4.1. Cultura populară materială a românilor/moldovenilor

Natalia GRĂDINARU

În această lucrare ne-am asumat scopul de a familiariza cititorul, în măsura posibilului, cu cele mai importante aspecte ale culturii populare din spațiul Pruto-Nistrean, relevând atât specificul cultural local, cât și apartenența la valorile culturii românești și universale.
Patrimoniul etnografic al Republicii Moldova este unul dintre pilonii pe care se sprijină cultura şi identitatea țării. Această moştenire, numită de specialişti „cultura tradițională”, la nivel internațional, a fost recunoscută ca parte din patrimoniul cultural şi a devenit subiect al politicilor culturale.
Patrimoniul etnografic românesc/moldovenesc din acest teritoriu se bucură atât de o componentă imaterială cât și de una materială. Prima dintre acestea pune accent pe arta cuvântului, folclorul muzical și coregrafic, obiceiuri, sărbători, ritualuri și practici tradiționale, meșteșuguri artistice, jocuri de copii și tineret ș.a. Toate acestea reprezintă elementele cu dominanță spirituală ale culturii noastre tradiționale care identifică și definește latura etnografică a patrimoniului cultural al națiunii vorbitoare de limbă română din teritoriul cuprins între Prut și Nistru. Componenta materială a patrimoniului etnografic o constituie obiecte etnografice și de artizanat, opere de cultură populară, așezări, case tradiționale, meșteșuguri, ocupații tradiționale, covoare, piese de port etc).
Privită în ansamblul ei cultura populară din spațiul Pruto-Nistrean1, pe lângă vechimea de necontestat, prezintă două caracteristici fundamentale: continuitatea şi unitatea în timp şi spațiu. Atât elementele de continuitate, cât și cele de unitate pot fi descifrate în cele mai diverse aspecte materiale şi spirituale (la nivelul culturii populare: arhitectura, ocupațiile, uneltele, tehnicile tradiționale, arta, obiceiurile, credințele). Unitatea etnică a românilor este uşor de observat și la nivel istoric şi lingvistic, chiar dacă acest popor a avut un trecut zbuciumat, fiind despărțit în permanență de hotare arbitrare.
Pentru a lămuri izbitoarea similaritate dintre așa numita cultură moldovenească cu cea românească, în cele ce urmează vom releva cele câteva date istorice, ce indică asupra orginii comune a populației locuitoare pe ambele maluri ale Prutului.
După cum demonstrează mai multe surse istoriografice și arheologice, populația autohtonă2 se prezintă ca urmașul direct al civilizației geto-dacice, care fiind supusă unui intens proces de romanizare după distrugerea statului lui Decebal (secolul al II-lea), a căpătat noi trăsături etnice, ceea ce a condus, în cele din urmă, la formarea unui nou etnos daco-romanic, apoi și românesc în sec. IX-X în spațiul carpato-danubiano-nord-pontic, incluzând interfluviul Prut-Nistru3.
Odată cu retragerea structurilor de stat și militare romane, populația romanizată a rămas în mare parte la vechile vetre de așezări rurale, plătind tribut numeroșilor invadatori și stăpânitori barbari, sute de ani la rând, până în secolul al XIV-lea. Abia după mai multe secole, în Evul Mediu timpuriu în spațiul de referință au dat semne de existență în istorie strămoșii noștri – românii, manifestându-se prin personalități, nuclee și formațiuni politice, apoi și statale medievale pe care le numim Țara Moldovei (Valahia Mică) – la Est de Carpați și Țara Românească (Valahia Mare) – la sud de Carpați. Acestea au fost entități politice aparte până la mijlocul secolului al XIX-lea, când au format prin voință comună un singur stat – România modernă. Aici, se merită de subliniat că Țara Moldovei a fost întemeiată cu eforturile comune ale căpeteniilor românilor atât de la est, cât și de la vest de munții Carpați (Țara Maramureșului).
Înfrângerea tătaro-mongolilor în lupta de la Apele Albastre (1362) a avut ca urmare diminuarea stăpânirii acestora în teritoriu, în scurt timp (anii 60 – 80 ai sec. XIV) fiind posibilă extinderea teritorială a Țării Moldovei până la Nistru și Marea Neagră.
Controlul voievozilor moldoveni de la Roman I, Alexandru cel Bun și Ștefan cel Mare a contribuit la consolidarea elementului etnic românesc în acest spațiu, s-a intensificat procesul de valorificare a bogățiilor ținutului prin creșterea substanțială a populației și numărului de sate, moșii și alte așezări4. Deja în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, drept continuare a vechilor tradiții creștine înrădăcinate pe meleagurile basarabene, apar primele așezări monahale, mănăstiri și schituri (Vărzărești și Căpriana)5.
De o grijă deosebită s-au bucurat ținuturile din stânga Prutului în timpul lui Ștefan cel Mare, care a preluat controlul asupra cetății Hotin, a Chiliei, a reînovat cetatea Orheiului, a zidit cetatatea Sorocii, a întărit hotarele de pe Nistru, a consolidat zidurile Cetății Albe, a rezidit cetatea Chiliei, a stimulat comerțul și căile comerciale.
În epoca postștefaniană, sub domniile urmașilor săi Bogdan al III-lea, Ștefăniță și Petru Rareș teritoriu examinat a trecut prin perioade de pace, dar și prin mari invazii ale tătarilor din Crimeia și cele ale otomanilor, care au distrus cetatea Orheiului și au înglobat ținutul Tighina în raialele turcești din sud.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Ioan Vodă cel Viteaz a încercat să scuture stăpânirea otomană dar în lupta de lângă lacul Cahul, voevodul este înfrânt și haraciul plătit Porții Otomane a devenit și mai greu.
Pe parcursul secolului al XVII-lea mai mulți domnitori moldveni (Movileștii, Vasile Lupu și Constantin Cantemir) au încercat să joace pe contradicțiile dintre marile puteri de atunci și să câștige mai mult spațiul de manevră pentru Țara Moldovei. Același scop nobil l-a avut și Dimitre Cantemir6, încheind alianță cu țarul Rusiei Petru I, dar înfrângerea suferită în lupta de la Stălinești în vara anului 1711 i-a curmat planurile și a pus pe umerii populației din ținutul dintre Prut și Nistru alte lipsuri și nenorociri. În 1714 turcii rup din țara Moldovei cetatea Hotinului cu mai multe sate (aproape întreg ținutul cu același nume), transformând-o în raia turcească, iar mai târziu, pe parcursul sec al XVIII-lea Rusia țaristă provoacă distrugeri, jafuri, pierderi umane și materiale enorme Țării Moldovei prin războaiele ce le poartă pe teritoriul ei.
Cea mai grea lovitură a fost dată Țării Moldovei în anul 1812, când din trupul ei a fost ruptă o jumătate din teritoriul care a fost anexat la Rusia Țaristă7. Drept urmare a anexării Moldovei dintre Prut și Nistru la Imperiu Rus, populația Basarabiei a fost lipsită de propriile structuri statale, culturale și ecleziastice, ele fiind înlocuite cu cele țariste. În asemenea condiții, întâmpinând mari dificultăți, românii din Basarabia au fost puși în fața faptului de a-și croi un viitor propriu, ajungând la mișcarea de eliberare națională mai ales în primele decenii ale secolului al XX-lea, când, în rezultatul Primului Război Mondial această mișcare a culminat cu organizarea sfatului Țării, proclamarea Republicii Democratice Moldovenești, ruperea de la Imperiul Țarist și unirea cu România (27 martie 1918).
Istoricul Nicole Enciu susține că după unirea cu Țara, Basarabia s-a integrat destul de rapid în economia, viața și cultura românească, reușind să facă un salt calitativ în domeniul organizării procesului educativ: a crescut numărul știutorilor de carte, se deschid pentru basarabeni perspective spre cultura și piața europeană, spre modernizare în toate domeniile8.
Prin actul din 28 iunie 1940, semnat de către Stalin și Hitler, Basarabia este ruptă de România și înglobată în Uniunea Sovietică. Tot în aceeași vară, la 2 august 1940, spațiul dintre Prut, Nistru și Marea Neagră, care se constituise de mai multă vreme ca o unitate teritorială distinctă cu populație majoritară românească, a fost dezmembrat în cel mai dezastruos mod, provincia fiind lipsită de întregi județe din nordul și sudul ei. Din 1941 până în 1944, acest teritoriu intră din nou în componența României, ca mai apoi, în 1944 să fie readuse și implantate forțat structurile de stat și de partid bolșevice.
Întreg arsenalul de măsuri impuse de către comuniști au adus la implantarea ideologiei comuniste în locul valorilor tradiționale seculare românești.
Evoluția și procesele care s-au derulat în RSSM pe parcursul anilor 1944-1991 au demonstrat că regimul totalitar comunist sovietic a dezlănțuit o amplă campanie de deznaționalizare și îndoctrinare, de rupere totală de istoria, cultura și literatura românească, de formare a unei intelectualități noi „ieșite din popor”9.
Cu toate acestea, în paralel cu intelectualitatea națională puternic îndoctrinată și contaminată de ideologia imperială sovietică se forma o altă intelectualitate, adaptată prin carte și mass-media la valorile perene ale istoriei și culturii românești10. Anume acestor minți le-a revinit rolul de a declanșa o adevărată revoluție de eliberare națională (1989-1991), pentru limba română și grafia latină, pentru libertăți democratice. Toate acele acțiuni au adus la proclamarea independenței de stat a Republicii Moldova la 27 august 1991.
Este de remarcat faptul că după ieșirea Republicii Moldova din componența URSS, procesul de revalorificare a patrimoniului cultural tradițional a luat amploare. S-au intreprins măsuri de a reveni la „veșnicele adevăruri”, de a revendica identitatea noastră etnică, tradițiile și obiceiurile strămoșești.
Cultura materială.
Din cele mai vechi timpuri, omul locului, ținând cont de resursele și condițiile naturale locale, experiența tehnică și culturală transmisă din generație în generație, s-a străduit să-și creeze cele mai bune condiții de viață și să-și modeleze mediul înconjurător prin elemente de cultură materială (locuință și gospodărie, ocupații, căi și mijloace de transport, port, alimentație etc.) în așa fel încât să-și creeze în perimetrul spațiului locuit o ordine firească și o ambianță cât mai placută. Acest mediu creat de om prin uzitarea resurselor naturale și condițiilor locale, prin suprapunerea mentalul colectiv, obiceiurilor și tradițiilor comunitare este numit în literatura de specialitate peisaj cultural/ peisaj cultural rural11 sau peisaj etnografic.
Aşezările umane în teritoriul de referință au apărut în timp şi au devenit stabile odată cu sedentarizarea ocupațiilor, în neolitic, formând cadrul de desfăşurare a vieții economice şi sociale. Vechimea fenomenului rural este atestată de însăşi terminologia aşezărilor: cătun – termen dacic, cu înțeles de sat mic cu mai puțin de 100 de gospodării; sat – (lat. fossatum) aşezare rurală mai mare, cu peste 100 de gospodării12.
Asupra tipurilor tradiționale de așezări umane au acționat diferiți factori: economici, social-istorici, demografici și geografici.
Caracteristicile, transmise din generație în generație, ce au dus la alegerea amplasării așezărilor au fost: bogățiile naturale, distanța până la apă, unghiul pantei, altitudinea, expunerea față de Soare, distanța până la resursele de materie primă, temperatura, direcția din care bătea vântul, debitul râului sau pârâului, tipul de sol, vegetația, fauna13.
Întemeierea aşezărilor presupunea împlinirea unui scenariu ritual complex din care făceau parte două aspecte importante: practicile arhaice de alegere a locului de întemeiere a satelor şi practicile de întemeiere propriu-zisă a satelor.
Punctul culminant al ritualului de întemeiere era baterea parului (stâlpului, țăruşului), practică prin care aşezarea se orienta în micro- şi macrocosmos. Urma apoi fixarea mărimii şi formei vetrei satului prin trasarea brazdelor de plug rituale, înconjurarea terenului cu diferite animale etc.
Satul a fost cea mai veche formă de locuire umană și continua să fie un purtător de cultură şi civilizaţie prin expresiile sale materiale şi spiritual. Arhitectura de organizare şi amplasare a satelor, a fost condiționată în mare parte de condiţiile de relief, dispunerea reței de drumuri și amplasarea locuinţelor, dar și de factorul social. Omul a fost cel care și-a ales vatra satului și a cționat asupra evoluției acesteia.
