale utilizate la confecționarea ștergarelor au fost: lâna, cânepă, inul, bumbac, sau borangicul (mătasea). Ștergarele din mătase erau cele mai căutate în cadrul ritualurilor.
Materia primă era folosită în strânsă conformitate cu destinația pieselor. Cele pentru uz canic se țeseau din cânepă, in și bumbac. Piesele decorative erau confecționate din bumbac și borangic. La executarea ornamentului se foloseau firul de garus, ața de bumbac de diferite culori, mătasea, paietele, firele metalice –auri și argintii.
Amplasarea ornamentului pe ștergar se făcea cu precădere pe marginile acestuia, numite „capete”. Nu întregul ștergar este ornamentat, ci doar Partea de mijloc, numită „pod”, de obicei este fără ornament. cuprindea foarte rar întreg câmpul lui. Decorul multor ștergare era completat de dantelă, numită pe alocuri horboțică, tandrică (în Lunca Prutului de Jos) și realizată cu croșeta și acul sau prin înnodarea firelor prin metoda legat cu mâna, legat pe ramă, aruncat și înnodat.
Ștergarele pentru șters fața, mâinile și vesela erau țesute în două ițe, din câneapă sau din fire de cânepă combinate cu fire de bumbac. Decorul lor e simplu, constând din vârste simple din cânepă și bumbac, concentrate la capetele pieselor.
Zolnicul, piesă obligatorie în fiecare casă, este confecționat din fire de cânepă de calitate inferioară, numite câți. Menirea lui era de a acoperi aluatul.
Leșierul, compus din două foi de țesătură, se folosea la strecurat leșia obținută din amestecul apei fiebinți cu cenușă de lemn. Soluția alcalină era obținută a înălbirea pânzei, la spălatul corpului și a rufelor.
Ștergarele de împodobire a interiorului sunt foarte variate prin dimensiune și ornament. Denumirea lor variază de la zonă la zonă: ștergar cu flori și horbotîcă, șărvăt ales și cu țărțămuri, cu canafuri (Soroca), prosop cu vrâste (Bălți), prosop cusut, ales (Ungheni), prosop cu frânghișori (Tighina), prosp de perete (Ungheni, Cahul). Țesutul şi cusutul lor se făceau în familie şi erau îndeletniciri de bază ale femeii. Numite și „ștergare de perete”, erau confecționate din bumbac fin și borangic. Erau lucrate cu o deosebită măiestrie în multe ițe, în cadril, cu motive alese, brodate, cu dantelă croșetată. Cu canafuri și franjuri, aceste ștergare și-au afirmat valoarea prin multiple modalități de împodobire a locuinței țărănești (se puneau la oglinzi, la ramele de fotografii sau la icoane43.
O deosebită importanță o avea și ștergarele de ritual, folosite în cadrul obiceiurilor de nuntă, botez sau înmormântări. Cele de sărbători sunt bogat ornamentate, iar cele de înmormântare sunt mai simple sau chiar fără ornament. Mai mult, chiar în cadrul aceluiași eveniment, caracterul ștergarelor diferă. De exemplu, ștergarele cu care erau legați socrii aveau decorul mai bogat decât cele cu care se legau vorniceii.
Ștergarele cu care se legau nuntașii erau făcute de mama miresei, în timp ce, mireasa organiza șezători cu prietenele sale pentru a coase băsmăluțele ce erau date nuntașilor. La o nuntă se foloseau un număr mare de băsmăluțe. Soacra mare putea să spună că vrea 20 de băsmăluțe, iar nașa putea să ceară 30 de băsmăluțe pentru ași împodobi copii și tineretul din partea ei.
Ștergarele primate în dar în cadrul ritualurilor erau depozitate în lăzile de zestre sau cadonate/ dăe de pomană cu alte ocazii. Alții le foloseau în casă ca „ștergare de perete”, punându-le, de exemplu, la icoană sau la oglindă.
Ștergarele mai erau folosite și în gospodărie, în timpul preparării mâncării, acestea fiind de regulă fără ornamente.
Costumul tradițional din spațiul Pruto-Nistrean este pe lângă aspectul său practic – de protejare a corpului – un certificat de înaltă iscusință şi pricepere, este un etalon de frumusețe, care posedă un limbaj de comunicare a unor tradiții străvechi, o mărturie vie a unui proces de creație în masă.
Costumul bărbătesc se constituie din piese de bază și complimentare. Cele de bază acopera pielea precum cămaşa şi pantalonii (izmenele, ițarii), sau le suțin pe acestea, ca brâul (chingă, franghiile). Acest costum mai este numit în literatura de specialitate – costum de vară și era întregit cu acoperitorile de cap, cum ar fi: pălăriile de paie sau pălăriile de pâslă. Încălțămintea de sărbătoare preferată erau papucii, bocancii, ciobotele, cizmele, chiar daca unii purtau opinci, ca în zilele de lucru. Datorită cămăşii şi pantalonilor, culoarea dominantă a costumului bărbătesc este cea albă. Cel pentru timp rece, dimpotrivă, întrunea mai mult nuanțe întunecate, pentru că era alcătuit din piese țesute din lână sau cusute din piei de animale.
Cămașa bărbătească ca piesă de bază înregistrează două tipuri, de la care au derivat alte subtipuri ca urmare a vechimii şi funcţionării ei generale. Cămaşa de tip tunică este cea mai veche, de unde şi un alt nume al ei – cămaşă bătrânească (Briceni), cămaşă din întreg (Larga, Briceni; Zăicani, Râşcani) – a fost general răspândită în toate zonele spaţiului cultural românesc. Croiul ei este simplu, arhaic. Partea de dinainte şi cea de dinapoi sunt croite dintr-o singură pânză, fiecare mânecă – dintr-o singură bucată de pânză, sub braţ fiind prinşi clinul şi pava. Ea are guler mic drept, sau guler răsfrânt, în ambele cazuri se lega la deschizătura de dinainte cu două canafuri (uneori câte trei sau patru de fiece parte) de aţă albă sau colorată.
În nordul republicii, la sărbători s-a purtat şi cămaşă cu poale, poalele însemnând o a doua componentă a ei, de tip fustă încreţită, cu ajutorul căreia se prelungea cămaşa de tip tunică. În locul de unire a marginii de jos a stanului cămăşii cu poale se lega brâul lat de lână.
Broderia cămașelor era executată într-o singură culoare: albastru, verde, vişiniu, gălbui sau negru, ori se miza pe combinarea a două-trei culori contrastante. La evenimente majore precum căsătoria, revenirea acasă din armată, bărbaţii purtau cămăși brodate numai cu alb, cu fir de mătase cumpărată (la nord şi în Bucovina) care străluceşte sau aţa din mătase de casă numită borangic, de nuanţe gălbui. Broderia este amplasată pe guler, încadrează deschizătura de dinainte a cămăşii, marchează uneori umerii, marginile de jos ale mânecilor şi poalele cămăşii.
Cămaşa cu platcă, cămaşa cu petic (în satele din raioanele Briceni, Râşcani, Cahul), cămaşă cu cheptari (Zăicani, Râşcani) au făcut parte din ansamblul vestimentar bărbătesc la fel de frecvent ca şi cămaşă de tip tunică, cel puţin la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea.
Îmbrăcămintea cotidiană a băieţilor mici, dar şi a adolescenţilor care nu erau ieşiţi la joc, consta într-o cămaşă lungă, încinsă cu chingă, frânghie sau cu brâu de lână, la fel ca fetiţele.
Pantalonii. În cadrul acestei categorii intră câteva haine: izmene, ițarii, bernevicii, meșinii. Izmenele cusute din pânză de cânepă, in sau bumbac erau pentru timp călduros, ițarii erau pentru timp mai răcoros. Sunt făcuți din tesătură de lână de capră, țesută în patru ițe, și preiau culoarea naturală a lânii albe. Meşinii sunt pentru timp rece. Aceşti pantaloni sunt cusuți din piei de oi, având blana înauntru, şi erau preferați pentru calitățile lor de către baci, ciobani, pădurari, taietori de lemne, tăietorii de stuf, și reprezentanții altor ocupații practicate (inclusiv) pe timp de iarnă.
Cingătorile. Bărbații din familii mai bogate purtau chimire cu trei sau patru catarame, cumpărate la iarmaroc. De chemir se prindea briceagul, punga cu tutun, cremenea şi Iasca.
Spre deosebire zilele of lucru, când purtau opinci, în cele de sărbătoare încălțau papuci, bocanci, ciubote sau cizme.
Este încununat chipul bărbaţilor de acoperământul de cap, un element de referinţă în identificarea statutului său social. Pentru bărbaţii din societatea moldovenească, o asemenea piesă este căciula de miel (căciula de cârlan, cuşma de miel sau cuşma de cârlan), pe timp de iarnă, şi pălăria (pălăria de paie, pălăria de pâslă), pe timp de vară.
În practica culturală se disting câteva feluri de căciuli: căciula înaltă sau ţuguiată, numită şi ţurcănească, sau mai târziu – ţărănească (purtată la nord şi la centru) şi căciula mocănească, numită de alţi autori retezată, purtată de locuitorii satelor de la sud, în special, de ciobani şi de descendenţii din familiile lor, indiferent de apartenenţa lor etnică, încât, la prima vedere, este greu să faci deosebiri dintre căciula moldovenilor, bulgarilor şi a găgăuzilor.
Bătrânii au cuşmele drepte, trapezoidale aşezate deasupra sprâncenelor, iar flăcăii sunt cu fruntea descoperită şi căciula orientată spre ceafă.
În sec. al XIX-lea – prima jumătate a sec. al XX-lea, oamenii mai bogaţi aveau căciuli făcute din cârlani de caracul, considerate cele mai frumoase, graţie cârlionţilor mărunţi şi uniformi, iar ale ţăranilor erau făcute din pielicele de oi ţuşte. Mocanii, dar şi ţăranii de la sud, aveau căciuli din oi ţigăi pentru toate zilele, iar pentru sărbători ţăranii căciuli ţurcăneşti. Cea neagră era foarte răspândită, fiind purtată de oamenii cu un prestigiu social mai înalt, cea cafenie, fie că era de toate zilele, fie că îi identifica pe cei mai puţin avuţi. Căciulile albe apar în portul copiilor, probabil, pentru a-i pune în valoare.
Costumul popular femeiesc este cel mai decorativ44. El include în structura sa aşa componente ca: învelitoarea de cap, de corp, încălțămintea, bijuterii şi accesorii, care se schimbă reieşind din diferite situații concrete sau condiții de funcționare. Toate acestea mai țin şi de vârsta şi statutul social al femeii, caracterul sezonier şi felul ocupației, simbolistică şi preferințe, zonă de circulație şi etc.
Coloristic costumul femeiesc se bazează pe îmbinarea a 2-3 nuanțe cromatice, dar deseori se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.
Cămașa este o constantă a portului, fiind veche de milenii şi concentrează mai mult ca orice altă piesă însemne identitare. Pe parcursul ultimelor două secole femeile din spaţiul nostru cultural au purtat trei tipuri principale de cămaşă: cămaşa bătrânească (numită în sate cămeşoi sau cămaşa dreaptă, cămaşa de tip tunică), cămaşa încreţită la gât sau cămaşa cu altiţă, în versiunea fără poale – ie; cămaşa cu petic sau cămaşa cu platcă, intrată mult mai târziu în uz decât primele două care sunt arhaice.
Cea mai timpurie formă de cămaşă a fost cămaşa de „tip tunică” croită „de-a-ntregul”, făcându-se numai o tăietură unghiulară, pătrată sau rotundă la gât. Cămaşa avea mâneci lungi, se înfrumuseța la gât, jos la mâneci cu desen geometric simplu sau vegetal stilizat. Partea de sus a cămaşei – „piepții” se făceau dintr-o țesătură mai bună şi mai subțire, iar partea de jos – „poalele” – dintr-o pânză de cânepă sau in.
Camașa încrețită la gât, sau cămaşa cu altiţă, cămaşa cu umărar, numită şi valahă45 este arhaică, avându-şi originea în tradiţiile iliro-traco-dacicice. Conform tipologiei elaborate de către Maria-Hedvig Formagiu, această cămaşă este apreciată ca fiind caracteristică culturii populare româneşti. Răspândită pe întreg teritoriul Moldovei cămaşa încrețită la gât este cea mai decorativă piesă vestimentară a femeilor de orice vârstă, fiind înfrumusețată prin diferite tehnici ale broderiei.
Cămaşa cu altiţă46 era purtată mai frecvent la sărbători, de către fete, iar cea de tip tunică – era purtată de către femeile în vârstă. Femeile în etate aveau câteva cămăși pentru sărbători şi mai multe pentru toate zilele, dar ieşeau la biserică în cele de tip tunică, îmbrăcând boanda pe deasupra. În satele din centru şi de la sud această cămaşă a rămas mai îndelung în practicile rituale nupţiale.
Decorul mânecii acestei cămăși este compus din trei componente de bază: „altița”, care acoperă umerii, apoi „încrețul” care este o fîşie brodată de o singură culoare deschisă (galben, alb, gri, bej ect.) şi cu motive geometrice, apoi fîşiile brodate pe verticală, pe diagonală, sau cu motive dispersate sau în formă de „pomul vieții”, „spicul”.
Grație decorului, preţuit ca „motiv” cu caracter de unicat, altița se bucură de o consideraţie deosebită. În motivele ornamentale de pe altiţă era codificată şi vizualizată informaţia despre statutul social al femeii. Pe cămăşile vechi altiţa are motive specifice, ce nu se mai repetă şi în alte locuri ale cămăşii.
Încreţul apare ca un registru integral ce constă dintr-o bandă de motive romboidale sau o compoziţie din romburi şi triunghiuri. Pe partea de sub încreţ sunt dispuse în mod oblic sau perpendicular fată de banda orizontală a acestuia compoziţiile numite râuri, şănătăuri sau şirlăie.
Iile naționale” se brodau îndeosebi „în cruciulițe” şi mai puțin „neted pe fire numărate”, segmentînd motivele decorative, fie vegetale sau geometrice în segmente înguste pe care se plasa broderia plină şi netedă. Datorită acestei segmentări motivele inclusiv cele fitomorfe se obțineau stilizate. Anume acest mod de broderie „broderie netedă pe fire numărate” – „broderie albă” sau „butuc” este acel criteriu prin care deosebim broderiile etnice moldoveneşti şi de cele ucrainene şi ruseşti. Alegerea motivelor decorative se bazează pe o reuşită armonizare a altiței, încrețului, rîurilor de pe mînecă şi rîurile de pe piept.
Sub influenţa modei orăşeneşti, către mijlocul secolului al XX-lea se răspândește foarte mult cămașa cu petic, care apare ca o dezvoltare a cămăşii de tip tunică. Aceasta va asigura trecerea treptată de la portul tradiţional la cel de influenţă urbană.
Pe timp cald, în zilele de sărbătoare, erau purtate cămăşi mai mult ornamentate, iar pentru activităţile cotidiene era purtată cămaşa mai simplu ornamentată. În comunităţile tradiţionale toate cămăşile aveau motive brodate sau ţesute, pentru că acestea aveau diferite funcţii magice, apotropaice, simbolice, sociale, estetice.
Piese care acoperă poalele (catrința, fota, şorțul). În Moldova haina ce acoperă partea de la mijloc în jos a corpului femeii se numeşte catrinţă sau fotă. Spre deosebire de alte zone româneşti aici au fost atestate două piese diferite ca tip, dar cu acelaşi nume – catrinţa şi fota. Catrinţele sunt cele mai răspândite. Ele respectă tradiţia de pe ambele maluri ale Prutului şi sunt similare fotei din alte zone etnografice româneşti.
Ele se confecționau din lână curată sau lână şi fire de bumbac în urzeală. Mai răspândită şi purtată de femeiile de toate vârstele era catrinţa, formată dintr-o singură foaie ţesută de formă dreptunghiulară. Această piesă avea câmpul negru şi grupuri de dungi verticale poziționate la capetele înguste, uneori motive geometrice sau vegetale mici circumscrise printre dungi, iar în partea de sus şi de jos a dreptunghiului era mărginită în mod obligatoriu de câte o bată colorată.
Catrinţă a fost atestată în toate localităţile de la nord, dar se întâlnește destul de des și în centrul teritoriului cercetat. Bătrânele din satele de la nord şi din cele bucovinene îi spun prijitoare.
O piesă similară ca formă şi proporţii, alcătuită tot dintr-o foaie dreptunghiulară, dar cu un decor diferit de prima, este fotă. Vizual ea constă din două benzi cromatice suprapuse pe orizontală. Partea de sus are culoare indigo, iar partea de jos este portocalie, cu dungi subţiri despărţitoare de culoare albă (în total aproximativ 25 cm înălţime). Este ţesută din lâniţă, şi se pare că a are o apariție mai târzie în portul femeiilor. Este specifică pentru mai multe localităţi din actualele raioane Edineţ, Râşcani, Glodeni, Ocniţa.
Se mai numeşte catrinţă47 şi piesa alcătuită din două foi ţesute din lână şi prinse cu un brâuleţ. Când este îmbrăcată, o foaie a ei se situează dinainte, iar alta – la spate. Ea a fost folosită mai rar, ca o diferenţiere a portului fetelor la nord şi ca o piesă principală pentru toate femeile la sud, împărţind acest rol cu catrinţa dintr-o singură foaie la centrul teritoriului studiat. În satele situate în Josul Prutului s-a purtat o haină alcătuită din două piese ţesute la războiul orizontal în două iţe, înfrumuseţate apoi cu broderii executate din lână, specifice fondului balcanic. Partea de dinainte a hainei este mai bogat ornamentată, iar cea din spate – mai modest. Femeile căsătorite purtau haina cu două piese, iar fetele doar cu una, cea de dinainte. Treptat în uz a rămas doar partea de dinainte a acestei piese, luând forma şorţului cunoscut în localităţile raionului Leova, Cantemir şi Cahul.
În satele din centru şi de la sud o piesă identică, alcătuită din două foi, unite cu baieră, a fost răspândită cu numele de fotă48. Specificul acestei ţesături constă în amplasarea motivelor geometrice. Cele mai mari se regăseau în registrul de jos, iar cele mai mici în cel de mijloc. Deja la începutul secolului al XX-lea decorul era realizat cu ajutorul acului, imitând vechile motive geometrice. Cu timpul, partea din sapte a piesei a dispărut, rămănând doar partea din față. Femeile din sudul Moldovei purtau un şorț de lână „ales ridicat” cu fire colorate pe fondal negru.
Către sfârşitul sec. al XIX-lea în spaţiul basarabean se răspândeşte tot mai mult fusta, înlocuind catrinţa şi fota. Fusta cu androc, o piesă alcătuită din unirea pe orizontală a două stofe ţesute din lână fin toarsă, având mai multe dungi transversale de diferite culori şi lăţime, situate în creştere, începând cu cele mai înguste la brâu şi terminând cu cele mai late la poale. Sus fusta era încreţită puternic şi prinsă cu bârneaţa sau chinga. Aceasta a fost descoperită la nord, la centru şi la sud, în două variante decorative. În cea mai veche dungile ce alcătuiesc decorul sunt mult mai înguste şi de mai multe culori decât în cea mai târzie, cu dungi mai puţine şi mai late.
Cingătoarea. Conform tradiţiei, femeile purtau mai multe cingători, acestea având roluri practice, magice şi simbolice. Spre exemplu, în satele de la nord femeile se încingeau până nu demult pe deasupra cămăşii cu un brâu de lână, lat de 18-20 cm, ţesut în patru iţe la stative. El este de culoarea naturală a lânii, iar în variantele târzii, are fundalul albastru ori verde întunecat, având în toată lungimea lui dunguţe ornamentale de mai multe culori ce alternează vertical. A doua cingătoare, deja cu rol practic era chinga – o piesă uşoară, subţire, foarte îngustă. Astfel câte o bucată de chingă era prinsă la marginile de sus ale catrinţei, pentru a lega această haină strâns în jurul mijlocului. În unele sate aveau acelaşi rost două aţe răsucite sau împletite din fire de lână. A treia cingătoare, cea de deasupra era frânghia, bârneaţa, baiera sau brâul puţin mai late şi mai grosuţe decât chinga. Nu în toate satele s-a păstrat această susţinere tripartită a cingătorilor. În cele din stepa Bălţilor şi Câmpia Sorocii mai frecvent se purtau două dintre ele, pentru a fixa capetele de sus ale catrinţei şi pentru a lega întreg ansamblul. În localităţile de la centrul şi la sudul republicii se aminteşte despre un singur brâu.
Se cere remarcat faptul că costumul de sărbătoare se diferenția de cel purtat de zi cu zi (cămăşile aveau decor simplu, mânecile mai scurte în zi de lucru și erau mai bogat ornamentate la sărbători). Catrința la sărbători este purtată cu deschizătura la o parte, iar cele cotidiene deschizătura dinainte, încât femeiile ridicau ambele capete de jos ale catrinței în brâu şi lucrau.