Dacă condițiile de relief au avut influență asupra formei şi tipului de organizare a satelor, generând trei tipuri principale de sate (adunate, răsfirate și risipite14), prezenţa și valorificarea resurselor și condițiilor naturale a determinat specializarea ocupațională și modurile de valorificare a terenurilor.
Subliniem că astăzi nu avem sate care să corespundă în totalitate unui anumit tip, persistând o combinaţie între ele, datorită indicilor de populare, migrația forței de muncă, etc15. Tânara cercetătoare Dorina Onică în lucrarea sa „Peisajul cultural rural” prezintă un exemplu clar de evoluție a satului Măgdăcești de la sat risipit (până la sfârşitul secolului XIX), la unul răsfirat (în prima jumătate a secolului XX) şi, în cele din urmă, constituirea acestuia ca sat cu o organizare adunată a caselor, aliniat de-a lungul drumului (sfârşitul secolului XX – începutul secolului XXI). Totuși în unele regiuni mai putem găsi și astăzi sate înșirate de-a lungul drumului, cum ar Butuceni și Step Soci din raionul Orhei.
În structura satelor basarabene intra: vatra satului, suprafața atribuită construcțiilor din sat şi hotarul sau moşia satului care desemnează zona de activitate economică al acestuia. Vatra satului este formată din gospodării, construcții comunitare (biserici), fântâni, cimitire, iar moşia satului cuprinde terenurile valorificate prin ocupații: cele cultivate (țarini şi ogoare), fânețele, păşunile, pădurile etc. Uneori şi în moşia satului sunt construcții gospodăreşti, locuite temporar, numite odaie, șuri, adăposturi, în unele cazuri, au format alte sate.
Ca o completare la acest aspect vine remarca făcută de filozoful și gânditorul român Lucian Blaga, care a ținut să-și exprime uimirea față de armonia dintre așezare și peisaj, dar și capacitatea țăranului român de organizare fortuită și lipsa spiritului practic în organizarea logică și rațională, așa-numita „ordine în dezordine”16.
Gospodăria este elementul fundamental al oricărei aşezări omeneşti tradiţionale17, ea regăsindu-se atât în vatra satului (gospodăria permanentă), cât şi în unele zone periferice (gospodăria sezonieră).
Complexul gospodăriei rurale tradiționale cuprinde: casa de locuit, beciul, căsoaia (bucătărie de vară, mai nou – „sarai”), poiata, grajdul, cotețul pentru păsări, sâsâiacul, lojnița, râșnița și bașca. Casa de locuit este elementul principal al gospodăriei țărănești.
Arhitectura locuințelor și modalitățile de organizare a gospodăriilor au suferit schimbări pe parcursul timpului și reflectă diferențe de la regiune la regiune. Această variaţie este oglindită de prezenţa anumitor resurse în regiune utilizate ca materie primă de construcție (piatră, lemn). Ocupaţia de bază a populaţiei și îndeletnicirile tradiţionale (meşteşugurile) conturează un anumit tip de locuință și anumite anexe gospodărești. Fiecare gospodărie aparține unei familii şi este compusă din locuință şi construcțiile anexe (acareturile).
Un rol important în structura şi evoluția gospodăriei tradiționale l-au avut ocupațiile, care au adus la crearea de construcții gospodăreşti cu funcționalitate şi înfățişare aparte, apoi starea social-economică, care s-a răsfrânt asupra dimensinii acareturilor, uneorii şi asupra arhitecturii şi ornamenticii construcției, factorul geografic, în măsura în care a influențat adaptarea întregului complex de construcții la gospodăreşti la confugurația terenului; la aceşti factori am adăuga factorul etnic, tradiția locală, materialul de construcție, nivelul de cunoştințe tehnice al constructurilor populari18.
Construcțiile care alcătuiesc gospodăria s-au diferențiat şi dezvoltat în primul rând după cerințele ocupațiilor, pentru că s-au urmărit o tot mai bună adăpostire a animalelor, a uneltelor şi a mijloacelor de transport, a diferitelor produse agricole, pomicole, viticole. În satele în care predomina creşterea animalelor s-a impus extinderea şi sporirea construcțiilor pentru adăpostirea acestora. În satele specializate în diverse meşteşuguri şi chiar în cele agricole, dimensiunile acestor construcții au fost mai restrânse dar s-a extins spațiul pentru depozitarea produselor.
Locuința este una dintre cele mai grăitoare expresii a modului de viaţă a poporului, a gustului său pentru frumos, a unor tradiţii etnice şi culturale. În calitate de spațiu unde decurge viața de familie, ea îndeplinește funcții complexe: loc de adăpostire, odihnă, de desfăşurare a unor munci casnice şi transmitere a experienței de viață a vârstnicilor, de derulare a unor obiceiuri şi ceremonialuri, de păstrare a unor obiecte şi provizii. Oglindind din plin modul de viață sedentar al poporului, asupra casei s-a concentrat în permanență grija şi dorința de frumos a țăranului român. În legătură cu acest aspect P. P. Panaitescu afirma: „centrul artei populare plastice este casa … podoaba ei de lemn sculptat, de scoarțe, icoane, cusături atârnate pe pereți şi oale care formează un tot. O dovadă în plus că poporul român n-a fost niciodată rătăcitor; el trăieşte în case, creația sa artistică e în legătură cu casa”19.
Structura spațială a locuinței tradiționale s-a perfecționat în decursul secolelor. Reconstruirea evoluției rectilinii de la simplu la compus, este valabilă pentru locuința tradițională populară din spațiul Pruto-Nistrean, pentru care sunt caracteristice etapele de constituire monocelular adâncită anterioare secolului al XV-lea; monocelulară de suprafață; bicamerală de suprafață, fiind utilizată în calitate de casă principală până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Generalizarea locuinței tricamerale în calitate de casă principală are loc începând cu secolul al XIX-lea. Alături de casele monocelulare şi adâncite au existat cele cu planul compus din două şi trei încăperi.
Cunoaşterea arhitecturii locuinței tradiționale contribuie la reconstrucția unor aspecte de cultură străveche, legată indisolubil de problema continuității populației autohtone pe aceste meleaguri.
Cea mai veche locuință este cea de tip semi-îngropat sau îngropat (bordeiul), având o răspândire limitată în secolele XVIII- XX. În aceste zone bordeiele nu reprezintă o formă primitivă de locuire, ci una de adaptare. Ele erau răcoroase vara, se încălzeau mai uşor iarna, erau mai puțin vizibile deci mai bine ferite de ochii năvălitorilor. Avea de obicei două camere, camera „la foc” unde se afla vatra liberă, iar cealaltă era camera de locuit cu o sobă „oarbă” cu gura de alimentare la vatră.
Locuința caracteristică țăranului, existentă în majoritatea satelor, a fost şi a rămas casa. Aceasta era de mai multe feluri. Cea mai des întâlnită este cea monocelulară (cu o singură încăpere). La aceasta s-au adăugat cu timpul o cămară (cu rol de păstrare a diferitelor produse), o tindă (cu rol de trecere şi depozitare) care proteja camera de locuit de frig şi, în sfârşit, o altă cameră. Această a treia cameră a căpătat o funcție precisă: camera curată (neîncălzită) în care se păstrau lucrurile de preț şi erau primiți oaspeții.
Locuințele monocelulare care au ajuns până în secolul al XX – și-au schimbat utilitatea, dar continuau să folosească omului. În unele părți, ele au preluat funcțiile cămării (de a păstra hainele și alimentele omului) la care s-au adăugat și altele – un fel de cucătărie de vară, dotată cu cuptor, pe care de cele mai multe ori se jucau copii sau se adăposteau puii abia ieșiți din ou20.
Arhitectura locuinței tradiționale – planul, mărimea şi aspectul – au fost influențate de condițiile fizico-geografice ale mediului natural, de particularitățile şi specificul sistemului gospodăresc, condiționate istoric şi social.
Pentru autohtonii din Republica Moldova, și nu numai, casa a avut mereu un rol important, însumând o varietate de funcții (spațiul de desfășurare a vieții cotidiene, transmitere a experienței generațiilor). Casa de locuit tradițională era construită pentru a servi câtorva generații, după care moştenitorii o înlocuiau cu alta mai performantă, corespunzătoare timpurilor noi.
Materialele de construcție erau lemnul, în cele mai multe zone ale țării, lutul şi piatra. Restrângerea pădurilor în zonele de câmpie a dus la înlocuirea bârnelor cu împletituri de nuiele lipite cu lut, apoi numai la folosirea lutului pentru construirea pereților. Există şi câteva mici zone unde s-au construit case în întregime din piatră care, în condițiile climatice din acest spațiu, sunt friguroase, neadecvate. Acoperişurile de mai multe forme şi mărimi erau construite din paie, trestie şi, mai rar, din țigle sau tablă.
Partea dinainte a casei tradiționale era orientată spre sud (spre drum de obicei), mai rar spre est sau vest. În partea de jos a faţadei principale era construită prispa, element tradiţional al arhitecturii casei construite pe pantele dealurilor. Prispa îngustă şi lungă cât faţada, numită în zona Codrilor centrali „tîrnaţ”, continua şi de-a lungul faţadelor laterale. Stâlpii decoraţi cu crestături erau instalaţi la marginea prispei şi susţineau versantul acoperişului, căptuşit cu scânduri. În faţa intrării, amplasat în axa de simetrie a faţadei principale, se construia „cerdacul” – o terasă patrulateră în plan, acoperită cu două versante laterale, care formau în faţă un fronton.
Cerdacul şi prispa cu coloane, folosite în combinaţie sau izolat, sunt elemente funcţionale, constructive şi artistice autentice ale arhitecturii din spațiul Pruto-Nistrean, menite proteja încăperile de lumina directă a soarelui.
Tipul de casă tricameral este răspândit în câteva variante regionale, cu caracteristici specifice pentru fiecare zonă. În zona de nord a Moldovei casele, au acoperișurile în 4 ape și sunt dotate mai mult cu verande (cerdac), care în ultima vreme au fost „stecluite” (astupate cu geamuri). Cu timpul, verandele ai fost inlocuite cu nişe în arc, similare balcoanelor. Prispa caselor era joasă în trecut, închisă cu parapet din lemn, dotată cu 4 stâlpi. Aceasta crește odată cu casa care începând cu anii 70 ai sec al XX-lea, tinde să capete somptuazitate. Ferestrele mici, amplasate perechi pentru iluminarea camerelor, au cedat locul unor ferestre mari, câte una la fiecare camera, sau căte 4 ferestre, situate in perechi, pe de o parte și alta a intrării centrale.
În centrul Moldovei sunt două zone geografice în care casa tradiţională are aspect diferit, păstrându-se planul tricameral şi prispa cu şase stâlpi, instalaţi între intervalele dintre ferestre şi uşă. În zona de Codru, casele erau construite din bârne de lemn. Din cauza defrişării pădurilor, casele au început a fi construite „în furci” – schelet din lemn, completat cu lut. Se păstrează aspectul tradiţional, la care contribuie elementele arhitectonice din lemn – prispe închise cu parapet, cu coloane decorate în partea superioară din scânduri cu ornamente traforate, motivul dominat fiind cel vegetal, inspirat din mediul natural.
În partea de răsărit a zonei centrale, unde se întâlnește destul de des piatra de calcar, casele erau construite cu pereţii din piatră.
În zona de centru casa este zidită din piatră spartă, are pereții tencuiți cu lut și văruiți. Colțurile exterioare ale casei sunt clădite din blocuri mari fasonate de piatră, ceea ce asigură o stabilitate antiseismică mai mare. Detaliile decorative tradiţionale au formă artistică care a adus o faimă deosebită zonei Răutului de jos. Elementele prispei cu coloane, proprii casei de locuit tradiţionale, au obţinut expresie specifică pentru cioplitul în piatră, în care a fost elaborată coloana, alcătuită din fus, capitel şi bază, postament şi parapet. Partea superioară a stâlpilor intermediari ai parapetului, numit „floare de piatră”, a devenit un simbol al artei populare din această zonă, utilizat la împodobirea stâlpilor porţilor de intrare și chiar a hogeagurilor. Aspectul estetic al caselor este activat prin policromia detaliilor, o sinteză dintre sculptură şi culoare.