De asemenea, costumele se diferențiau (după material, croială, ornamentică, culoare) pentru a sublinia statutul femeii. Astfel, femeile căsătorite şi cele în vârstă utilizau în realizarea costumului modele de croi mai modeste, culori mai reținute, materiale țesute mai simple, în timp ce fetele tinere purtau costume naționale de culori mai deschise şi aprinse, nu purtau pe cap unele detalii ca prosopul – ştergarul de îmbrobodit sau şorțul de protecție până nu obțineau statutul social de tânără nevastă.
În secolul al XX-lea costumul tradițional femeiesc a cedat pozițiile hainelor procurate de tip orăşenesc, el revenind numai în cadrul ansamblurilor etnofolclorice de dans și la concursurile de folclor.
Acoperemântul capului. În trecut femeile au avut capul acoperit de câteva rânduri de broboade. Cea mai dedesubt era un fel de primă legătoare a cosițelor, după felul cum era fixată, ea forma baza acoperitoarelor de cap și se numea fes. De obicei, acesta era de culoare roșie sau albă. O altă piesă, care a coexistat alături de fesul roşu a fost chică (captur, cârpă etc.). Această piesă era confecţionată dintr-o bucată de pânză albă, care unea cocurile formate de cosiţele ridicate deasupra urechilor, punând baza pentru următoarele acoperitori ale capului. Dorind să asigure capului cât mai multă înălţime, treptat femeile au început a o modela cu ajutorul unei ţesături albe mai groase, încât după ce cuprindea gâţele cu ea, aceasta să-şi păstreze forma. Ulterior au întărit pereţii ei cu o bucată de carton îndoită, dar fără să i se unească capetele. Fixau cârpa pe cap două legători din pânză cu care era acoperită piesa.
Piesă intermediară între cea dedesubt şi cea de deasupra, acoperea prima legătoare şi asigura femeii un confort în casă şi prin gospodărie. În multe sate ea era făcută din pânza albă, avea formă de triunghi, de unde vine şi numele ei de colţ, dar în multe localităţi se numeşte cârpă, iar la sud – moadă. Piesa avea ornamentări brodate de jur împrejur sau numai pe partea ce încadrează fruntea, în ambele cazuri broderia fiind asociată cu mărgeluşe colorate sau cu danteluţă îngustă. În satele de la sud colţul din spate este accentuat printr-o compoziţie florală, iar cele două capete lungi ale broboadei sunt răsucite, pentru a spori efectele decorative, apoi sunt legate pe creştetul capului. Legătoarea se numeşte ciocănică49 şi e specifică gătelii capului femeilor din părţile sudului.
Piesa pentru sărbători, cea mai reprezentativă în ţinuta femeii, este broboada de tip ştergar în formă de dreptunghi alungit, ţesută din pânză albă la războiul orizontal, având câteva denumiri locale întâlnite şi în alte zone etnografice ale spaţiului cultural românesc. În satele de la nord şi în cele bucovinene a fost atestată cu numele ştergar de cap, pânzătură, hobot. În satele din fostul judeţ Soroca, Orhei, Lăpuşna şi Tigheci, ca şi în cele din Transnistria, era numită năframă, iar şi mai la sud cuvântul utilizat pentru a desemna acest obiect era maramă.
Năframele sunt brodate, au decorul principal situat la capetele acestei piese. Altele mai au cusut un şir de motive pe latura lungă a piesei. În părţile Sorocii ca materiale pentru broderie au servit firele metalice gălbui şi argintii. După ce aşezau năframa pe suportul de pe cosiţe, conform regulilor locale, pentru a fixa mai sigur pânza, femeile o mai legau cu o panglică roşie. În localităţile aflate în raza de influenţă a orăşelului Camenca, Transnistria, aşa cum demonstrează fotografiile de la începutul sec. al XX-lea, pe timp cald femeile prindeau ambele capete ale năframei la spate, lăsându-le liber.
Cele mai bogat ornamentate erau pânzăturile (ştergarele de cap) din satele de la nord. Erau destul de frecvente piesele ţesute doar din bumbac, păstrând structura generală: capete şi pod (sau câmp). Femeile tinere purtau piese lungi, fiind ţesute din fire de bumbac şi de mătase de casă.
Gătelile capului au evoluat foarte repede, în secolul al XX-lea, femeile ajungând să poarte batiste, basmale, barize, şalinci, berte, şaluri etc., dar aceste piese fiind produse de fabrică interesează mai mult prin modul cum erau legate, decât prin calităţile lor. În dependență de ocazie ele se leagă diferit: „sub barbă”, „după cap”, „pălărie”, „ca la văruit” ș.a.
Fetele tinere obişnuiesc să umble cu capul gol, însă după nuntă – nănaşa le pune o basma frumoasă sau o maramă, ce semnifică ca pe viitor fiind nevastă trebuie să umble îmbrobodită.
Podoabele au fost create din necesitatea de-a proteja omul50. Ele erau purtate în locurile vulnerabile, care necesită protecţie suplimentară: cerceii – la urechi, mărgelele şi salbele – la gât, brăţările – la mână şi inelul la deget. Podoabele fortificau mesajul apotropaic al motivelor ornamentale (ţesute sau brodate) de pe piesele costumului traditional.
În viaţa de toate zilele femeile purtau în număr redus de podoabe, iar de sărbători, femeile înstărite purtau bijuterii scumpe de coral, argint, aur. În unele raioane – Camenca, Rîbnița, Vulcăneşti se purtau şiraguri de monete de argint sau aur, numite moniste. Mai târziu, în zonele unde au rămas în circuitul social, monistrele au început a fi confecționate din din monede ieşite din uz.
În satele din Bucovina şi cele din sud salbele de aur au fost purtate până prin anii ’30 ai secolului al XX-lea. La nord erau numite salbe, în restul teritoriului – la centru, la sud est şi sud vest – au fost atestate cu numele de lefturi, lefţi, mahmudele, mamudele. Dintre pietrele scumpe cele mai răspândite erau coralul şi sideful.
Costumul femeiesc era completat cu traistă, care reuşit se îmbină cu culorile costumului. Drept mărturie vorbesc un şir de variante ale țesăturilor și motivelor ornamentale pentru traistă: „îngusturele”, „traistă vrâstată”, „traistă aleasă”, „traistă în ochiurele”, „ridicată”, „brodată”. Pentru ducerea greutăților pe umăr serveau „desagii” din țesătură de lână cu vrâste orizontale colorate.
Piesele comune ambelor costume.
Îmbrăcămintea de iarnă. În tradiția populară, câteva haine precum sumanul, cojocul şi cojocelul sunt comune pentru femei şi bărbaţi. Astfel, îmbrăcămintea de deasupra a femeiilor nu se deosebea foarte mult de cea bărbătească, diferența fiind concentrată în ornamentări. Femeile obişnuiau să poarte variantele evazate (cu ajutorul mai multor clini) ale sumanelor sau pânza acestora era de culoare albă, sură, neagră, spre deosebire de cele bărbăteşti care erau mai des de nuanţele culorii cafenii. Pentru că nu călătoreau la fel de mult ca bărbații și nu erau expuse vreme îndelungată frigului, femeiile îmbrăcau și variantele mai scurte ale acestor straie, numite cojocele. De asemenea, femeile îmbrăcau mai des ca bărbații zăbune (haine lungi având lână în căptuşeală, acoperite cu postav) sau caţaveici (haine scurte cusute după acelaşi principiu).
O haină nelipsită din garderoba fiecărei femei, pe timp rece, era pieptarul (cheptarul), stănuţul (stanii) sau bundiţa (bondiţa) cusute din pielicele de oi, cu blana înăuntru, ajustate pe corp şi cu ornamentări specific. Bondițele din blană sunt răspândite îndeosebi la sudul Moldovei.
Încălțămintea. S-au purtat mai multe tipuri de încălţăminte şi variante ale acestora, asociate costumului. La sărbători toată lumea ţinea să fie în încălţăminte bună: cizme (ciobote, cioboţele), papuci, bocanci, pantofi. Ea era confecţionată de ciubotarii (cizmarii, papucarii) din localităţi.
Bărbaţii au purtat cizme pretutindeni. Diversitatea cizmelor era destul de mare. În secolele XVII-XVIII acestea erau mai largi în partea superioară, fiind confecţionate din piei de culoare cafenie şi gălbuie. Treptat cizmele au căpătat formele cunoscute de noi, cu tureatca înaltă, cu tureatca răsfrântă sau încreţite la merişor. La începutul sec. al XX-lea bărbaţii purtau şi ciobote de hrom, papuci, pe timp cald – bocanci. La lucru se încălțau opinci de culoare gălbuie, cu gurgui înalt, legate cu aţe de păr de calc.
Femeile purtau papuci, ciobote, pantofi, sandale. Papucii erau negri de piele, cu turetcile înalte şi se legau cu şireturi. Ciobotele şi pantofii purtaţi de fete aveau preferenţial tocuşor înalt. În viaţa cotidiană femeile şi copii umblau încălţaţi prin casă cu încălţăminte mai simplă, confecţionată din materialele aflate la dispoziţie (lână, cânepă, postav). Această încălţăminte cuprindea o mare varietate de obiecte: burlacid, papuci de rogoz, papucei de feştilă, totocei, târlici.
În satele de la nordul Republicii Moldova la nunţi iarna toţi erau în ciobote. La joc primăvara, vara şi toamna încălţau papuci cu blană sau pantofi făcuţi la meşter la târg. Pentru zilele ploioase aveau şoşoni, galoşi. Femeile de aici n-au purtat opinci niciodată.
Pe lângă prelucrarea fibrelor, care era în mare parte un meșteșug practicat de femei, de timpuriu se evidențiază câteva meşteşuguri de bază: olăritul, prelucrarea lemnului, prelucrarea pieilor, prelucrarea pietrei, prelucrarea osului şi a cornului, metalurgia, fierăria, prelucrarea metalelor colorate. Inițial, ocupațiile meşteşugăreşti, în linii mari, purtau un caracter casnic sau comunitar, cu timpul însă aceste ocupații încep să se transforme în meserii specializate, practicate de persoane particulare, care părăsesc gospodăria agricolă pentru a forma centre meşteşugăreşti în cadrul aşezărilor tradiționale mai vechi sau în cadrul unor aşezări noi, specializate în producție meşteşugărească.
Olăritul constituia unul din cele mai răspândite meşteşuguri. Importanța deosebită a olăritului era determinată de locul distinct al produselor acestui meşteşug în viața cotidiană a omului. Dăcă în evul mediul timpuriu olăritul reprezenta, în linii mari, un meşteşug casnic, în cadrul căruia ceramica era lucrată manual, pentru satisfacerea necesităților familiale, mai târziu acesta devine o preocupare mai mult sau mai puțin constantă a unor persoane particulare care încep să pună bazele olăritului specializat.
În viața cotidiană vasele erau destinate pregătirii bucatelor, pentru servirea produselor alimentare şi răcoritoare (străchini, farfurii, căni), pentru păstrarea proviziilor şi apei (ulcioare, pifose, amfore). În sec. X-XIII în spațiul Pruto-Nistrean existau câteva tradiții în lucrarea ceramicii. În aşezările din centrul şi sudul spațiului era practicată tradiția carpato-dunăreană, care cuprindea ceramică nisipoasă sau cu scoici şi vegetație, ornamentată cu incizii vălurite sau orizontale, uneori striate pe verticală, de regulă, cu un pieptene mai rar sau cu un bețişor şi ceramică cenuşie netedă, lustruită. Asemenea ceramică era produsă până la linia râului Răut. Pe de altă parte, în aşezările din nord-estul şi nordul spațiului Pruto-Nistrean în ceramică era practicată tradiția nistreano-nipreană, care cuprindea ceramică nisipoasă cu degresanți tari, ornamentată în majoritatea absolută a cazurilor, cu incizii vălurite şi orizontale executate cu un bețişor, foarte rar − cu pieptenele.
Poporul nostru a folosit în alimentație și muncile casnice o diversitate de oale din lut: ulcioare pentru apă, ulcicuţe pentru păstrarea prosuselor lactate, cănuţe, gavanoase, tocitori, tortare, solniţe. Ele erau vândute la piață de către meșteșugarii olari din satul Iurceni, Nisporeni, Cinișeuți, care cutreierau satele cu carele pline de oale.
Prelucrarea lemnului. Grație calităților deosebite ale lemnului, prelucrarea lui a reprezentat unul dintre cele mai importante meșteșuguri în viața populației autohtone din spațiul Pruto-Nistrean. Cea mai largă întrebuințare, lemnul o avea în domeniul construcției, și anume, în edificarea locuințelor. Din bârne sau din nuiele erau construiți pereții, podurile şi acoperişurile caselor. Era practicată tehnica construcției pereților pe bază de furci sau pe bază de cunune din bârne orizontale. Scândura era folosită la amenajarea interiorului caselor, construcția de paturi, mese şi scaune. Bârnele şi scândurile erau prinse, de regulă, în cepuri de lemn sau prin metoda retezării şi prinderii capetelor în sistemul „cozii de rândunică”. Tehnica cununelor de bârne orizontale era practicată, de asemenea, în construcția fântânilor. Aceste construcții complicate denotă existența unui nivel înalt al gândirii inginereşti şi a unor practicieni calificați, care nu puteau fi altcineva decât meşterii lemnari specializați. Din lemn erau confecționate, de asemenea, unelte agricole (pluguri de lemn, boroane, teascuri pentru vin, furci, greble, hârlețe, lopeți), unelte pentru producția meşteşugărească (războaie de țesut, roata olarului, furci şi fusuri de tors), mijloace de transport (caruri, căruțe, sănii), mijloace de dobândit apă (fântâni, izvoare), vase pentru provizii şi materiale lichide (putini, poloboace, lăzi, găleți, cofe etc), veselă de bucătărie şi obiecte de uz casnic (străchini, linguri, bătătoare de unt, fuse), mobilă (mese, scaune, polițe), accesorii auxiliare (scări, capace pentru ceramică şi pentru gropile de provizii, mânere pentru diferite unelte etc). Fasonarea lemnului şi pregătirea diferitelor obiecte era realizată cu ajutorul diverselor unelte din fier: topoare, tesle, cuțite de rândea, strunguri pentru prelucrarea lemnului, pânze de ferăstrâie, burghiuri, cuțite de confecționat linguri etc. În istoriografie se relevă câteva forme de lucru cu lemnul, printre care: lemnăritul casnic, lemnăritul specializat universal, dulgheria şi tâmplăria.
Lemnăritul casnic, în concepția lui, reprezintă o ocupație casnică, neprofesională, la care se revenea periodic pentru a asigura gospodăria personală cu diferite produse din lemn (edificarea sau repararea locuinței, producerea celor mai elementare unelte din lemn etc.), realizate într-un cadru strict patriarhal şi la un nivel tehnic relativ jos.
Lemnăritul specializat universal reprezenta o formă mai evoluată în prelucrarea lemnului. În cadrul acestei forme lemnăritul devine o ocupație specializată a unor meşteri, care puteau realiza construcții sau pregăti la comandă diferite produse din lemn. Specializarea acestor meşteri avea un caracter universal, dat fiind faptul că ei puteau executa toate lucrările practicate în lemn, la vremea respectivă51.
Dulgheria şi tâmplăria constituiau cele mai evoluate forme ale lemnăritului. Dulgherii se ocupau cu construcția caselor de locuit, a diferitelor amenajări gospodăreşti, a palisadelor cetăților etc. Pe de altă parte, tâmplarii confecționau diverse unelte şi obiecte gospodăreşti. În cadrul acestor forme de lemnărie au fost implementate în practică instrumente specializate care au ridicat substanțial calitatea obiectelor şi productivitatea muncii. În consecință, se poate susține că domeniul prelucrării lemnului a evoluat neuniform din punct de vedere cronologic şi zonal.
Prelucrarea pietrei, în comparație cu alte meşteşuguri, a cunoscut o practicare mai modestă. Situația dată era cauzată de faptul că materia primă pentru acest meşteşug are o răspândire teritorială limitată.
De regulă, era utilizată piatra calcaroasă cu scoici de tip sarmațian, întâlnită în abundență în regiunea din bazinul Nistrului şi Răutului, într-o proporție mai redusă era folosită piatra nisipoasă de gresie, care poate fi întâlnită şi în alte regiuni ale spațiului Pruto-Nistrean. În regiunea Nistrului, Dunării de Jos şi în preajma Mării Negre se utilizau şi alte tipuri de piatră, inclusiv şistul, granitul etc. Piatra era utilizată în construcție sau la fabricarea unor unelte specializate. În construcție, piatra nefasonată era folosită la amenajarea vetrelor şi cuptoarelor din piatră, ultimele reprezentând o trăsătură specifică a civilizației medievale timpurii, nu numai din regiunea Pruto-Nistreană, dar şi din Europa de Răsărit, în general. În afară de construcție, piatra era folosită, de asemenea, la fabricarea unor unelte specializate. În acest sens se evidențiază râşnițele rotative şi cutele de ascuțit. Confecționarea acestor obiecte era realizată prin metoda fasonării pietrei, obținând astfel forma dorită 52.
Din piatră erau lucrate, de asemenea, diferite obiecte mânuite cu destinație variată: fusaiole, tipare pentru turnat bijuterii din aramă, argint sau aur, mărgele, greutăți pentru războaiele de țesut, greutăți pentru pescuit etc53.
Arhitectura populară în piatră s-a construit ca fenomen local foarte expresiv pe baza dobândirii petrei de calcar, dar și ca răspuns la împuținarea suprafețelor de păduri. Cel mai important, mai vechi și mai împlinit ca stil centru de prelucrare a pietrei se află în Rezervația Cultural-Naturală Orheiul Vechi, obiectiv de valoare națională pentru bogăția patrimoniului său natural, arheologic, istoric, arhitectural, etnografic pe care o concentrează.
Satele Morovaia, Brănești și Furceni reprezentă un epicentru de „iradiere“ a meșteșugului popular de prelucrare artistică a pietrei. Aici au activat până în anii ’70 ai secolului XX meșteri de renume, care și-au exportat piesele de arhitectură în localități aflate la distanțe de peste 80-90 km.
Prelucrarea fierului. Cu toate că în spațiul Pruto-Nistrean zăcămintele de minereuri fieroase clasice lipsesc, producția metalurgică s-a dezvoltat pe parcursul unei perioade îndelungate. Datele prezentate în istoriografie54 ne demonstrează clar că deja în perioada evului mediu regiunea Pruto-Nistreană, reprezenta un spațiu foarte dezvoltat din punct de vedere al producției metalurgice, care nu numai că nu rămânea în urma altor regiuni, ci, din contra, le întrecea pe unele după anumiți parametri. Făurirea pieselor din fier se îmbina organic cu metalurgia, constituind împreună două ramuri ale unui singur meşteşug − de prelucrare a fierului. Spre deosebire de alte regiuni, fierăria din spațiul Pruto-Nistrean era îndreptată, în primul rând spre asigurarea necesităților economice – asigurarea gospodăriei agricole cu unelte pentru cultivarea pământului, recoltarea şi prelucrarea cerealelor, spre asigurarea gospodăriei casnice cu ustensile şi utilaje cotidiene. În acelaşi timp, fierăria asigura producerea armelor, a pieselor de harnaşament şi uneltelor pentru fierărie. Fabricarea produselor din fier era realizată în ateliere specializate de fierărie, amenajate în încăperi special prevăzute, în construcții provizorii sub cerul liber sau în cadrul unor locuințe. Elementul obligatoriu al atelierelor îl reprezenta cuptorul de fierărie. Acesta din urmă putea fi din lut sau din piatră. Lutul era caracteristic pentru regiunea centrală a spațiului Pruto-Nistrean, iar piatra − pentru regiunile de nord-est şi de nord. În calitate de materie primă pentru confecționarea obiectelor din fier era utilizat metalul obținut din minereu sau metal uzat. Nivelul tehnico-tehnologic al fierăriilor era destul de înalt. Fierarii cunoşteau tehnologia obținerii oțelului. Erau cunoscute, de asemenea, procedeele sudării fierului cu oțelul şi prelucrării lor termice.
Giuvaiergia. Prelucrarea metalelor colorate, sau giuvaiergia, a reprezentat un meşteşug important care, spre deosebire de altele, era îndreptat spre satisfacerea necesităților estetice ale populației prin producerea diferitelor obiecte de podoabă. Delimitarea giuvaiergiei în calitate de meşteşug distinct este documentată clar chiar de la începutul evului mediu, din sec. V-VII (Dănceni, Selişte, Şapte Bani-Hucea, Hansca etc)55.
Atelierele de giuvaiergie erau amenajate inițial în cadrul unor încăperi adâncite sau de suprafață, prevăzute cu un cuptor pentru topirea metalelor. Meşteşugarii pregăteau, de regulă, obiecte din aramă sau bronz, mai rar din argint şi foarte rar din aur. Materia primă pentru giuvaiergie o constituiau obiectele de podoabă uzate, monedele, bucăți de sârmă de aramă sau argint etc. Pentru confecționarea obiectelor erau folosite mai multe procedee tehnice: turnarea pieselor în tipare, tehnica cerii pierdute, forjarea, ştanțarea, treflarea (tragerea) etc. Topirea metalului se efectua în creuzete de ceramică, iar turnarea în forme era realizată cu ajutorul lingurilor din lut ars. În ornamentarea pieselor din metal colorat erau practicate o serie de procedee tehnice, cum ar fi tehnica filigranării, tehnica granulării şi tehnica înnegririi metalului. Produsele giuvaiergiei erau foarte variate: obiecte de podoabă (cercei, pandative, inele, brățări, coliere, grivne), piese vestimentare (fibule, nasturi, catarame, aplice), piese de cult religios (cruci, amulete), piese de toaletă (oglinzi), piese de harnaşament (aplice) etc.