În construcţia caselor în zona de sud şi în orânduirea internă a gospodăriilor se resimte influenţa coloniilor nemţeşti din Bugeac. Tipul de casă tricamerală, cu acoperişul în patru pante în această zonă se întâlneşte rar, locuinţa fiind inclusă în componenţa unei clădiri alungite, amplasată cu axa perpendiculară străzii şi acoperită în două pante. Acestea sunt construite din lampaci şi ceamur. Pentru ridicarea pereților se făcea claca la care împreună cu rudele și vecinii se pregătea ceamurul (lutul pentru construcția caselor). El se punea cu furcile, boțuri, unul peste altul. Se lipea un rând și se usca două săptămâni, deasupra se mai punea apoi alt rând. În total, la casă mergeau cinci rânduri21. După ridicarea pereților, se punea mai întâi coarda, de care, cu o sârmă groasă, se lega fiecare grindă. Cănd se sfârșea de lemnuit podul casei, se puneau căpriorii și se lețuia. După câteva zile, gospodarii mai organizau o clacă, la care se mai chema odată lumea la ceamur, pentru a pune lutul în pod. În unele locuinţe se păstrează sistema de încălzire specifică depresiunii dunărene, cu gura cuptorului deschisă în tindă şi corpul „orb” al cuptorului aflat în camera de locuit.
Сasele la exterior erau lipite cu lut amestecat cu baligă și erau văruite. Dacă suprafața unsă se spăla cu apă. Capătă un luciu deosebit. Poporul a manifestat o grijă specială pentru locuință, ceea ce o demonstrează înnoirea anuală a casei, de obicei primăvara (casele se lipeau, văruiau) etc.
Elemente exterioare: uși, ferestre. Ferestrele și ușile caselor bătrânești, decorate cu elemente apotropaice, protejau casa și familia de forțele malefice din afara locuinței.
Ferestrele aveau obloane pe dinăuntru, care erau închise noaptea. Reprezentând adăpostul sacru al familiei, „casa trebuia protejată atât din interior cât și din exterior” (fig. ).
Organizarea interiorului locuinței țărăneşti constituia o altă expresie semnificativă a modului de viață tradițional. Din inventarul casei, din prezența sau absența unor categorii de obiecte se pot desprinde concluzii cu privire la ocupații.
Locuința tradițională din Moldova se caracterizează cu deosebire în partea centrală și de nord, prin cuptoare cu vatră ce ocupau aproape o pătrime din suprafața odăii de locuit, prin mobilierul masiv, bogat decorat, prin păretaie și lăicere vărgate, care au fost folosite în masă până la sf. secolul XX.
Din cele relatate de informatorii din sudul Republcii, în trecut planificarea locuinței „se făcea după același standard: o tindă, două camere, dintre care una de locuit, în care exista o sobă, la care se prepara hrana în timpul rece al anului și alături o lejancă.
Tinda reprezenta o încăpere parțial locuită, care ducea spre cămară și casa mare/ casa curată/ de-la-vale. În cămară, cel mai intim spațiul al casei, aveau loc majoritatea activităților casnice. Tinda și cămara erau încălzite de o singură sobă oarbă, utilizată doar pentru încălzirea încăperilor. Un alt tip de sobă era cea cu plită și cuptor, folosită pentru prepararea bucatelor. Fumul din sobă se duce în sus prin hojeag în horn și ursoaică. Acest tip de sobă se află, de regulă, în lăsătură (camera a casei cu intrare separate și acoperiș în pantă), unde desori gospodinele puneau războiul de țesut.
Mobilierul specific pentru cămară și tindă consta într-o măsuță cu scaune crivate (paturi din lemn), acoperite cu rogojină (împletitură din papură) sau / și saltele din paie. În casa mare se găsea lada de zestre, o masa mare cu scaune, cuierul sau culmea pe care se puneau hainele de sărbătoare.
Casa mare era destinată păstrării patrimoniului ritualic, precum și primirii musafirilor în cadrul obiceiurilor de familie (de la naștere, căsătorie, înmormântare) și sărbătorilor calendaristice (Crăciun, Paște).
Caracteristic mai multor zone din Moldova este obiceiul de a îmbrăca pereții odăilor cu țesături de lână, adică cu lăicere, peretare, cu ștergare albe din bumbac, iar pe lăzile de zestre să se pună teancuri de textile țesute în casă.
În zona de sud a Republicii, în satele din Valea Prutului de Jos (Crihana, Pașcani, Manta) ca o influiență a mocanilor ardeleni poate fi coonsiderat obiceiul de a pune pe culme perne etc. Culmea constituia în unele regiuni, cum ar fi satele din centrul (Văsieni, Costești) și sudul Republicii (Crihana, Manta etc.), unul din elementele caracteristice ale odăii curate (casa mare), pe care se țineau hainele de sărbătoare22. Patul și lavețele – din casele mai vechi, precum și masa scaunele, blidarul, colțarele sau dulapurile mici suspendate sunt ornamentate sobru, cu crestături.
Repartizarea inventarului casnic în spațiul locuinței ilustrează şi modul de organizare a familiilor. Interiorul poartă şi amprenta opiniei comunității cu privire „la ce trebuie să cuprindă” şi „cum trebuie să fie amenajat”, deci a mentalității populare.
În gospodăria tradițională din Moldova atât acoperișurile, frontoanele, porțile, cât și gardurile, precum și unele acareturi gospodărești (anexe) sunt adevărate realizări de artă populară (fig. ).
Acoperișurile caselor, fără a ignora pragmatismul, redau măiestria și dragostea oamenilor față de frumos. Streșinile și frontoanele, ornamentate cu motive geometrice zoomorfe și antropomorfe atrag și încântă privirea oricărui trecător, chiar dacă mesajul lor arareori se poate descifra de către meșteri.
În decorul frontoanelor caselor din zona de sud se mai păstrează imagini alegorice străvechi, printre care şarpele, vechi simbol chtonian, cunoscut din neoliticul cucutenian. Decoraţia plastică este concentrată pe suprafaţa frontoanelor laterale, realizată în lemn prin tehnica de traforare.
În satele de pe malul apelor, cum ar fi cele din Valea Prutului de Jos, acoperișurile caselor erau confecționate din malduri de stuf. În funcție de modul de aranjare a stufului, se zicea că acoperișul era învelit nemțește sau moldovenește. Casele puteau avea acoperișuri din oale de la Cahul, sau din tablă (tinichea).
În trecut, casele din regiunile de nord aspațiului cercetat se acopereau cu șindrilă, mai apoi cu „tablă”, după care cu ardezie din comerț.
Fântânile au jucat un rol important în viața oamenilor, fiind o sursă principală pentru existență. Erau construite de meșteri specializați, numiți fântânari, în formă circulară, cu un diametru interior între 60/140 cm și o adâncime de aproximativ 7/8 metri. Erau făcute manual, efectuând o excavare inițială de câțiva metri, în interiorul căreia era construit un inel în contrast direct cu solul, pentru a evita alunecările de teren. Excavația continua în partea inferioară, în ritm cu scufundarea, până când se ajungea la izvorul de apă. Fântânile au o bază, care trebuia să preintâmpine căderea acoperișului. Acesta, la rândul lui era susținut de o parte solidă, aproape întotdeauna din lemn de stejar uscat, deoarece materialul își păstrează masa în contact cu apa și, în același timp, îndeplinește o altă funcție, legată de necesitatea de filtrare a apei subterane, care avea loc și, datorită prezenței de material pietros pe fund. Învelișul era clădit din piatră, care continua chiar și la suprafața solului, pentru a forma o protecție, în care era formată gura fântânii, închisă cu o trapă: aceste precauții limitau căderea accidentală a animalelor și a materialului organic, oferind o mai mare garanție și din punct de vedere igienic.
La sud, cel mai dese sunt fântânile cu val23, protejate de construcții speciale. Fântânile cu cumpănă și cișmelele sunt puține la număr. Locul de amplasare a fântânilor era găsit de fântânar sau de oamenii mai bătrâni. Indicii în acest sens serveau creșterea din abundența a anumitor plante, cum ar fi: brusturele, bozul, stuful.
În partea de nord a republicii, fântânile se deosebesc prin somptuozitatea elementului arhitectural de deasupra solului. Acesta reprezintă adesea mici opere de artă, în forme frumoase, cu simboluri vechi sau elemente geometrice, în care fundamentale erau prepararea și prelucrarea lemnului sau a metalului, realizate de meșterii locali. În partea de sus aveau un acoperiș, destul de mare, care devenea, astfel, un loc de adăpost în zilele de vară. Decorul bogat al acestuia rezonează de cele mai multe ori cu acoperișul troițelor, cioplite în lemn sau piatră.
Anexele gospodărești sunt situate în preajma casei la distanțe diferite, fără o anumită ordine de amplasare în unele localități, și cu o ordine strictă în altele. Proiectându-și organizarea gospodăriei, oamenii se axau pe mai mult pe accesibilitatea construcțiilor adiacente, precum și pe posibilitatea supravegherii acestora.
Fiind clasificate conform funcției pe care o îndeplinesc, anexele pot fi divizate în: spații pentru prepararea hranei (bordei, cotlon acoperit/șopron, bucătărie); spații pentru păstrarea produselor alimentare (pivniță, gropi alimentare, ghețărie); spații pentru păstrarea cerealelor (hambar, sâsâiac, cămară); spații pentru unelte de muncă (șură); spații pentru animale (poiată, gogineață/cocină pentru porci, ocol/corlată pentru oi, cușcă pentru iepuri, câine, grajd pentru cai, șură).
Materialele de construcție pentru anexe erau aceleași ca pentru locuințe, fiind utilizată aceeași materie primă, aflată la îndemână (lut, stuf, lemn, piatră). Pentru construcția sâsâiacului, se utiliza lemn (în zona de nord, centru) sau stuf (în zonele bogate în răuri). Din stuf mai gros se făcea o colibă, puțin îngropată în pământ. La o înălțime de om, îi legau de jur-împrejur un brâu din stuf. Mai sus de brâu, dintr-o parte, se tăia o porțiune cât să încapă coșul cu porumb. Vârfurile sâsâiacului erau legate cu sârmă, pentru a nu pătrunde apa în cazurile de ploaie24. În zona de nord, lemnul care se utiliza la construcția sâsâiacelor a fost înlocuit treptat cu plasa de sârmă care se punea de jur împrejur peste scheletul din bârne. Acoperișul din paie a fost înlocuit cu cel din foi de ardezie.
Varietatea și numărul mare a construcțiilor adiacente din gospodării demonstrează hărnicia și sârguința oamenilor, dar, mai ales, modul cumpătat de a-și îndestula familia, grija lor permanentă pentru ușurarea muncii și îmbunătățirii calității vieții.
Gardurile și porțile separă și protejează gospodăria, conform mentalității satului, de influențe străine. În zona de centru predomină mai mult gardurile zidite din piatră, în cea de nord cele din lemn, iar în sudul ținutului – din stuf, nuiele, lemn, fier și piatră, ornamentate preponderent cu decor geometric sau floral.
Adevărate capodopere de artă sunt porțile din lemn și piatră din zona de centru. Acestea sunt înalte și sunt decorate cu ornament cosmomorf, floral, zoomorf, antropomorfe sau fitomorf geometrizat. Porți monumentale cu întâlnim încă și azi în raionul Orhei. Ele conferă o notă specifică acestei zone, dat fiind că în varietatea motivelor decorative arhitecturale ale stâlpilor de piatră s-au păstrat elemente arhaice cu simboluri astrale sau cu figuri geometrice. Un exemplu remarcabil este ornamentul alcătuit din arcada cerului, rozetele stelare și discul solar cu razele coborâte pe rombul fertilității (fig. ).
Realitatea socio-culturală contemporană prezintă cu totul un alt tablou al înfățișării gospodăriei țărănești în raport cu trăsăturile avute la începutul secolului trecut.
Pe tot cuprinul Republicii Moldova, casele mai vechi se deosebesc de cele construite începând cu anii 50 ai secolului al XX-lea. Casele „bătrânești” sunt mici, cu prispă, având ca materiale de construcție materialele care se aflau în abundență în zona respectivă: lutul, piatra, lemnul sau stuful (în satele din Valea Prutului de Jos). Casele contruite după anii 50 sunt de dimensiuni mari și au planificare diferită. Chiar dacă sunt modernizate în comparație cu cele vechi sunt de multe ori irațional construite. Aceastea de obicei sunt mai reci decât cee bătrânești, păstrează mi puțin căldura iarna și răcoarea vara. Totuși ele mai sunt purtătoare de elemente tradiționale, care se fac vizibile în ornamentaredecorul și ornamentul caselor.