Adevărate bijuterii al patrimoniul cultural îl constituie Bisericile din lemn. Ele evocă cel mai elocvent spiritul arhitectural și ingineresc al locurilor pentru că: sunt edificate din trunchiuri de arbori, au intrarea pe latura sudică, piciorul mesei altarului fixat pe trunchiul unui arbore retezat la începutul construcției .
Pentru a promova acest patrimoniu și a releva importanța acestor lăcașuri în structura patrimoniului cultural, în ultimii zece ani au fost restaurate 3 dintre bisericile de lemn. Prima dintre ele, datând de la sfârșitul secolul al XVIII-lea, a fost salvată de la distrugere și restaurată în satul Palanca, raionul Călărași. Clădită din bârne masive, compartimentată tradițional în naos, pronaos și altar, are ca specific deasupra naosului o cupolă interioară octogonală mare, ușor perceptibilă și în exterior.
Alte două biserici de lemn au fost restaurate și montate pe teritoriul Muzeului Satului din Chișinău. Biserica din lemn, strămutată din satul Hirișeni, raionul Telenești, este cea mai veche dintre toate, datează din anul 1642, a fost edificată pe teritoriul mănăstirii Hârjăuca. Fiind concepută ca biserică mănăstirească a fost clădită din bârne masive, are acoperiș comun din șindrilă, cerdac la intrare și turn înalt, situat deasupra pronaosului. În interior are icoane originale restaurate.
Biserica de lemn din Gârbova (1775), raionul Ocnița, este de tip casă țărănească, doar crucile de pe acoperiș îi indică destinația. În Evul Mediu, asemenea locașuri erau destul de frecvente în spațiul rural al Moldovei. Sobră, bine proporționată, construite din bârne fățuite din bârne de stejar, ea contrastează, dar în același timp, își revendică personalitate în comparație cu cea din Hirișeni.
Prelucrarea osului. Drept rezultat al creşterii animalelor domestice şi vânătoarei, omul a dispus în toate timpurile de un număr impunător de oase. Aceste materiale, datorită unor proprietăți specifice, aveau un aspect relativ tare, rămânând, în acelaşi timp, plastice, fapt ce permitea a fi uşor prelucrate, oferind posibilități enorme, inclusiv estetice, în confecționarea celor mai diferite obiecte. Procedeele prelucrării osului includeau operațiile tăierii, şlefuirii şi incrustării. Pentru facilitarea lucrului asupra cornului, materialul respectiv era supus, de regulă, unor proceduri termice prin metoda fierberii, care permiteau tăierea lui relativ uşoară. Prelucrarea osului şi a cornului se efectua cu ajutorul cuțitelor din fier şi a ferestrăilor. Din oase şi coarne se confecționau piese vestimentare (catarame, nasturi, aplice), piese pentru prelucrarea pieilor (străpungătoare, spatule), piese de uz casnic (ace, cutiuțe pentru ace), piese pentru prepararea fibrelor şi a țesăturilor (răsucitoare, andrele, fusaiole pentru fusul de tors, „patine” pentru călcarea țesăturilor), accesorii pentru diferite obiecte (mânere pentru cuțite, pieptene pentru executarea ornamentului pe ceramică), unelte (cârlige de pescuit), piese de toaletă (piepteni, ace de păr), piese de harnaşament (psalii), piese pentru jocuri distractive (arşice din astragale), instrumente muzicale (fluiere), piese de cult religios (amulete, cruciulițe), piese de război sau vânătoare (arcuri, săgeți, greutăți pentru ghioage de luptă), semifabricate pentru alte obiecte (plăcuțe ornamentate), matrice pentru pregătirea unor obiecte de plăcuțe din aur sau argint etc56.
Alimentația tradițională este înțeleasă ca un ansamblu de alegeri, de preferințe, de obiceiuri de consum transmise în cadrul unei comunități umane, ca o experiență culturală definitorie pentru valorile și tradițiile unui popor, un produs al istoriei modificat în funcție de circumstanțele spațio-temporale parcurse.
Dat fiind faptul că ocupațiile de bază ale locuitorilor din spațiul Pruto-Nistrean au fost, încă din cele mai vechi timpuri, agricultura, creșterea animalelor și vânătoarea, dezvoltarea culturilor agricole și pomicultura au oferit posibilitatea dezvoltării unei bogate tradiții culinare, bazate pe prelucrarea cerealelor, legumelor și fructelor. Creșterea animalelor a făcut posibil consumul de carne, lapte, lactate, produse din lapte și carne, specifice prin gustul, aromele folosite precum și prin tehnicile de elaborare.
Moldovenii/ românii din spațiul pruto-nistrean aveau obiceiul să mânânce de trei ori pe zi: dimineaţa, la amiază şi seara. Atitudinea deosebită față de hrană se face observată în toate normele de comportament și de alimentație: era indicat ca toţi membrii familiei să ia masa împreună, nimeni nu se atingea de hrană până ce aceasta nu se bincecuvânta, nu se acceptau întârzierile la masă, discuţiile aprinse, râsul, glumele. Toate acestea desigur, aveau un rol igienico-sanitar.
Meselele la care se mânca erau de obicei rotunde și josuțe, astfel în cât în jurul ei se așezau toți membrii familiei. Vesela de servit era din lemn şi lut, vasele de pregătit – din lut şi tuci57.
Pentru prepararea bucatelor se foloseau oalele cu sârmă împletită special să nu se pocnească una de alta în cuptor. În gavanoasele mari se păstra untura de porc, jumerele (carnea topită în untură), murăturile şi povidla. Ulciorul cu gâtul îngust era purtat cu apă la câmp. În tortău (tortarul) se ducea la câmp borş și chișleag. Lingurile din lemn şi străchinile din lut, smălţuite, fără alt decor, se păstrau în trihon – un dulăpaş din lemn, ţinut în cotruţă – spaţiu între horn şi perete, sau în dulăpaşe de perete, numite blidare. Făina de grâu şi păpuşoi se lua cu căuşe din lemn.
Hrana ţăranului era preparată de obicei prin fierbere. Nu se serveau multe feluri de mâncare, dar sarea, ceapa şi usturoiul erau nelipsite de pe masă. Alimentele de bază au fost şi rămân a fi mămăliga şi pâinea.
Mămăliga constituie fiertură de făină de porumb, cu sare și uneori poate avea adaosuri ca unt, brânză în funcție de preparatul final obținut. Ea era folosită foarte des în alimentația țăranilor agricultori și a crescătorilor de animale și înlocuia pâinea care în perioada preindustrială era obținută în gospodărie prin prelucrarea manuală.
În trecut, din făina albă se prepara doar pâinea rituală şi cea de sărbători. În hrana cotidiană se utiliza pâinea neagră, care era preparată o data pe săptămână.
Prepararea pâinii se făcea, în exclusivitate de către femei. Se cocea în tigăi, în cuptoare mari, în care încăpeau până la 9-12 tigăi, pentru familie, cât și pentru dat de pomană. Focul se făcea cu crengi uscate, cu stuf și viță de vie uscată; cu un jerechitor (un băț lung) se dădea pe vatră și, când săreau scântei, însemna că s-a încins cuptorul.
În unele sate, după cum ne prezintă monografiile apărute recent, pâinea se făcea cu turtișoare, din făină de grâu, la care se adăuga ouă, lapte, untură, în dependență de preferințele și posibilitățile gospodinei. Pentru ca pâinea să aibă miezul pufos, unele gospodine adăugau la făina de grâu și o mână de făină de popușoi, după care turnau amestecul din apă și drojdie (se punea din timp la înmuiat). Această compoziție se frământa și în caz de nevoie se mai adăuga făină. Frământarea dura minute bune, cam vreo 30, până apăreau bule de aer în aluat. De asemenea, era obligatoriu ca femeia până a se apuca de frământat sa își strângă părul, să aibă mâinile curate și dispoziție bună, altfel se credea că aluatul nu va dospi bine. După frământat, aluatul se acoperea cu o pânză curată și se lăsa la dospit câteva ore, de dorit la loc călduț. Pentru a forma pâinea sau colacii se rupea sau se tăia din aluat.
Carnea este considerată un aliment preţios. Din carnea de porc se pregăteau și se pregătesc în continuare mai multe feluri de bucate: friptură, tocană, borş, zeamă, cârnaţi (chişte împlute), şighiri din maieră şi plămâni, învelit în prăpurică. În bucătăria tradiţională un loc important îl ocupau jiumerile (jumările), care se păstrau în gavanoase de lut. Carnea de vită şi oaie se foloseşte mai rar. Mâncărurile din carne de oaie sunt preparate şi consumate preponderent în zona de sud a ţării, a cărei locuitori sunt specializaţi în creşterea ovinelor. Mâncărurile tradiţionale la sudul ţării din carne de oaie sunt: cavurmaua, carnea prăjită în grăsime, după reţeta dacică58.
Carnea de oi era preferata și în bucătăria grupului etnic al găgăuzilor și bulgarilor59. La nordul ţării oile sunt crescute mai mult pentru brânză şi lână. În satele de la centrul şi de la nordul republicii carnea de miel este preparată şi se consumă în special la sărbătorile pascale, iar carnea de oaie este consumată în cazuri aparte. Bucatele din carne de miel (miel prăjit cu usturoi şi ceapă, fiert) sunt binevenite în sezonul de primăvară pentru că reprezintă o importantă sursă de niacină şi de vitamine din complexul B-urilor: B1, B2, B6, B9, Biotină, B5, B12 şi vitamine deosebit de importante pentru refacerea organismului după perioada de iarnă. Cea de vită era indicată mai mult copiilor și bătrânilor. Iepurele pregătit în mai multe feluri este consumat anul împrejur ca hrană uşoară.
Din carnea de găină se pregăteşte zeamă cu tocmăgei60, friptură, sos cu smântână şi făină. Din cocoş se face borş, zeamă şi răcitură. Din carnea de rață se prepară borş cu curechi de toamnă, zeamă, pârjoale, din cea de găscă – friptură. Delicioasă este raţa umplută cu mere. Curcanul este crescut pentru zeamă, pârjoale, friptură. Pentru prepararea supelor dietice se întrebuința în alimentație și carnea de hulubi de casă. Aceasta se mai prăjeşte sau se coace pe cărbuni.
Peştele era crescut sau piescuit. Se consuma prăjit cu făină de păpuşoi, copt pe cărbune şi dres cu mujdei. Din el se mai gătea zeamă și răcituri.
Laptele de vacă se mulgea în găleată sau doniţă din lemn. Se consumă crud, fiert şi prins. Cel fiert se mănâncă cu lingura din strachină, unde se adaugă bucăţi de mămăligă sau pâine. Un adevărat deliciu pentru copii era laptele proaspăt muls și cel fiert cu tocmaji.
Brânza de vaci se consumă cu mămăligă, se foloseşte ca umplutură la prepararea plăcintelor, învârtitelor şi colţunaşilor. Smântâna este consumată cu mămăligă, pâine sau amestecată cu brânză. Untul se alege la cob şi se consumă în stare naturală, în scrob sau topit cu mămăligă și brânză de oi. Aceasta se prepara din caşul dulce (derivatul laptelui de oaie închegat) prin adăugarea sării. Pe timp de iarnă se păstra în butoaie cu saramură, care se acopereau cu un tifon şi frunză de vie spălată bine. Din zerul de oaie se pregăteşte urda.
În alimentația țăranilor se foloseau des și oăle, care se consumau crude, fierte, prăjite, scrob.
O largă întrebuințare în alimentație au avut cerealele. Păpuşoiul crud (în lapte) este consumat fie copt pe cărbune, fie fiert. Din cel copt, prin măcinare, se obținea făina. Ea era folosită la prepararea mămăligii, gendrei și celui mai popular desert – mălaiul (alivanca – la Zăicani, Varatic).
Grâul fiert a fost şi continuă să fie folosit pentru prepararea colivei. Boabele zdrobite se foloseau la prepararea găluştelor. Mai recent se amestecă cu boabe de orez. Din făină de grâu se face aluatul dulce pentru plăcinte, colţunaşi, turte, tocmăgei. Din cel dospit se coace pâinea, plăcintele, învârtita. Tărâţa se foloseşte la umplut borşul de casă.
Dintre produse vegetale utilizate în alimentaţie cel mai des se consumau: legumele (varza, cartofii, ardeii, roșiile, castraveții, bostanul (dovlecul), vinetele), boboasele (mazărea, fasolele, năutul), legumele, rădăcinoasele (morcovul, sfecla roșie, ridichia, țelina, pătrunjelul), ierburile aromatice (mărarul, cimbrul, șofranul, coriandru).
Varza (curechiul) era utilizată în hrană anul împrejur. Din această legume se prepară borşul de post în combinaţie cu alte legume, borşul cu carne de porc, raţă şi cocoş. În stare prăjită, atât proaspătă cât şi murată, poate deveni umplutură pentru plăcinte, învârtită şi chiar pentru colţunaşi. În sezonul toamnă-iarnă sunt căutaţi chiperii (ardeii dulci) umpluţi cu curechi. Frunzele proaspete şi murate se folosesc la găluşte.
Cartofii se consumau prăjiţi, scăzuţi, fierţi cu coajă şi curăţaţi pentru salată cu usturoi sau ceapă, piure, copţi în cenuşă. Servesc la prepararea supelor şi borşurilor de post, dar şi ca umplutură pentru plăcinte, învârtită şi colţunaşi. În nordul republicii la praznicele de pomenire se mai prepara un fel de mâncare de cartofi cu ceapă prăjită și zahăr.
Pătlăgelele roşii sunt consumate proaspete, murate, în borş, bulion (pastă). Pătlăgelele vinete se coceau pentru salata cu ceapă crudă şi smântână sau se mănâncă prăjite cu chiperi. Pepenele (castravetele) proaspăt şi murat constituia un adaus la principalele feluri de bucate. Chipărușii (ardeii graşi) se consumă copți, prăjiți, în salate sau cu sos de pătlăgică (roșii).
Dovleacul (bostanul) avea un rol deosebit în alimentaţie datorită gustului deosebit pe care il are. Este consumat fiert în lapte sau copt; din el se mai prepara umplutura plăcintelor.
Mazărea verde se mănâncă crudă, în borş de vară. Cea uscată se fierbe şi se zdrobește, adaugându-i-se ceapă prăjită în ulei. Fasolea ocupă și ea un loc important în alimentaţie, în special în posturile de peste an. Se prepară fiartă, cu ceapă crudă şi ulei; zdrobită cu ceapă prăjită şi cu usturoi; prăjită; în borş. Soia se consiuma mai mult prăjită.
Morcovul şi sfecla roşie se utilizau la prepararea borşurilor, salatelor anul împrejur. Din ridichea de lună şi de toamnă se pregătesc salatele cu ceapă, oţet şi ulei.
Pătrunjelul (frunzele şi rădăcina), mărarul, cimbrul, leuşteanul, cimbrul dau un gust aparte bucatelor din carne şi legume. Ţelina se pune în murături. Din stejie (ştevie), lobodă verde şi roşie se prepară borşurile de primăvară.
Foarte căutate primăvara pentru conținutul bogat de vitamine erau urzicile. Din ele se prepara borşul verde și ciulamale. În unele regiuni din leurdă și ou se prepară salate.
Din flora spontană o întrebuințare largă au avut-o ciupercile (hribii, zbârciogii, ciupercile albe și negre) și podbalul. Ciupercile se consumau prăjite cu usturoi, în ciulemale, în borș, murate și uscate. În foile de podbal se înveleau găluștele.
Fructele se consumă proaspete, fierte (chisăliţă), uscate, în vărzări, magiun şi dulceţuri. Din unele se prepară rachiul. Prunele uscate erau foarte căutate pentru prepararea bucatelor la săbători, vița de vie pentru a prepara vinul, mustul și sucul.
Un rol important în alimentația moldovenilor l-au avut semințele și nucile. Ele constituiau un deliciu pentru copii, dar erau prescrise și în calitate de medicament. Semințele de bostan sunt bune de utilizat în combaterea viermișorilor interstinali, iar dulceața de nuci în cazul colesterolului ridicat, pentru a ridica imunitatea copiilor61 etc.
Alimentația populației autohtone din spațiul-pruto-nistrean cuprinde atât bucate de zi cu zi cât și preparate speciale de sărbătoare.
Alimentaţia ceremonială constituie sistemul de bunuri şi practici alimentare care contribuie la celebrarea unor momente cu implicaţii accentuate în relaţiile sociale din comunitate62. Alimentaţia rituală se regăsește în planul spiritual al vieţii tradiţionale.
La sărbătorile de familie şi calendaristice se preparau mâncăruri deosebite de cele cotidiene prin modul de pregătire și semnificaţiile lor. Bucatele pregătite la naşterea copilului (rodina, botezul, cumetria) comportă semnificaţii de recunoaştere şi integrare a copilului în societate, ele devin cadrul obiceiurilor nupţiale reprezintă coeziunea socială a participanţilor. Petrecerile cu mâncare şi băutură din perioada postnupţială fac parte din seria de acte menite să integreze noua familie în rândurile gospodarilor şi să faciliteze trecerea de la marea sărbătoare familială la viaţa cotidiană63. Hrana preparată la înmormântare şi pomenirea morţilor semnifică separarea defunctului de lumea de aici, pregătirea trecerii în lumea de dincolo şi integrarea în lumea cealaltă, restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort, comunicarea celor vii cu strămoşii, grija celor vii pentru existenţa ulterioară a celor plecaţi, dar şi un moment de solidaritate socială a satului64.
Mesele consacrate marilor evenimente din viaţa omului (naşterea, nunta şi înmormântarea) rămân a fi considerate cele mai prestigioase.
Pâinea era alimentul ritual şi ceremonial dominant în obiceiurile populare, pentru că simbolizează fertilitatea, bunăstarea, rodnicia şi sănătatea. Diversitatea formelor şi a denumirilor pâinii de ritual este foarte mare: colacii (ca semne distinctive la mesele de sărbătoare şi rituale au o prezenţă constantă şi o maximă diversitate), plăcintele, jămna, pupăza, sfinţişorii, crăciuneii, hulubașii etc.
Pentru sărbătorile calendaristice se pregătesc următoarele feluri de pâine: Crăciunul, Sfinții, Pasca, Nafura (anafura), Hulubul, Colacii, Turte65, Plăcinte66 ect.
Pentru sărbătorile de familie se pregăteau: Colacii de nași, Colacii de cumătri, Pupăza babei, Jămna miresei, Jămnele de pe masa miresei şi a mirelui, Jămna pentru cununie.
Unul dintre cele mai importante bucate pregătite pentru sufletul răposatului se consideră a fi de asemnea colacul. Și în cadrul ritualurilor legate de defunct există o varietate largă de pâine: Colacii de înmormântare, Colaci la năsălii, Crestată, Colac de panihidă, Jămna, Scara – pâine rituală în formă de scară, Hulubul, Colacul cu punte etc.
Grâul era altă prezență rituală și ceremonială dominantă. Cu grâu sunt semănaţi gospodarii în prima zi a anului de către copiii-semănători. În cadrul ceremonialului nupţial tinerii sunt semănaţi cu boabe de grâu, crezându-se în rosturile de propiţiere. Se pune grâu și în scăldătoarea rituală de după botez, ca acţiunea ritualo-magică să influenţeze viitorul copilului, să aibă pâine. Până astăzi s-a păstrat obiceiul ca mirii sa-şi căute inelele de logodnă în boabele de grâu considerat de bun augur. Grâul în calitate de dar se înmâna la rodine, nuntă şi casă nouă.
Coliva preparată din boabe de grâu întregi sau zdrobite este nelipsită în obiceiurile de înmormântare şi de pomenire a morţilor la zilele blajinilor (de Blajini, Sîmbăta Morților, la Lazăr etc.). La baza acestui aliment stă vechea credinţă în reînviere şi nemurire, căci grâul îi simbolizează pe cei drepţi şi credincioşi ce vor fi mântuiţi la dreapta judecată. Este primul aliment din care fiecare participant trebuie să guste înainte de a trece la alte bucate.
Alte alimente de ritual, des uzitate în cadrul obiceiurilor calendaristice și familiale erau: apa, agheasma, vinul, mierea, fructele și nucile, oul, carnea de miel, usturoiul etc.
Agheasma este tămăduitoare de orice boală, se bea pe nemâncate, ca să sfinţească şi să purifice trupul şi sufletul. Pomana cu apă este o prezenţă constantă în obiceiurile de înmormântare şi de pomenire a morţilor.
Vinul este simbol al bucuriei şi belşugului. Nici o masă rituală sau de sărbătoare nu are loc fără prezenţa lui. La nuntă şi cumetrie semnifică prosperitatea, fericirea.
Carnea este nelipsită de la mesele ceremoniale cu excepţia posturilor; mielul era tradiţional pentru masa rituală de Paşti; găina – se dă peste groapă, fiind considerată de bun ajutor sufletului pe ceea lume; peştele se mănâncă în post doar în zilele de dezlegare.