Arhitectura locuințelor noi a suferit mari schimbări prin multiplicarea spațiului de locuit și sanitar, dispariția ornamentelor frumoase de la uși și ferestre. Au apărut case policrome, de culori neobișnuite pentru stilul cromatic tradițional, dar care, datorită calităților chimice ale preparatelor moderne, nu necesită îngrijiri atât de frecvente.
Ocupațiile principale.
Agricultura este o ocupație principală străveche a poporului care a locuit în acest areal geeografic. În epoca geto-dacică, agricultura cunoaște o mare dezvoltare. Dovadă celor spuse servesc diversitatea ustensilelor agricole găsite în așezările geto-dacilor: brăzdare de fier, coase, seceri, sape, râșnițe etc. În Evul Mediu, agricultura, creșterea vitelor și păstoritului continuă să constituie ocupațiile principale ale românilor din spațiul Pruto-Nistrean.
Mărturiile istorice atestă două sisteme de lucrare a pământului: prin desțelenire și defrișare permanentă. În condițiile în care în Epoca Medievală, suprafețele acoperite de pădure erau întinse, defrișarea era obligatorie pentru a putea obține suprafața de teren necesară cultivării cerealelor. În zonele fără păduri, pământul trebuia desțelenit, pentru a putea fi cultivat.
Cultura principală în acest teritoriu a fost grâul, pe lângă care se cultiva meiul, orzul, secara, ovăzul, apoi cânepa și inul. Din secolul al XVII-lea ca culturi noi se introduc porumbul și tutunul. Se dezvoltă mult pomicultura și legumicultura. Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea se introduce și cartoful, apoi orezul și dudul pentru cultivarea viermilor de mătase25. Cultura de porumb începe să capete în această perioadă o mai mare dezvoltare, întrucât nu era cerută de turci. Astfel de la mămăliga de mei, poporul nostru a trecut treptat la mămăliga preparată din porumb.
Străvechi dovezi de apartenență și cultură populară românească s-au menținut și în domeniul uneltelor de muncă, folosite în agricultură. Acestea au fost clasificate de Ion Vlăduțiu după modalitatea de folosire, în două mari categorii: a) unelte mânuite cu mâna (toporul pentru defrișare, cosorul, săpăliga, sapa, hârlețul, secerea, coasa, grebla, furca, îmblăciul, lopata etc.) și b) unelte puse în acțiune prin tracțiune animală (plugul, rarița, grapa, boroana, dosca etc.)26.
Dintre uneltele de arat, principala unealtă a fost plugul. Construcția plugului demonstrează multă ingeniozitate și o excelentă cunoaștere a calităților pe care trebuie să le aibă această unealtă pentru a putea realiza aratul pământului. Rarița a fost folosită în special pentru a rări porumbul sau pentru defrișarea în moină.
Dintre uneltele agricole folosite la culesul recoltei numai coasa și secerea aveau și în trecut partea lucrătoare de fier. Toate celelalte erau făcute din lemn (furca, îmblăciul).
Prima parte a lucrărilor agricole tradiționale o constituia aratul, semănatul, boronitul, grăpatul. Semănatul se făcea din saci, prin aruncarea semințelor din desagi sau din sacul pus pe umărul plugarului. Seceratul începea la Drăgaică și se înfăptuia cu ajutorul secerei. Grâul secerat se punea pe legători și se lega în snopi, așezați în picioare pentru a se usca. Apoi erau puși în clăi.
Clăile de grâu eru lăsate pe miriști, apoi erau transportate la locul unde urma să fie treierat. Tehnicile de treierat practicate au fost treieratul cu animale, cu vălătucul, cu îmblaciul. După treierat urma – vânturatul. Vânturarea se făcea la loc deschis prin intermediul lopeții de lemn sau al unui ciur. Mai apoi boabele se adunau și se puneau la un loc special spre păstrare. Au existat două moduri de păstrare a recoltei pe teritoriul țării noastre în secolul al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea. Produsele ceraliere se depozitau în: 1) în așa numitele gropi de bucate și 2) în hambare, lăzi de diferite forme și mărirmi. Tehnica depozitării cerealelor în gropi de bucate este consemnată la traci, în izvoarele antice a lui Pliniu cel Bătrân și s-a păstrat până la mijlocul secolului al XX-lea.
Porumbul se păstra (și până astăzi) în acareturi de suprafață, construite special cu acest scop de către gospodari. Acestea se numeau coșare în trecut. Astăzi denumirea lor diferă de la o regiune la alta – pătule, coș, porumbar, sîsîiac (în partea de Nord a Republicii). Ele se construiesc de obicei din două materiale: din nuiele și din scândură. În satele din Valea Prutului acestea sunt făcute din materialul care se găsește ușor – stuf (fig. ).
Pentru a putea fi folosite în alimentație, prelucrarea produselor se efectua, în principal, cu ajutorul rășnițelor și morilor. Râșnițele erau formate din două pietre plate, de formă circular suprapuse, cea superioară fiind învârtită cu mâna cu ajutorul unui băț. Și morile erau diverse. La noi a fost mai des întălnită moara cu ciutură.
Prepararea propriu-zisă a pâinii prezintă de asemenea interes din punct de vedere etnografic. Poporul roman a cunoscut și folosit două tipuri de unelte în acest sens: cuptorul și țestul. Specific pentru spațiul nostru este cuptorul de copt pâine. Cuptoarele de pâine sunt de două categorii: a) cuptoare construite în tinda casei, alături de vatră sau de plita de gătit mâncare și b) cuptoare construite în curtea gospodăriei.
Pentru pisarea semințelor și obținearea uleiului se foloseau pivele de ulei. Ele se mai utilizau și în extragerea oțetului, cidrului sau mustului din struguri și fructe.
Astăzi, agricultura a trecut, în mare parte, în plan secund. După ce s-a distribuit parcelele de pământ oamenilor, cei care au avut în proprietate mai multe hectare s-au ocupat singuri de cultivarea cerealelor, iar cei care au avut puțin teren, l-au dat la asociații, primind în schimb la recoltare cereale, ulei sau făină.
Cerealele cultivate sunt: grâul, porumbul, secara, orzul, mazărea, soia, hrișca, floarea soarelui etc. Se mai cultivă și cartofi, sfeclă roșie, morcovi ș.a. zarzavaturi, dar și harbuji (pepene verde), zămoși (pepene galben) etc. Porumbul se seamănă în luna mai, se prășește de două ori, când este de două-trei săptămâni după ce se cultivă, și apoi, după o lună se prășește cu sapa, făcându-se clacă ori „nămind oameni cu ziua”. Pământul se ară și primăvara se cultivă și se seamănă prin utilizarea mașinilor.
Creșterea animalelor. Alături de agricultură, creșterea animalelor a fost una dintre ocupațiile tradiționale principale ale poporului nostru. Românii/ moldovenii din spațiul Pruto-Nistrean au crescut, în principal, vite cornute mari, vite cornute mici (capre, oi), apoi porci și cai.
Lingvistic, vechimea și continuitatea creșterii animalelor sunt atestate de terminologia pastorală. Una din dovezile certe o constituie termenii specifici pastorali de origine traco-dacică, care s-au păstrat în uz până în zilele noastre: brânză, cârlan, mânz, murg, rânză, strungă, țap, țarc, urdă, zăr etc.
Păstoritul. O dovadă că în acest că în acest teritoriu creșterea animalelor constituia o ocupație principală a locuitorilor este existența numărului mare de stâne.
Cadrului natural prielnic, varietatea reliefului și a solului, bogăția floristică a covorului vegetal și a rețelei hidrografice etc., corelat cu extensiunea pășunilor și a fânețelor au favorizat dezvoltarea păstoritului, ce a evoluat de la ocupația de subzistență la ocupația intensivă. Creșterea animalelor oferă o gamă variată de produse necesare populației: lapte, produse lactate, carne, lână.
Stâna este construcția pastorală cea mai reprezentativă, constituind nu numai un adăpost, dar și atelierul de prelucrare a laptelui. Ea constituie o așezare sezonieră, amplasată în afara satului. Stânele se constituiau de obicei prin întovărăşirea proprietarilor de oi, după rudenie sau prietenie.
Stânele au fierbătoare (în trecut făcute din stuf în satele așezate pe cursul unor râuri sau din materialele care se găseau la îndemână: lemn, crengi lipite cu argilă), unde se fierbe zărul, brînzăreie, unde se încheagă laptele, bordei cu beci, unde dorm ciobanii și este depozitată brânza, arcaci, strungă și cotari, unde înnoptează și sunt închise pentru muls animalele, comarnic cu ștergători, unde se mulgoile și caprele.
„Peste oile mulgătoare este arcaci, unde oile se odihnesc, se întrețin. Este strungî, unde oile se mână la muls, și este hotari, unde se adunî la ușî, cotari. Și pe urmă ieșind este ștergători. Unde stă strungariu, așa îi spune”, de regulă e un băiat tânăr sau „o persoană în vârstă cari nu mai are puteri, care î-i dă câte pi una ca sî meargă, și mulgaciu șădi jos, și le treci pi ușă, două ștergători. Unde se mulg oile este comarnic”.
Târla (turma) este formată din oi și capre. Târla de oi este mixtă, întâlnim atât mânzări (oile cu lapte), căt și sterpe, uneori și cârlani (miei) când târla este mica.
La o stână sunt în medie tei ciobani. Ei doar pasc și mulg animalele date la stână pentru vărat. Sătenii, în funcție de numărul de animale date la stână, merg cu rândul la stână pentru a face mâncare, „a da la ușă”, a mâna oile la muls, mătură, închegă și făcea brânză. La stână se vărează, de la Sfântul Gheorghe la Sfântul Dumitru, doar oile țigăi și caprele sătenilor.
În afară de sătenii care erau la rând la stână, brânza era făcută de starșâi ciobani (proprietarul stânei din limba rusă). Produsele obținute din prelucrarea laptelui sunt: brânza, urda și jințița (un fel de iaurt ce se obține din zerul fiert).
Unele din uneltele folosite de ciobani ne-au atras atenția deoarece acestea se pot întâlni din Valea Prutului, în Carpați și până în Pind (nordul Greciei) și în Câmpia Muzachiei din Albania: cârligul, sămarul și clopotul.
Bățul ciobanului, cârligul sau carlibana (arom.) este un instrument de care se folosește ciobanul pentru a prinde oaia de piciorul din spate. Unealta este folosită pentru cărarea desajilor, dar și ca armă de apărare. Bățul de lemn se termină cu un cap în formă de cârlig, care în trecut era din lemn, frumos sculptat, cu motive geometrice, fitomorfe sau reprezentând animale (șarpe, vulpe, lup). În imaginarul popular, așa cum furca simbolizează femeiacărligul reprezintă bărbatul.
Sămarul27 / samarul este un obiect din lemn folosit pentru a transporta mărfurile, amplasat pe spinarea măgarului sau a calului. Are două capete între care se amplasează stinghii de lemn. Desajii sau baloții cu marfă se puneau de o parte și de alta a calului, un om singur putând să amplaseze marfa folosindu-se de un băț cu o terminație bifurcată. Pentru a proteja spinarea animalului, sub samar se pune o țesătură din lână.
Clopotele și tălăngile (tălăncile) păstorești sunt amplasate la gâtul oilor, având rolul de a orienta turma și a semnala deplasearea animalelor, mai ales pe vreme rea (ceață, întuneric). Fiind de diverse forme și mărim acestea produc sunete diferite.
Viticultura. Viță-de-vie se creștea atât pe colinele satelor, cât și în grădinile de lângă case, puse pe rânduri sau pe „haragi” (legată pe crengi aduse de la pădure). Pe lângă case se crește mai des: condru, țugui, tireaz, zîrnă, tămăioasă, crască, zaibur, bacu (de boltă), țâța caprei. Bolta (numită locaal arc) ajută la susținerea viței, fiind pusă pe aleile de lângă casă.