Oul de Paşte, substitut al divinităţii primordiale, este ciocnit şi consumat sacramental la Învierea lui Iisus Hristos.
Unele fructe sunt consumate numai după ce sunt sfinţite şi date de pomană (cireşele la Duminica Mare, perele la Sântilie, merele şi strugurii la Probajne, nucile se dau de pomană celor care umblă cu uratul la Anul Nou).
Usturoiul se mănâncă în seara Sfântului Andrei şi se ung cu el uşile, ferestrele, coarnele vitelor, ca să fie apăraţi de cel rău.
Spre deosebire de bucatele gătite în cadrul obiceiurilor de familie, bucatele prilejuite de sărbătorile calendaristice sunt mai puţin costisitoare, dar la fel de importante prin mesajul transmis. Bucatele gătite cu ocazia sărbătorilor de înnoire a timpului, hramul casei şi al bisericii aveau scopul de a comunica cu lumea nevăzută a divinităţii, a sfinţilor şi a strămoşilor.
Spre deosebire de alte etnii67 în meniul tradiţional de sărbătoare al moldovenilor/ românilor din Republica Moldova nu intrau borşul, mămăliga, fasolea fiartă, ceapa şi usturoiul în stare crudă, pentru că aceste alimente făceau parte din hrana de toate zilele și erau considerate ca „mâncare a săracilor.
Mâncărurile de post sunt pregătite în timpul posturilor de peste an (postul Paştelui, Crăciunului, sf. Pavel şi Petru, Adormirii Maicii Domnului), cât şi în zilele de miercuri şi vineri din cursul săptămânii. Preparatele principale pentru zilele de post sunt cele pregătite din legume, crupe, boboase, uleiuri vegetale, fructe şi pomuşoare uscate etc. Dintre alimentele de post amintim fasolea zdrobită (fasole amestecată/ făcăluită), cartofi prăjiți, fierți, copți, verze, plăcinte cu cartofi și varză, chisălița etc.
Preparate de post gătite pentru masa de Ajun la Crăciun sunt: grâu fiert, găluşte cu crupe, varzare, turte cu mac, prune fierte, etc.) în speranţa de a avea roade bogate în anul viitor.
Preparatele de sec din Postul Mare al paştelui sunt bazate pe verdeţuri proaspete, ce apar primăvara: urzicele, stevia, leurda, măcrişul. Mâncărurile de post din această perioadă a anului sunt: borşul cu urzici, tocană de urzici, sarmale de post învelite în foi de stevie, podbal, tocană de urzici cu nuci pisate, diferite prăjituri coapte cu borş de casă sau moare de roşii.
Hrana a fost dintotdeauna un reper identitar semnificativ atât la nivel individual, cât și la nivel de de grup sau la nivel național 68. Este evidentă păstrarea, conservarea şi transmiterea de-a lungul timpului a sistemului de alimentare. Multe din preparatele culinare cunosc o perpetuare de la o generaţie la alta, cum ar fi: pâinea rituală, coliva, găluştele, plăcintele, bucatele din carne, ouăle, vinul, apa etc.
Muzeele. În Republica Moldova există 119 muzee înregistrate oficial la Ministerul Culturii. Doar 11 din ele se află în municipiul Chișinău, restul – în afara capitalei. Dintre instituţiile preocupate de salvgardarea patrimoniului tradiţional, un loc de primă importanţă îi revine Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală și apoi altor muzee etnografice din țară.
Fondat în 1889, Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală este cel mai vechi muzeu public din spaţiul basarabean.
Muzeul este conacrat etnografiei naționale, ilustrând prin patrimoniul pe care îl deține, civilizația comunităților tradiționale, rurale și urbane deopotrivă. El are o însemnăte națională pentru că prin reconstituirea tradiției, sccoate în evidență elementele definitorii ale identității noastre.
O însemnătate deosebită pentru inițierea în tainele ansamblului vestimentar popular o are Colecţia de port popular, care este constituită din cămăşi, brâe, catrinţe, bondiţe, iţari, sumane, basmale, şorţuri, fuste, încălţăminte confecţionată de meşteri autohtoni, bijuterii şi accesorii vestimentare. Aceasta datează cu sec.XIX-XX şi conţine multe piese autentice, confecţionate de meşteriţe, cât şi mai noi, confecţionate pe pânză industrială, dar unde sunt folosite ornamentele şi gama cromatică tradiţională. Colecţia reprezintă tradiţiile zonelor etnografice ale Republicii Moldova, cât şi ale Basarabiei.
Muzeul are şi cea mai reprezentativă colecţie de covoare moldoveneşti (sf.sec.XVIII-XX) După menirea funcţională, caracterul ornamentării şi tehnica confecţionării covoarele sunt de câteva tipuri: covoare mari de perete (scoarţă, covor, ungherar, război, chilim, rumbă, polog), covoare înguste care se atârnau pe perete de asupra laviţei (păretar, lat, drum de perete, pilcă), covor pentru aşternerea laviţei, patului (lăicer, cergă, niţurcă, şatrancă)69.
Colecţia textilelor de interior atestă o largă răspândire şi o amplă varietate a denumirii lor. Funcţiile acestor piese sunt multiple, adeseori ele îndeplinesc, temporar, roluri diferite. Colecţia reprezintă tradiţiile tuturor raioanelor Republicii Moldova, cât şi ale Basarabiei. Clasificate în baza materialului din care sunt confecţionate, ele pot fi grupate în: ţesături de cânepă, ţesături de lână, ţesături de bumbac, ţesături de in, ţesături de borangic. Clasificate după tehnicile ţesutului şi ale decorului, piesele pot fi împărţite în: simple, ridicate, nevedite, cu alesături, brodate, cu horboţică, franjuri şi canafuri. Decorul multor ştergare, feţe de masă, cearşafuri, broderii este completat cu dantelă (horboţică).
Baza colecţiilor etnografice ale acestui Muzeu a fost pusă de Albina Osterman (1892-1936). Ele s-au constituit din donaţii şi achiziţii. O sursă importantă au fost expoziţiile agricole anuale din diferite localităţi ale Guberniei Basarabia, și expoziţiile republicane de artă populară din anii 1957 şi 1959. Astăzi patrimoniul etnografic cuprinde toate domeniile culturii tradiţionale: unelte de muncă, obiecte de uz casnic, piese de port din sec. XIX-XX, ţesături de casă de diferite categorii, mobilier, ceramică, instrumente muzicale, obiecte de ritual, fotografii de epocă etc.
Muzeul deține și valoroase expoziții. „Pâinea de ritual” constituie unul dintre laitmotivele sale majore, formând un liant logic între diferitele compartimente tematice. Astfel, mostrele de culturi cerealiere şi soluri arabile (din sălile dedicate naturii Moldovei), urmate de uneltele de muncă, instalaţiile gospodăreşti, inventarul casnic, fotografiile şi picturile murale, ne demonstrează concludent faptul că agricultura a reprezentat, încă din preistorie, una din îndeletnicirile de bază în arealul nostru. Bogatul inventar al uneltelor de muncă subînţelege complexitatea muncii ţăranului, efortul considerabil depus pentru obţinerea pâinii70.
Moştenirea culturii tradiţionale înmagazinează viziuni asupra vieţii şi lumii înconjurătoare, uneori foarte diferite de cele contemporane, dar bazate pe o îndelungată experienţă umană şi o gândire profundă capabilă să ne ofere în continuare repere axiologice de cercetare.
Reflectarea realității culturii material trebuie să devină o preocupare reală a etnografilor în scopul valoriicării și păstrării faptelor de patrimoniu cultural. Dispariția lui pe zi ce trece necesită intense acțiuni de cercetare, de implicare atât a comunității, cât și a societății și organismelor sale; solicită o schimbare de concepție, de educație, dar face apel și la activarea unei facultăți puțin exersate la noi, anume conștiința apartenenței, căutării, refacerii identitare.
Sursele ilustrațiilor:
Fig. 1. Forma liniară a satului Step-Soci (Orhei), văzută prin intermediul Google maps
Fig. 2. A. Gospodărie permanentă din satul Văsieni, Orhei. (Foto ???)
Fig. 2. B. Gospodărie permanentă (modernizată) din satul Șuri, raionul Drochia
Fig. 3. Casa cu coloane și prispă din satul Butuceni, raionul Orhei
Fig. 4. Casa din zona de Nord a Republicii. Satul Șuri, raionul Drochia
Fig. 5. Casă construită la sfârșitul sec. al XIX-lea. Orașul Cahul. Actualmente Muzeul de Etnografie din Cahul
Fig. 7. Soba la care se prepara hrana. Muzeul Ținutului Cahul
Fig. 8. Casa mare. Muzeul Ținutului Cahul.
Fig. 8. Culme, satul Costești, Ialoveni
Fig. 9. Frontonul unei case din satul Zârnești, raionul Cahul.
Fig. 10. Cap de coloană şi streaşină cu ornamente tradiţionale. Zârneşti, raionul Cahul, 2013
Fig. 11. Fântână cu cumpănă. Cinişeuţi, raionul Rezina, 2012
Fig. 12. Fântână cu cumpănă. Cinişeuţi, raionul Rezina, 2012.
Fig. 13. Troiță, satul Șuri, raionul Drochia
Fig. 14. Stâlp din piatră. Satul Morovaia, raionul Orhei
Fig. 14. șniță. Muzeul meșteșugurilor populare din Văsieni, Ialoveni
Fig. 15. Mulsul oilor. Satul Manta, raionul Cahul.
Fig. 17. Scoarță basarabeană. Foto preluată
Fig. 19. Covor (denumit și Război), satul Drochia, raionul Drochia
Fig. 20. Lăicer, satul Gălășeni, raionul Râșcani
Fig. 21. Față de masă. Satul Gălășeni, raionul Râșcani.
Fig. 22. Cearșaf. Satul Șaptebani, raionul Râșcani
Fig. 23. Ștergare tradiționale.Răciula, raionul Călărași, 2013
Fig. 24. A. Ștergar tradițional.Crihana Veche, raionul Cahul, 2014.
Fig. 24. B. Ștergar tradițional.Răciula, raionul Călărași, 2013.
Fig. 25. Cămașă (cosovorotka) bărbătească de sărbătoare din satul Petrești, Raionul Ungheni
Fig. 26. Cămaşă tradiţională femeiască. Imagine din faţă. A aparţinut Dumitrei Gavriloaie. Crihana Veche, raionul Cahul, 2015.
Fig. 27. Bluză tradițională (ie). Copie. Tipologie: Zona de Nord a Republicii Moldova. Câmpia Sorocii. Soroca, 2011
Fig. 28. Costum cu catrință din Zona de Nord a Republicii Moldova. Câmpia Sorocii. Popeștii de Sus, raionul Drochia, 2013.