În grădină se pune via pe șpaler, pe sârmă, în trecut folosindu-se „haragi” de stuf (4-5 bețe de stuf legate la un loc, îngăurite cu „siminiu” – fier ascuțit cu coadă de lemn). Botașii se răsădesc în luna aprilie, fiind altoiți din toamnă. Doi ani se dezvoltă, fiind curățați de strugurii apăruți („să nu forțezi butucul”). Via durează în funcție de cum este îngrijită: dacă se usucă într-o parte „o înnoiești, o tai mai de la pământ și îi lași o cracă nouă, o viță nouă”. „Pe cel vechiu l-am tăiat și am dat voie la ăștia noi să plece sus. Când se taie via primăvara se recomandă, cu foarfecele, să-i mai dai așa la trunchi – lasă o zeamă și pornește ochiul. Dacă o parte se usucă, ai de unde o înnoi. Foarte mult contează cum o tai, cum se curăța primăvara de uscăciune. Nu trebuie să dai voie la cel uscat să meargă în sus, trebuie să dai voie la astea noi să se dezvolte”. După ce se săpa via, aceasta trebuia udată și foarte bine presat pământul în jur, să nu intre aer la rădăcină28.
În prima jumătate a lunii septembrie, culesul viei se face prin organizarea unor clăci de familie sau cu prietenii. În ziua stabilită se merge la vie și, înainte de a se apuca de cules, se închină câte un pahar de vin și se spune: „Hai, să ne ajute Dumnezeu să isprăvim treaba cu „ghini”!”. La terminare se lasă un butuc necules ca „să mai aibă roadă și la anu”, spunându-se „Lasă să mănânce și păsările”. La fel se spune și la pornirea mustului, când strugurii sunt zdrobiți în tocitoare. De-a lungul anului vinul se păstrează în butoaie de lemn, în pivnițile caselor.
Pescuitul. Comunele și satele amplasate în apropierea bălților râurilor sau lacurilor de acumulare, au avut întotdeauna printre îndeletnicirile de bază și pescuitul. Peștele se prindea cu micioglu29; cu coșuri din sârmă de aluminiu ori din nuiele, punându-se în apă și verificându-se
Meșteșuguri principale. Industria casnică şi meşteşugurile populare au ocupat şi au completat timpul liber al poporului nostru cu îndeletniciri de înaltă măiestrie tehnologică şi decorativă. Bazate pe materia primă locală şi pe brațele de muncă ale familiei, ele au satisfăcut necesitățile în obiecte de uz casnic şi decorativ, de ritual şi ca zestre copiilor, având întrebuințări practice, tradiționale.
Mobilierului țărănesc, ustensilele şi utilajul meşteşugăresc de prelucrare a produselor alimentare, a fibrelor textile, de confecționare a țesăturilor populare, a atributelor de ritual din cadrul ceremoniilor familiale, a artei culinare populare, mijloacele de transport tradiționale, uneltele de muncă − toate demonstrează marele talent creativ al poporului, coeziunea lui cu mediul natural şi ocupațiile de bază. În timp ce industria casnică satisfăcea necesitățile familiei în obiecte practice şi decorative (îmbrăcăminte, împodobirea locuinței, legătorile de nuntă, zestrea copiilor, atribute pentru ritualul funerar) − meşteşugurile populare satisfac nu doar necesitățile proprii, ci şi produc la comandă, pentru membrii comunității în care locuiau, realizând surplusul de obiecte la piață.
Luând ca punct de reper resursele naturale, evidenţiem patru complexe zonale ale meşteşugurilor, modalitate care ne ajută să înţelegem creaţia populară30. Primul este format din localităţile aflate în zona de pădure, care au dezvoltat o frumoasă civilizație a lemnului. Al doilea complex implică valorificarea resurselor vegetale. Acest meşteşug s-a materializat în activitatea dogarilor, rogojinarilor, împletitorilor în răchită, paie, pănuşe etc. Al treilea complex cuprinde prelucrarea artistică a pietrei conjugate cu activități de vărărit, care a devenit o ocupație importantă pentru unele localităţi și mărci identitare. Referitor la acest fapt arhitectul Eugen Bâzgu sublinia că decorul arhitecturii populare în piatră din zona Orheiului Vechi este singura excepţie din oecumena românească. Al patrulea complex reprezintă olăritul care a fost concentrat în centrele de la Cinişeuţi, Iurceni, Hogineşti, Ţigăneşti31 ş.a.
Sistematizând aceste îndeletniciri meşteşugăreşti executate la comandă, pentru piaţă sau oferite ca servicii comunităţii rurale, au fost identificată o formă de tipologizare a meșteșugarilor tradiționali, care pot fi clasificați conform domeniilor de activitate profesate şi în funcţie de materia primă folosită.
De exemplu, cei care utilizau resurse naturale ca materie primă în construcție și pentru crearea uneltelor și obiectelor de uz casnic se numeau: pietrari, vărari, lemnari, fierari etc.; persoanele care se ocupau cu culegerea produselor alimentare dobândite din natură: vânători, pescari, culegători de plante medicinale, de ciuperci, apicultorii; oamenii care obțineau produse alimentare din cultivarea pământului: agricultori, legumicultori, viticultori, pomicultori.
În categoria celor care prelucrau produsele alimentare intră: morarul, storcătorii de ulei, de struguri, uscătorii de fructe, rachierii, caşcavagiul, măcelarul, pastramagiul, bucătarul, colăcarul etc. Produsele din carne de porc pe timpuri constituiau preparate de export. Pastramagii care se ocupau de prepararea jambonului, pastramei, şuncii au dispărut cu timpul, penru că actualmente în satele satele Domulgeni şi Ţâra din raionul Floreşti să se reactualizeze această meserie. sunt specializate în prepararea mezelurilor.
De prelucrarea materiei prime textile şi confecţionare de piese se ocupau: scărmănătorul, boiangiul, torcătorul, ţesătoarele, urzitoarele, nividitoarele, alesătoarele, brodeza, tricoteza, împletitoarele, croitoresele, rogojinarii, postăvarii etc32.
Şi de păstorit erau legate anumite meserii − păstorul, cuşmarul, cizmarul, cojocarul, blănarul.
Producerea fibrelor şi țesăturilor a constituit un domeniu vital pentru existența omului, cel de-al doilea după domeniul de producere a hranei. Această ocupație avea menirea de a-l asigura pe om cu vestimentație şi de a „îmbrăca” locuințele lui cu covoare, în scopul creării unei ambianțe mai domestice. Materia primă din care se fabricau fibrele era lâna de oaie sau de capră, inul şi cânepa. Din lână şi cânepă erau produse fibre mai groase, iar din in − fibre mai subțiri33.
Prima etapă în fabricarea fibrelor era legată de „putrezirea” în apă a materiei prime, baterea ei la meliță şi scărmânarea pentru obținerea fibrelor primare destinate pentru tors. Următoarea etapă era torsul lânii, inului şi cânepei în vederea preparării fibrelor propriu-zise, necesare pentru țesut. Procedura în cauză era efectuată cu ajutorul furcii şi fusului de tors34.
Fibrele obținute din lână, in şi cânepă serveau, în continuare, drept materie primă pentru producerea țesăturilor şi împletiturilor. Țesăturile erau confecționate cu ajutorul războiului de țesut vertical. Pentru întinderea şi îndreptarea pânzelor boțite în perioada medievală de foloseau aşa-zisele „patine” cu o parte şlefuită, făcute din oase tibiale de cabaline sau bovine. Aceste piese, reprezintă o tradiție autohtonă mai veche, moştenită din perioada antică. O altă categorie de pânze era reprezentată de împletituri. Acestea erau confecționate cu ajutorul andrelelor, care puteau fi din lemn sau din os. Prin împletire se executau unele obiecte de vestimentație (pieptare, cămăşi, tunici, ciorapi etc), precum şi pânze pentru „îmbrăcarea” şi înfrumusețarea locuinței, plase pentru pescuit şi vânat etc. Producerea fibrelor, țesăturilor şi împletiturilor reprezenta, un meşteşug casnic, practicat în fiecare gospodărie individual35
Țesături de interior. În societatea tradițională întreg spațiul locuinței era modelat de prezența țesăturilor, ele formând un microunivers36. Acestea pot fi tipologizate în funcție de uzuanța lor practică. Astfel deosebim: țesături de acoperit, țesături pentru învelit ș.a. categorii.
Din categoria țesăturilor de acoperit fac parte: scoarțele, covorul, cerga, lăicerele, dorjca ect. Acestea erau destinate pentru a acoperi peretele, lada de zestre, culmea, masa, podeaua. Ele erau realizate din lână, bumbac, cânepă, in, păr de capră, borangic, mătase, paiete, fir metalizat, mărgele. Tehnicile de realizare ale lor era țesutul în două/patru ițe, bătutul, cusutul, răsucitul ect. Funcțiile lor sunt de uz casnic, decorativă sau ceremonială (obiceiuri de naștere, nuntă, înmormântare).
Scoarțele sunt cele mai emblematice textile în contextul construirii şi afirmării identității noastre culturale (fig. ).
În trecut, scoarța era folosită în special pentru decorul pereților casei mari ori se găsea în zestrea mireselor. Acum, e văzută mai ales ca o lucrare de artă. Imaginile acestor țesături sunt deschise perceperii şi stimulează comunicarea omului cu lumea şi cu cosmosul.
Scoarțele basarabene au un stil inconfundabil, determinat de tematica, expresia artistică, stilistica motivelor ornamentale (motivele ornamentale exprimau pomul vieţii, buchete mici de flori, păsări), de înscrierea lor în registre decorative şi de cromatica în care au fost realizate. Imaginile țesute exprimă cel mai fidel aspirațiile, idealurile estetice şi morale ale societății tradiționale. Deşi erau create prin munca cotidiană, sintetizând experiența artistică a multor generații de oameni, scoarțele colportă în ele spiritul riturilor, ceremoniilor în cadrul cărora aveau să fie percepute ca opere artistice, rituale. Ele se mai deosebesc prin înaltă calitate tehnico-facturală netedă cu două feţe,„alese în găurele”, „în spărturi”; „ales ciuruit”, având o gamă cromatică redusă şi caldă bazată pe coloranţi vegetali naturali, şi pegmenţi minerali37.
Scoarțele constau fie dintr-o foaie mai lată, fie din două sau trei mai înguste, cusute împreună. Motivele sunt realizate în strânsă legătură cu tehnicile alesului. Scoarța a reuşit să devină cea mai reprezentativă țesătură pentru că este şi una dintre cele mai vechi în cultura noastră – moşteneşte numele din latinescul scortea – reuşind să valorifice toate tehnicile cunoscute ca specifice tradiției locului38.
Covoare sunt denumite în Republica Moldova în general ţesăturile groase de lână netede sau pufoase alese pe fire numărate. Fiecare din acestea au anumite particularităţi ornamentale, tehnice şi proporţionale. Comun pentru ele este faptul că ornamentul lor „se alege” cu fire colorate, dar diferă tehnica de confecţionare, proporţiile, compoziţia ornamentală, structura facturală, zona de răspândire şi funcţia lor în casă.
Războiul este răspândit la nordul şi centrul Moldovei. Acestea sunt covoare mari, ce se atârnau în casa mare pe peretele central, au compoziţia ornamentală completată cu motive unghiulare numite „colţare” și 2-3 chenare late. Cele mai răspândite denumiri ale compoziţiilor ornamentale sunt „Bucheţii”, „Podnosul mare”, „Laleaua”, „Şapte fraţi”, „Coroniţa miresei” etc.
Tehnica de realizare a covoarelor se deosebește de la o zonă la alta: la nordul şi centrul spațiului cercetat covoarele se aleg „fir cu fir” pe stativ vertical şi sunt late, ţesătura este deasă şi groasă și se băte cu un cheptene greu de lemn; la sudul Moldovei covoare sunt realizate în trei iţe pe stative orizontale. Aici un rând de fond se ţese simplu, iar în alt rând respectiv laitmotivul se alege numai pe porţiunea desenului şi se îndesesc firele cu spata. Covoarele de la sud se ţes pe părţi, care apoi se cos împreună. Ele se numesc „polog”, „pilcă”, sunt mai uşoare şi au o singură faţă. Predomină fondaluri negre şi compoziţii florale.
Lăicerele şi laturile alese, alesăturile în vrâste erau destinate acoperirii pieselor de mobilier. Decorul acestor piese constă din forme geometrice foarte diferite, unite în diverse motive complexe. Motivele fitomorfe sunt extrem de stilizate, de proporții mici sau medii. Etnologul Varvara Buzilă, intrpretează aceste ornamente, opinând că după liniile zigzagate, spiralele de diferite configurații şi după modul în care sunt înscrise în registre perpendicular pe marginile lungi, aceste motive principale, în alternanță cu vrâste (dungi) de diferite culori, numite şi poduri, trimit la semnificația apei, încât putem aprecia că lăicerele, laturile alese, alesăturile în vrâste/ poduri corespund primului registru, al împărțirii lumii pe verticală, subpământului39.
Pe pereți, în imediata apropiere a mobilierului erau atârnate de jur-împrejur păretarele alese, cu un decor diferit de cel al pieselor aşternute. Motivele ornamentale erau mai mari, cele vegetale fiind dominante asupra celor geometrice, avimorfe şi antropomorfe.
Deasupra păretarelor erau scoarțele, care organizează suprafața pereților, dimensionând spațiul prin intermediul decorului. Motivele lor sunt aerate, dinamice, întrucât fortifică spațialitatea. În anumite localități, tot la nivelul pereților, dar în unghere, erau atârnate ungherarele, țesute uneori în războiul orizontal, pentru a fi mai uşoare.
Din perspectivă semiotică, păretarele, scoarțele şi ungherarele modelau registrul terestru al microuniversului reprezentat de interiorul locuinței40. În nordul Moldovei aceste țesături din lână sunt etalate şi în registrul ei superior. Grindarele sau cordarele sunt înguste, uşor bătute cu vatala, având motive mici, preponderent geometrice, conservatoare de sensuri uitate. Această aranjare spațială a covoarelor a stimulat dezvoltarea unui fond bogat de motive, valorificând plenar toate clasele de ornamente tematice cunoscute de creația tradițională: geometrice, vegetale, zoomorfe, avimorfe, antropomorfe, religioase etc. Fiecare dintre acestea circumscrie o varietate impunătoare de forme, deocamdată insuficient studiate şi interpretate.
Din categoria țesuturilor pentru învelit fac parte cerga și plapuma (oghealul, iorganul – în sud). Cergile – țesăturile mițoase aveau aceleaşi funcții, servind şi ca învelitori. Acestea sunt realizate din lână, lână și bumbac, lână și păr de capră. Tehnicile de realizare ale lor sunt țesutul în două, trei și în patru ițe, năvăditul, alesul printer fire, răsucitul. Structurile ornamentale prezente sunt amplasate pe toată suprafața în mod linear. Cromatica cuprinde culori de alb, galben, verde, roșu, albastru, vișiniu, maro și negru. Funcțiile lor cuprind uzul casnic, funcția decorative și cea ceremonială (obiciuri de nuntă și înmormântre).
Cergile aveau o largă utilizare: se aşterneau pe cuptor, paturi, podea, iarna pe sanie pentru a menţine căldura. În raionul Făleşti, Rîşcani ele ajunsese la un nivel înalt de dezvoltare, având frumoase compoziţii ornamentale, cromatică bogată, folosindu-se şi pe perete în camera de locuit. Deşi la confecţionarea lor se utilizau deşeuri rămase de la alesul covoarelor netede, astăzi ele sunt pe cale de dispariţie.
Alte categorii de țesături de interior se constiuie în varietatea ștergarelor, perdeluțelor, fețelor de masă, fețelor de pernă, de saltea etc. Acestea erau făcute din cânepă, lână, bumbac, borangic, bumbac și borangic, cânepa și lâna. Ele sunt realizate prin țesutul în două, trei și patru ițe, ales peste fire, ales printre fire, croșetat, împletit, etc. Structurile ornamentale sunt amplastae peste toată suprafața, la extremități sau pe anumite părți. Ornamentica se caracterizează printr-un decor stilizat sau geometrizat.
Ștergarul. Funcțiile acestor piese sunt multiple, ele fiind uzitate diferit. Așa, de exemplu, denumirile de năframă, maramă, uneori și prosop, dețin în exclusivitate marca pieselor decorative, ceremoniale și de port popular. Termenii ștergar, șervet, mânăștergură, peșchir indică atât piesa cu caracter uzual, cât și cea decorativă și de ritual.
Cea mai recentă lucrare cu referire șa ștergarele din Republica Moldova, atestă o largă răspândire a ștergarelor și o amplă varietate a denumirilor lor: ștergar, șervet, prosop, peșchir, mâneștergură, năframă, maramă, ștergar de cap, cârpă de cap, pânzătură, petic, zolnic, leșier etc.
În calitate de piesă decorativă, ștergarul este atestat sub denumirea de șervet în partea nordică a Republicii – în satele din parte de nord-vest al Republicii Moldova, Bucovina, raionul Cahul, și unele sate din regiunea Ismail.
Termenul de prosop are o extindere masivă, cuprinzând întreg centrul republicii și, parțial, raioanele Soroca, Bălți, Grigoriopol și Slobozia, Mâneștergura este specifică satelor din Transnistria (Camenca, Râbnița, Dubăsari, Slobozia).
Năframa, ca găteală a capului la nuntă este atestată în satele de peste Nistru41 și va fi analizată mai desfășurat în această lucrare la capitolul port popular. Deosebirile mai importante se referă la dimensiuni, materie primă, tehnică, denumiri, ornamentică și cromatică.
Ștergarele din sudul Republicii Moldova sunt mai lungi și mai late. De regulă, sunt confecționate din bumbac fin, asociat cu borangic, și au motive zoomorfe și antropomorfe. Sunt somptuoase prin decorul lor bogat la capete. Pe lângă ornamente, ștergarele mai au de multe ori și niște dungi, numite în această zonă „vrâste”. Capetele ștergarului se termină de multe ori cu dantelă, numită „tandică”. (Ciocanu Maria. Ștergarele moldovenești. Colecțiile muzeului. Catalog. Chișinău, 2003. P. 10-11.)42 Unele ștergare mai au un element interesant denumit „încheietură”. Acesta se atașează la ștergar, dar și la alte pânze (mâneci sau cearșafuri, de exemplu), din rațiuni estetice (Informator Ana Golovatenco din Giurgiulești) .
Pentru satele din împrejurimile orașelor Chișinău, Orhei, Bălți și Soroca sunt caracteristice piesele mai simple, aerate, cu multă prospețime, fără ornamente sau motive complicate. Predomină spațiile albe. Decorul se constituie din dungi monocrome sau din două trei culori. Aceste ștergare sunt țesute în două, trei și patru ițe, podul rămâne de multe ori liber (fig.)
Principalele materiale utilizate la confecționarea ștergarelor au fost: lâna, cânepă, inul, bumbac, sau borangicul (mătasea). Ștergarele din mătase erau cele mai căutate în cadrul ritualurilor.
Materia primă era folosită în strânsă conformitate cu destinația pieselor. Cele pentru uz canic se țeseau din cânepă, in și bumbac. Piesele decorative erau confecționate din bumbac și borangic. La executarea ornamentului se foloseau firul de garus, ața de bumbac de diferite culori, mătasea, paietele, firele metalice –auri și argintii.
Amplasarea ornamentului pe ștergar se făcea cu precădere pe marginile acestuia, numite „capete”. Nu întregul ștergar este ornamentat, ci doar Partea de mijloc, numită „pod”, de obicei este fără ornament. cuprindea foarte rar întreg câmpul lui. Decorul multor ștergare era completat de dantelă, numită pe alocuri horboțică, tandrică (în Lunca Prutului de Jos) și realizată cu croșeta și acul sau prin înnodarea firelor prin metoda legat cu mâna, legat pe ramă, aruncat și înnodat.
Ștergarele pentru șters fața, mâinile și vesela erau țesute în două ițe, din câneapă sau din fire de cânepă combinate cu fire de bumbac. Decorul lor e simplu, constând din vârste simple din cânepă și bumbac, concentrate la capetele pieselor.
Zolnicul, piesă obligatorie în fiecare casă, este confecționat din fire de cânepă de calitate inferioară, numite câți. Menirea lui era de a acoperi aluatul.
Leșierul, compus din două foi de țesătură, se folosea la strecurat leșia obținută din amestecul apei fiebinți cu cenușă de lemn. Soluția alcalină era obținută a înălbirea pânzei, la spălatul corpului și a rufelor.
Ștergarele de împodobire a interiorului sunt foarte variate prin dimensiune și ornament. Denumirea lor variază de la zonă la zonă: ștergar cu flori și horbotîcă, șărvăt ales și cu țărțămuri, cu canafuri (Soroca), prosop cu vrâste (Bălți), prosop cusut, ales (Ungheni), prosop cu frânghișori (Tighina), prosp de perete (Ungheni, Cahul). Țesutul şi cusutul lor se făceau în familie şi erau îndeletniciri de bază ale femeii. Numite și „ștergare de perete”, erau confecționate din bumbac fin și borangic. Erau lucrate cu o deosebită măiestrie în multe ițe, în cadril, cu motive alese, brodate, cu dantelă croșetată. Cu canafuri și franjuri, aceste ștergare și-au afirmat valoarea prin multiple modalități de împodobire a locuinței țărănești (se puneau la oglinzi, la ramele de fotografii sau la icoane43.
O deosebită importanță o avea și ștergarele de ritual, folosite în cadrul obiceiurilor de nuntă, botez sau înmormântări. Cele de sărbători sunt bogat ornamentate, iar cele de înmormântare sunt mai simple sau chiar fără ornament. Mai mult, chiar în cadrul aceluiași eveniment, caracterul ștergarelor diferă. De exemplu, ștergarele cu care erau legați socrii aveau decorul mai bogat decât cele cu care se legau vorniceii.
Ștergarele cu care se legau nuntașii erau făcute de mama miresei, în timp ce, mireasa organiza șezători cu prietenele sale pentru a coase băsmăluțele ce erau date nuntașilor. La o nuntă se foloseau un număr mare de băsmăluțe. Soacra mare putea să spună că vrea 20 de băsmăluțe, iar nașa putea să ceară 30 de băsmăluțe pentru ași împodobi copii și tineretul din partea ei.
Ștergarele primate în dar în cadrul ritualurilor erau depozitate în lăzile de zestre sau cadonate/ dăe de pomană cu alte ocazii. Alții le foloseau în casă ca „ștergare de perete”, punându-le, de exemplu, la icoană sau la oglindă.
Ștergarele mai erau folosite și în gospodărie, în timpul preparării mâncării, acestea fiind de regulă fără ornamente.
Costumul tradițional din spațiul Pruto-Nistrean este pe lângă aspectul său practic – de protejare a corpului – un certificat de înaltă iscusință şi pricepere, este un etalon de frumusețe, care posedă un limbaj de comunicare a unor tradiții străvechi, o mărturie vie a unui proces de creație în masă.
Costumul bărbătesc se constituie din piese de bază și complimentare. Cele de bază acopera pielea precum cămaşa şi pantalonii (izmenele, ițarii), sau le suțin pe acestea, ca brâul (chingă, franghiile). Acest costum mai este numit în literatura de specialitate – costum de vară și era întregit cu acoperitorile de cap, cum ar fi: pălăriile de paie sau pălăriile de pâslă. Încălțămintea de sărbătoare preferată erau papucii, bocancii, ciobotele, cizmele, chiar daca unii purtau opinci, ca în zilele de lucru. Datorită cămăşii şi pantalonilor, culoarea dominantă a costumului bărbătesc este cea albă. Cel pentru timp rece, dimpotrivă, întrunea mai mult nuanțe întunecate, pentru că era alcătuit din piese țesute din lână sau cusute din piei de animale.
Cămașa bărbătească ca piesă de bază înregistrează două tipuri, de la care au derivat alte subtipuri ca urmare a vechimii şi funcţionării ei generale. Cămaşa de tip tunică este cea mai veche, de unde şi un alt nume al ei – cămaşă bătrânească (Briceni), cămaşă din întreg (Larga, Briceni; Zăicani, Râşcani) – a fost general răspândită în toate zonele spaţiului cultural românesc. Croiul ei este simplu, arhaic. Partea de dinainte şi cea de dinapoi sunt croite dintr-o singură pânză, fiecare mânecă – dintr-o singură bucată de pânză, sub braţ fiind prinşi clinul şi pava. Ea are guler mic drept, sau guler răsfrânt, în ambele cazuri se lega la deschizătura de dinainte cu două canafuri (uneori câte trei sau patru de fiece parte) de aţă albă sau colorată.