Fig. 29. Port popular femeiesc. Tipologie Dunarea de Jos. Crihana Veche, raionul Cahul, 2016
Fig. 30. Război de țesut. Satul Crihana, raionul Cahul.
Fig. 31. Cuptor de topit metale. Raionul Ialoveni. Descoperit în vara anului 2019 în cadrul expediției arheologice conduse de dr. Vlad Vornic
Fig. 32. Mancarea pregătită pentru pomenirea morților. Satul Stolniceni, Moldova. Foto Ștefan Susai
Fig. 33. Atributică de Paşti: iepuraşul – un străvechi spirit al grâului, coşul cu ouă roşii şi grâu încolţit, pasca. Popeştii de Sus, raionul Drochia, 2013
Referințe bibliografice:
1. identificată literatura de specialitate ca cultură populară a moldovenilor sau tradiții ale moldovenilor
2. Se are în vedere populația vorbitoare de limbă română sau românii/ moldovenii din Republica Moldova
3. O istorie a Basarabiei. Red. știnț. Anatol Petrencu. Chișinău, 2015, p. 11.
4. O istorie a Basarabiei. Red. șt. Anatol Petrencu. Chișinău, 2015, p. 15.
5. Mănăstiri și schituri din Republica Moldova. Coord., red. șt., coaautor acad. Andrei Eșanu, Chișinău, 2013, 800 p.
6. de a rupe Țara Moldovei și raialele turcești de sub stăpânire otomană
7. Idem.
8. Enciu Nicolae. Tradiționalism și modernitate în Basarabia anilor 1018 – 1940. Vol. I. Populația Basarabiei interbelice. Aspecte demografice. Chișinău, 2013.
9. Negru, Gheorghe. Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească. Chișinău, 2001, 132 p.; Cojocaru Gheorghe. 1989 la est de Prut. Chișinău, 2001, 216 p.; Șiscanu Ion. Recuperarea adevărului istoric – o sarcină mereu actuală. Chișinău, 2014, 320 p. ect.
10. O istorie a Basarabiei. Red. șt. Anatol Petrencu. Chișinău, 2015, p. 15.
11. Onică Dorina. Peisajul cultural rural dintre Prut și Nistru. Aspecte etnogeografice. București, 2017. 213 p.
12. Stahl H. H. Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, Bucureşti, 1958 – 1965.
13. Micle D. Un model practic de aplicare a topografiei și cartografiei arheologice în analiza spațială a habitatului rural post-roman din Dacia de Sud-Vest între sfârșitul secolului al II-lea și începutul secolului al V-lea post Chr. Timișoara: Excelsior Art, 2011, 77, p. 17-18.
14. În baza clasificării înaintată de M. Mâtcu și M. Hachi
15. Onică Dorina. Peisajul cultural rural dintre Prut și Nistru. Aspecte etnogeografice. București, 2017. 213 p.
16. .Blaga Lucian. Trilogia valorilor. București, Editura Humanitas, 2014. 504 p
17. Vladuțiu Ion. Etnologie Românească. Cluj, 1973. 508 p.
18. Vlăduţiu Ion. Etnografie românească. Cluj, 1973, p. 130.
19. . Panaitescu P. Introducere în istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1979, p. 169.
20. informator
21. Crihana Veche album monografic. Institutul Cultural Român. București, 2017. P. 109.
22. În lucrarea „Crihana Veche. Album monographic”, la capitolul Compediu istoric (p. 22), Vlad Cubreacov relatează despre faptul că „între 1856 și 1872, Crihana a primit un important aport demografic. Zeci de familii de mocani ardeleni din satul Poiana Sărată, fostul județ Treiscaune, au venit cu turmele de mii de o și s-au stabilit definitiv la n Crihana”
23. В краю народных мастеров. Кишинев: Тимпул, 1985. P. 119-127.
24. Crihana Veche album monografic. Institutul Cultural Român. București, 2017. p. 112.
25. Vladuțiu Ion. Etnologie românească. București, 1973.
26. idem
27. informator
28. Crihana Veche. Album monografic. București: Editura Institutului Cultural Român, 2017, p. 159.
29. Un băț lung, la capăt prevăzut cu un cerc cu plasă
30. Meşteşuguri populare tradiţionale Moldoveneşti. Chișinău, 2017.
31. Bâzgu Eugen, Ursu Mihai. Arhitectura vernaculară în piatră din republica moldova – o redescoperire a fenomenului. În: ACADEMOS, Nr. 4(15), 2009.
32. Postolachi Elena. Meşteşugurile populare, factor de menţinere a continuităţii şi imaginii etnice. În: Akademos, Nr. 1(16), P. 114-116.
33. Постолаки Е. Молдавское народное ткачество (XIX – нач. XX в.). Кишинев: Штиинца, 1987.
34. Covorul moldovenesc / alcăt. V. Zelenciuc., E. Postolachi. Chişinău: Timpul, 1990.
35. Rotaru P. Covoarele moldoveneşti. În: Literatura şi arta, 1978, 2 mart. P. 7
36. Covoare basarabene. Ed. Varvara Buzilă. Bucureşti: Editura Institutului Cultural Român, 2013.
37. Народные художественные промыслы Советской Молдавии: Путеводитель по выставке. Кишинев: Тимпул,1982.
38. Buzilă Varvara. Dimensiunile axiologice naționale şi mondiale ale scoarței basarabene. În: Meşteşuguri populare tradiționale moldoveneşti (Din colecțiile Bibliotecii Naționale). Chişinău: Centrul editorial-poligrafic BNRM, 2017, 168 p.
39. Petrescu, P. Motive decorative celebre. – Bucureşti: Meridiane, 1971, 148 p.
40. idem
41. Зеленчиук В. Молдавский национальный костюм. Кишинев: Тимпул, 1985.
42. Ciocanu Maria. Ștergarele moldovenești. Colecțiile muzeului. Catalog.Chișinău, 2003. P. 10-11.
43. Ciocanu Maria. Ștergarele moldovenești. Colecțiile muzeului. Catalog.Chișinău, 2003. P. 20.
44. Doagă Aurelia. II și cămăși românești. București, 1981.
45. Bâtcă Maria. Costumul popular românesc. București, 2006, p. 9.
46. Postolachi, Elena. Meşteşugurile populare, factor de menţinere a continuităţii şi imaginii entice. În: Akademos, 2010, Nr. 1(16). p. 114-116.
47. Postolachi-Iarovoi, E. Meşteşugurile populare – originalitatea etnică a unui popor. În: Moldova suverană, 2002, 25 iul. P. 4.
48. Buzilă Varvara. Costumul popular din Republica Moldova: ghid practic. Chișinău, 2011. 119 p.
49. Butură Valer. Etnografia poporului român: Cultura materială. Cluj-Napoca, 1978. Editura Dacia. P. 392-401.
50. Buzilă Varvara. Costumul popular din Republica Moldova: ghid practic. Chișinău, 2011. 119 p
51. Malcoci Vitalie. Decorul în lemn: din arhitectura populară moldovenească. Chişinău: Cartea Moldovei, 2006. 220 p.
52. Malcoci Vitalie. Gordineşti – centru de prelucrare a pietrei din Nordul Moldovei. În: Arta, 1994. Academia de Ştiințe a Moldovei: Institutul de Istoria şi Teoria Artei. P. 116-122.
53. Postică Gheorghe. Prelucrarea pietrei. În: Analele Ştiințifice ale Universității Libere Internaționale din Moldova: Seria Istorie. 2000. Vol. 1. P. 29.
54. Postică, Gheorghe. Fierăria. În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii Libere Internaţionale din Moldova: Seria Istorie. 2000. Vol. 1. P. 23-26.
55. Postică Gheorghe. Analele ştiințifice ULIM, 2000, vol. I. P. 23-24, 29
56. Postică, Gheorghe. Prelucrarea osului / Gheorghe Postică În: Analele Ştiințifice ale Universității Libere Internaționale din Moldova: Seria Istorie. 2000. Vol. 1. P. 30-31.
57. Ciobanu Maria. Alimentaţia din satul Boldureşti, Nisporeni (contribuţii etnografice la monografia satului). În: Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei, Volumul 3 (16).
58. După ce jertfesc mielul sau berbecul sapă o groapă adâncă în lut, înmoaie lutul cu apă, aşează animalul în groapă, îl ung cu lut de jur împrejur peste blană, încât îi formează un veşmânt, după care pun vreascuri deasupra. Fac un foc destul de mare, pentru ca jăratecul să pătrundă stratul de lut care serveşte ca vas termic. Când se înlătură resturile focului bucăţile de lut se scot împreună cu blana şi pielea animalului, iar carnea preparată este foarte gustoasă.
59. Маруневич М. Материальная культура гагаузов конца XIX – нач. XX вв. Кишинев, 1988; Никогло Д. Система питания гагаузов в XIX – нач. XX вв. Кишинев, 2004.
60. Iarovoi Valentina. Cunoştinţe privind alimentaţia tradiţională. Capitolul VII. Registrul Patrimoniului Imaterial. Chișinău, 2011.
61. Grădinaru Natalia. Alimentaţia tradiţională ca metodă de profilaxie şi tratament. În: Revista de Etnologie și culturologie. Nr. 11-12, 2012. P. 109-113.
62. Ciocanu Maria. Alimentaţia din satul Boldureşti, Nisporeni (contribuţii etnografice la monografia satului). În: Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei. Volumul 3 (16), 2005.
63. Iarovoi V. Produsele alimentare şi bucate în cadrul ceremonialului de căsătorie. În: Academos. Revistă de ştiinţă, inovare. Nr. 4. Chişinău, 2009.
64. Iarovoi V. Sistemul alimentar – mijloc de păstrare a culturii tradiţionale. Păstrarea patrimoniului cultural în ţările europene. Chişinău, 2009.
65. Turtişoare preparate de către fete şi în stare crudă folosite în practicile premaritale din noaptea Sfântului Andrei.
66. Plăcintele se prepare și se dau de pomană cu prilejul zilelor morţeşti (Sâmbăta lui Lazăr, Sâmbăta Duminicii Mari, Sfântul Andrei, Blajini).
67. La ucrainenii din nordul republicii, în seara de crăciun (Sviatoi vecer) se prepara borsu cu tot ce aveau în casă (carne, cârnați, varză, crupe etc)
68. Ofelia Văduva. Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei româneşti. Editura Enciclopedică. Bucureşti. 1996.
69. http://www.muzeu.md/colectii-si-sali/colectia-de-covoare-moldovenesti/
70. Prohin Andrei. Pâinea de ritual în expoziţia etnografică. În: Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei. Nr. XVIII, Iași, 2018. P. 452.