În nordul republicii, la sărbători s-a purtat şi cămaşă cu poale, poalele însemnând o a doua componentă a ei, de tip fustă încreţită, cu ajutorul căreia se prelungea cămaşa de tip tunică. În locul de unire a marginii de jos a stanului cămăşii cu poale se lega brâul lat de lână.
Broderia cămașelor era executată într-o singură culoare: albastru, verde, vişiniu, gălbui sau negru, ori se miza pe combinarea a două-trei culori contrastante. La evenimente majore precum căsătoria, revenirea acasă din armată, bărbaţii purtau cămăși brodate numai cu alb, cu fir de mătase cumpărată (la nord şi în Bucovina) care străluceşte sau aţa din mătase de casă numită borangic, de nuanţe gălbui. Broderia este amplasată pe guler, încadrează deschizătura de dinainte a cămăşii, marchează uneori umerii, marginile de jos ale mânecilor şi poalele cămăşii.
Cămaşa cu platcă, cămaşa cu petic (în satele din raioanele Briceni, Râşcani, Cahul), cămaşă cu cheptari (Zăicani, Râşcani) au făcut parte din ansamblul vestimentar bărbătesc la fel de frecvent ca şi cămaşă de tip tunică, cel puţin la sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea.
Îmbrăcămintea cotidiană a băieţilor mici, dar şi a adolescenţilor care nu erau ieşiţi la joc, consta într-o cămaşă lungă, încinsă cu chingă, frânghie sau cu brâu de lână, la fel ca fetiţele.
Pantalonii. În cadrul acestei categorii intră câteva haine: izmene, ițarii, bernevicii, meșinii. Izmenele cusute din pânză de cânepă, in sau bumbac erau pentru timp călduros, ițarii erau pentru timp mai răcoros. Sunt făcuți din tesătură de lână de capră, țesută în patru ițe, și preiau culoarea naturală a lânii albe. Meşinii sunt pentru timp rece. Aceşti pantaloni sunt cusuți din piei de oi, având blana înauntru, şi erau preferați pentru calitățile lor de către baci, ciobani, pădurari, taietori de lemne, tăietorii de stuf, și reprezentanții altor ocupații practicate (inclusiv) pe timp de iarnă.
Cingătorile. Bărbații din familii mai bogate purtau chimire cu trei sau patru catarame, cumpărate la iarmaroc. De chemir se prindea briceagul, punga cu tutun, cremenea şi Iasca.
Spre deosebire zilele of lucru, când purtau opinci, în cele de sărbătoare încălțau papuci, bocanci, ciubote sau cizme.
Este încununat chipul bărbaţilor de acoperământul de cap, un element de referinţă în identificarea statutului său social. Pentru bărbaţii din societatea moldovenească, o asemenea piesă este căciula de miel (căciula de cârlan, cuşma de miel sau cuşma de cârlan), pe timp de iarnă, şi pălăria (pălăria de paie, pălăria de pâslă), pe timp de vară.
În practica culturală se disting câteva feluri de căciuli: căciula înaltă sau ţuguiată, numită şi ţurcănească, sau mai târziu – ţărănească (purtată la nord şi la centru) şi căciula mocănească, numită de alţi autori retezată, purtată de locuitorii satelor de la sud, în special, de ciobani şi de descendenţii din familiile lor, indiferent de apartenenţa lor etnică, încât, la prima vedere, este greu să faci deosebiri dintre căciula moldovenilor, bulgarilor şi a găgăuzilor.
Bătrânii au cuşmele drepte, trapezoidale aşezate deasupra sprâncenelor, iar flăcăii sunt cu fruntea descoperită şi căciula orientată spre ceafă.
În sec. al XIX-lea – prima jumătate a sec. al XX-lea, oamenii mai bogaţi aveau căciuli făcute din cârlani de caracul, considerate cele mai frumoase, graţie cârlionţilor mărunţi şi uniformi, iar ale ţăranilor erau făcute din pielicele de oi ţuşte. Mocanii, dar şi ţăranii de la sud, aveau căciuli din oi ţigăi pentru toate zilele, iar pentru sărbători ţăranii căciuli ţurcăneşti. Cea neagră era foarte răspândită, fiind purtată de oamenii cu un prestigiu social mai înalt, cea cafenie, fie că era de toate zilele, fie că îi identifica pe cei mai puţin avuţi. Căciulile albe apar în portul copiilor, probabil, pentru a-i pune în valoare.
Costumul popular femeiesc este cel mai decorativ44. El include în structura sa aşa componente ca: învelitoarea de cap, de corp, încălțămintea, bijuterii şi accesorii, care se schimbă reieşind din diferite situații concrete sau condiții de funcționare. Toate acestea mai țin şi de vârsta şi statutul social al femeii, caracterul sezonier şi felul ocupației, simbolistică şi preferințe, zonă de circulație şi etc.
Coloristic costumul femeiesc se bazează pe îmbinarea a 2-3 nuanțe cromatice, dar deseori se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.
Cămașa este o constantă a portului, fiind veche de milenii şi concentrează mai mult ca orice altă piesă însemne identitare. Pe parcursul ultimelor două secole femeile din spaţiul nostru cultural au purtat trei tipuri principale de cămaşă: cămaşa bătrânească (numită în sate cămeşoi sau cămaşa dreaptă, cămaşa de tip tunică), cămaşa încreţită la gât sau cămaşa cu altiţă, în versiunea fără poale – ie; cămaşa cu petic sau cămaşa cu platcă, intrată mult mai târziu în uz decât primele două care sunt arhaice.
Cea mai timpurie formă de cămaşă a fost cămaşa de „tip tunică” croită „de-a-ntregul”, făcându-se numai o tăietură unghiulară, pătrată sau rotundă la gât. Cămaşa avea mâneci lungi, se înfrumuseța la gât, jos la mâneci cu desen geometric simplu sau vegetal stilizat. Partea de sus a cămaşei – „piepții” se făceau dintr-o țesătură mai bună şi mai subțire, iar partea de jos – „poalele” – dintr-o pânză de cânepă sau in.
Camașa încrețită la gât, sau cămaşa cu altiţă, cămaşa cu umărar, numită şi valahă45 este arhaică, avându-şi originea în tradiţiile iliro-traco-dacicice. Conform tipologiei elaborate de către Maria-Hedvig Formagiu, această cămaşă este apreciată ca fiind caracteristică culturii populare româneşti. Răspândită pe întreg teritoriul Moldovei cămaşa încrețită la gât este cea mai decorativă piesă vestimentară a femeilor de orice vârstă, fiind înfrumusețată prin diferite tehnici ale broderiei.
Cămaşa cu altiţă46 era purtată mai frecvent la sărbători, de către fete, iar cea de tip tunică – era purtată de către femeile în vârstă. Femeile în etate aveau câteva cămăși pentru sărbători şi mai multe pentru toate zilele, dar ieşeau la biserică în cele de tip tunică, îmbrăcând boanda pe deasupra. În satele din centru şi de la sud această cămaşă a rămas mai îndelung în practicile rituale nupţiale.
Decorul mânecii acestei cămăși este compus din trei componente de bază: „altița”, care acoperă umerii, apoi „încrețul” care este o fîşie brodată de o singură culoare deschisă (galben, alb, gri, bej ect.) şi cu motive geometrice, apoi fîşiile brodate pe verticală, pe diagonală, sau cu motive dispersate sau în formă de „pomul vieții”, „spicul”.
Grație decorului, preţuit ca „motiv” cu caracter de unicat, altița se bucură de o consideraţie deosebită. În motivele ornamentale de pe altiţă era codificată şi vizualizată informaţia despre statutul social al femeii. Pe cămăşile vechi altiţa are motive specifice, ce nu se mai repetă şi în alte locuri ale cămăşii.
Încreţul apare ca un registru integral ce constă dintr-o bandă de motive romboidale sau o compoziţie din romburi şi triunghiuri. Pe partea de sub încreţ sunt dispuse în mod oblic sau perpendicular fată de banda orizontală a acestuia compoziţiile numite râuri, şănătăuri sau şirlăie.
Iile naționale” se brodau îndeosebi „în cruciulițe” şi mai puțin „neted pe fire numărate”, segmentînd motivele decorative, fie vegetale sau geometrice în segmente înguste pe care se plasa broderia plină şi netedă. Datorită acestei segmentări motivele inclusiv cele fitomorfe se obțineau stilizate. Anume acest mod de broderie „broderie netedă pe fire numărate” – „broderie albă” sau „butuc” este acel criteriu prin care deosebim broderiile etnice moldoveneşti şi de cele ucrainene şi ruseşti. Alegerea motivelor decorative se bazează pe o reuşită armonizare a altiței, încrețului, rîurilor de pe mînecă şi rîurile de pe piept.
Sub influenţa modei orăşeneşti, către mijlocul secolului al XX-lea se răspândește foarte mult cămașa cu petic, care apare ca o dezvoltare a cămăşii de tip tunică. Aceasta va asigura trecerea treptată de la portul tradiţional la cel de influenţă urbană.
Pe timp cald, în zilele de sărbătoare, erau purtate cămăşi mai mult ornamentate, iar pentru activităţile cotidiene era purtată cămaşa mai simplu ornamentată. În comunităţile tradiţionale toate cămăşile aveau motive brodate sau ţesute, pentru că acestea aveau diferite funcţii magice, apotropaice, simbolice, sociale, estetice.
Piese care acoperă poalele (catrința, fota, şorțul). În Moldova haina ce acoperă partea de la mijloc în jos a corpului femeii se numeşte catrinţă sau fotă. Spre deosebire de alte zone româneşti aici au fost atestate două piese diferite ca tip, dar cu acelaşi nume – catrinţa şi fota. Catrinţele sunt cele mai răspândite. Ele respectă tradiţia de pe ambele maluri ale Prutului şi sunt similare fotei din alte zone etnografice româneşti.
Ele se confecționau din lână curată sau lână şi fire de bumbac în urzeală. Mai răspândită şi purtată de femeiile de toate vârstele era catrinţa, formată dintr-o singură foaie ţesută de formă dreptunghiulară. Această piesă avea câmpul negru şi grupuri de dungi verticale poziționate la capetele înguste, uneori motive geometrice sau vegetale mici circumscrise printre dungi, iar în partea de sus şi de jos a dreptunghiului era mărginită în mod obligatoriu de câte o bată colorată.
Catrinţă a fost atestată în toate localităţile de la nord, dar se întâlnește destul de des și în centrul teritoriului cercetat. Bătrânele din satele de la nord şi din cele bucovinene îi spun prijitoare.
O piesă similară ca formă şi proporţii, alcătuită tot dintr-o foaie dreptunghiulară, dar cu un decor diferit de prima, este fotă. Vizual ea constă din două benzi cromatice suprapuse pe orizontală. Partea de sus are culoare indigo, iar partea de jos este portocalie, cu dungi subţiri despărţitoare de culoare albă (în total aproximativ 25 cm înălţime). Este ţesută din lâniţă, şi se pare că a are o apariție mai târzie în portul femeiilor. Este specifică pentru mai multe localităţi din actualele raioane Edineţ, Râşcani, Glodeni, Ocniţa.
Se mai numeşte catrinţă47 şi piesa alcătuită din două foi ţesute din lână şi prinse cu un brâuleţ. Când este îmbrăcată, o foaie a ei se situează dinainte, iar alta – la spate. Ea a fost folosită mai rar, ca o diferenţiere a portului fetelor la nord şi ca o piesă principală pentru toate femeile la sud, împărţind acest rol cu catrinţa dintr-o singură foaie la centrul teritoriului studiat. În satele situate în Josul Prutului s-a purtat o haină alcătuită din două piese ţesute la războiul orizontal în două iţe, înfrumuseţate apoi cu broderii executate din lână, specifice fondului balcanic. Partea de dinainte a hainei este mai bogat ornamentată, iar cea din spate – mai modest. Femeile căsătorite purtau haina cu două piese, iar fetele doar cu una, cea de dinainte. Treptat în uz a rămas doar partea de dinainte a acestei piese, luând forma şorţului cunoscut în localităţile raionului Leova, Cantemir şi Cahul.
În satele din centru şi de la sud o piesă identică, alcătuită din două foi, unite cu baieră, a fost răspândită cu numele de fotă48. Specificul acestei ţesături constă în amplasarea motivelor geometrice. Cele mai mari se regăseau în registrul de jos, iar cele mai mici în cel de mijloc. Deja la începutul secolului al XX-lea decorul era realizat cu ajutorul acului, imitând vechile motive geometrice. Cu timpul, partea din sapte a piesei a dispărut, rămănând doar partea din față. Femeile din sudul Moldovei purtau un şorț de lână „ales ridicat” cu fire colorate pe fondal negru.
Către sfârşitul sec. al XIX-lea în spaţiul basarabean se răspândeşte tot mai mult fusta, înlocuind catrinţa şi fota. Fusta cu androc, o piesă alcătuită din unirea pe orizontală a două stofe ţesute din lână fin toarsă, având mai multe dungi transversale de diferite culori şi lăţime, situate în creştere, începând cu cele mai înguste la brâu şi terminând cu cele mai late la poale. Sus fusta era încreţită puternic şi prinsă cu bârneaţa sau chinga. Aceasta a fost descoperită la nord, la centru şi la sud, în două variante decorative. În cea mai veche dungile ce alcătuiesc decorul sunt mult mai înguste şi de mai multe culori decât în cea mai târzie, cu dungi mai puţine şi mai late.
Cingătoarea. Conform tradiţiei, femeile purtau mai multe cingători, acestea având roluri practice, magice şi simbolice. Spre exemplu, în satele de la nord femeile se încingeau până nu demult pe deasupra cămăşii cu un brâu de lână, lat de 18-20 cm, ţesut în patru iţe la stative. El este de culoarea naturală a lânii, iar în variantele târzii, are fundalul albastru ori verde întunecat, având în toată lungimea lui dunguţe ornamentale de mai multe culori ce alternează vertical. A doua cingătoare, deja cu rol practic era chinga – o piesă uşoară, subţire, foarte îngustă. Astfel câte o bucată de chingă era prinsă la marginile de sus ale catrinţei, pentru a lega această haină strâns în jurul mijlocului. În unele sate aveau acelaşi rost două aţe răsucite sau împletite din fire de lână. A treia cingătoare, cea de deasupra era frânghia, bârneaţa, baiera sau brâul puţin mai late şi mai grosuţe decât chinga. Nu în toate satele s-a păstrat această susţinere tripartită a cingătorilor. În cele din stepa Bălţilor şi Câmpia Sorocii mai frecvent se purtau două dintre ele, pentru a fixa capetele de sus ale catrinţei şi pentru a lega întreg ansamblul. În localităţile de la centrul şi la sudul republicii se aminteşte despre un singur brâu.
Se cere remarcat faptul că costumul de sărbătoare se diferenția de cel purtat de zi cu zi (cămăşile aveau decor simplu, mânecile mai scurte în zi de lucru și erau mai bogat ornamentate la sărbători). Catrința la sărbători este purtată cu deschizătura la o parte, iar cele cotidiene deschizătura dinainte, încât femeiile ridicau ambele capete de jos ale catrinței în brâu şi lucrau.
De asemenea, costumele se diferențiau (după material, croială, ornamentică, culoare) pentru a sublinia statutul femeii. Astfel, femeile căsătorite şi cele în vârstă utilizau în realizarea costumului modele de croi mai modeste, culori mai reținute, materiale țesute mai simple, în timp ce fetele tinere purtau costume naționale de culori mai deschise şi aprinse, nu purtau pe cap unele detalii ca prosopul – ştergarul de îmbrobodit sau şorțul de protecție până nu obțineau statutul social de tânără nevastă.
În secolul al XX-lea costumul tradițional femeiesc a cedat pozițiile hainelor procurate de tip orăşenesc, el revenind numai în cadrul ansamblurilor etnofolclorice de dans și la concursurile de folclor.
Acoperemântul capului. În trecut femeile au avut capul acoperit de câteva rânduri de broboade. Cea mai dedesubt era un fel de primă legătoare a cosițelor, după felul cum era fixată, ea forma baza acoperitoarelor de cap și se numea fes. De obicei, acesta era de culoare roșie sau albă. O altă piesă, care a coexistat alături de fesul roşu a fost chică (captur, cârpă etc.). Această piesă era confecţionată dintr-o bucată de pânză albă, care unea cocurile formate de cosiţele ridicate deasupra urechilor, punând baza pentru următoarele acoperitori ale capului. Dorind să asigure capului cât mai multă înălţime, treptat femeile au început a o modela cu ajutorul unei ţesături albe mai groase, încât după ce cuprindea gâţele cu ea, aceasta să-şi păstreze forma. Ulterior au întărit pereţii ei cu o bucată de carton îndoită, dar fără să i se unească capetele. Fixau cârpa pe cap două legători din pânză cu care era acoperită piesa.
Piesă intermediară între cea dedesubt şi cea de deasupra, acoperea prima legătoare şi asigura femeii un confort în casă şi prin gospodărie. În multe sate ea era făcută din pânza albă, avea formă de triunghi, de unde vine şi numele ei de colţ, dar în multe localităţi se numeşte cârpă, iar la sud – moadă. Piesa avea ornamentări brodate de jur împrejur sau numai pe partea ce încadrează fruntea, în ambele cazuri broderia fiind asociată cu mărgeluşe colorate sau cu danteluţă îngustă. În satele de la sud colţul din spate este accentuat printr-o compoziţie florală, iar cele două capete lungi ale broboadei sunt răsucite, pentru a spori efectele decorative, apoi sunt legate pe creştetul capului. Legătoarea se numeşte ciocănică49 şi e specifică gătelii capului femeilor din părţile sudului.
Piesa pentru sărbători, cea mai reprezentativă în ţinuta femeii, este broboada de tip ştergar în formă de dreptunghi alungit, ţesută din pânză albă la războiul orizontal, având câteva denumiri locale întâlnite şi în alte zone etnografice ale spaţiului cultural românesc. În satele de la nord şi în cele bucovinene a fost atestată cu numele ştergar de cap, pânzătură, hobot. În satele din fostul judeţ Soroca, Orhei, Lăpuşna şi Tigheci, ca şi în cele din Transnistria, era numită năframă, iar şi mai la sud cuvântul utilizat pentru a desemna acest obiect era maramă.
Năframele sunt brodate, au decorul principal situat la capetele acestei piese. Altele mai au cusut un şir de motive pe latura lungă a piesei. În părţile Sorocii ca materiale pentru broderie au servit firele metalice gălbui şi argintii. După ce aşezau năframa pe suportul de pe cosiţe, conform regulilor locale, pentru a fixa mai sigur pânza, femeile o mai legau cu o panglică roşie. În localităţile aflate în raza de influenţă a orăşelului Camenca, Transnistria, aşa cum demonstrează fotografiile de la începutul sec. al XX-lea, pe timp cald femeile prindeau ambele capete ale năframei la spate, lăsându-le liber.
Cele mai bogat ornamentate erau pânzăturile (ştergarele de cap) din satele de la nord. Erau destul de frecvente piesele ţesute doar din bumbac, păstrând structura generală: capete şi pod (sau câmp). Femeile tinere purtau piese lungi, fiind ţesute din fire de bumbac şi de mătase de casă.
Gătelile capului au evoluat foarte repede, în secolul al XX-lea, femeile ajungând să poarte batiste, basmale, barize, şalinci, berte, şaluri etc., dar aceste piese fiind produse de fabrică interesează mai mult prin modul cum erau legate, decât prin calităţile lor. În dependență de ocazie ele se leagă diferit: „sub barbă”, „după cap”, „pălărie”, „ca la văruit” ș.a.
Fetele tinere obişnuiesc să umble cu capul gol, însă după nuntă – nănaşa le pune o basma frumoasă sau o maramă, ce semnifică ca pe viitor fiind nevastă trebuie să umble îmbrobodită.
Podoabele au fost create din necesitatea de-a proteja omul50. Ele erau purtate în locurile vulnerabile, care necesită protecţie suplimentară: cerceii – la urechi, mărgelele şi salbele – la gât, brăţările – la mână şi inelul la deget. Podoabele fortificau mesajul apotropaic al motivelor ornamentale (ţesute sau brodate) de pe piesele costumului traditional.
În viaţa de toate zilele femeile purtau în număr redus de podoabe, iar de sărbători, femeile înstărite purtau bijuterii scumpe de coral, argint, aur. În unele raioane – Camenca, Rîbnița, Vulcăneşti se purtau şiraguri de monete de argint sau aur, numite moniste. Mai târziu, în zonele unde au rămas în circuitul social, monistrele au început a fi confecționate din din monede ieşite din uz.
În satele din Bucovina şi cele din sud salbele de aur au fost purtate până prin anii ’30 ai secolului al XX-lea. La nord erau numite salbe, în restul teritoriului – la centru, la sud est şi sud vest – au fost atestate cu numele de lefturi, lefţi, mahmudele, mamudele. Dintre pietrele scumpe cele mai răspândite erau coralul şi sideful.
Costumul femeiesc era completat cu traistă, care reuşit se îmbină cu culorile costumului. Drept mărturie vorbesc un şir de variante ale țesăturilor și motivelor ornamentale pentru traistă: „îngusturele”, „traistă vrâstată”, „traistă aleasă”, „traistă în ochiurele”, „ridicată”, „brodată”. Pentru ducerea greutăților pe umăr serveau „desagii” din țesătură de lână cu vrâste orizontale colorate.
Piesele comune ambelor costume.
Îmbrăcămintea de iarnă. În tradiția populară, câteva haine precum sumanul, cojocul şi cojocelul sunt comune pentru femei şi bărbaţi. Astfel, îmbrăcămintea de deasupra a femeiilor nu se deosebea foarte mult de cea bărbătească, diferența fiind concentrată în ornamentări. Femeile obişnuiau să poarte variantele evazate (cu ajutorul mai multor clini) ale sumanelor sau pânza acestora era de culoare albă, sură, neagră, spre deosebire de cele bărbăteşti care erau mai des de nuanţele culorii cafenii. Pentru că nu călătoreau la fel de mult ca bărbații și nu erau expuse vreme îndelungată frigului, femeiile îmbrăcau și variantele mai scurte ale acestor straie, numite cojocele. De asemenea, femeile îmbrăcau mai des ca bărbații zăbune (haine lungi având lână în căptuşeală, acoperite cu postav) sau caţaveici (haine scurte cusute după acelaşi principiu).
O haină nelipsită din garderoba fiecărei femei, pe timp rece, era pieptarul (cheptarul), stănuţul (stanii) sau bundiţa (bondiţa) cusute din pielicele de oi, cu blana înăuntru, ajustate pe corp şi cu ornamentări specific. Bondițele din blană sunt răspândite îndeosebi la sudul Moldovei.
Încălțămintea. S-au purtat mai multe tipuri de încălţăminte şi variante ale acestora, asociate costumului. La sărbători toată lumea ţinea să fie în încălţăminte bună: cizme (ciobote, cioboţele), papuci, bocanci, pantofi. Ea era confecţionată de ciubotarii (cizmarii, papucarii) din localităţi.
Bărbaţii au purtat cizme pretutindeni. Diversitatea cizmelor era destul de mare. În secolele XVII-XVIII acestea erau mai largi în partea superioară, fiind confecţionate din piei de culoare cafenie şi gălbuie. Treptat cizmele au căpătat formele cunoscute de noi, cu tureatca înaltă, cu tureatca răsfrântă sau încreţite la merişor. La începutul sec. al XX-lea bărbaţii purtau şi ciobote de hrom, papuci, pe timp cald – bocanci. La lucru se încălțau opinci de culoare gălbuie, cu gurgui înalt, legate cu aţe de păr de calc.
Femeile purtau papuci, ciobote, pantofi, sandale. Papucii erau negri de piele, cu turetcile înalte şi se legau cu şireturi. Ciobotele şi pantofii purtaţi de fete aveau preferenţial tocuşor înalt. În viaţa cotidiană femeile şi copii umblau încălţaţi prin casă cu încălţăminte mai simplă, confecţionată din materialele aflate la dispoziţie (lână, cânepă, postav). Această încălţăminte cuprindea o mare varietate de obiecte: burlacid, papuci de rogoz, papucei de feştilă, totocei, târlici.
În satele de la nordul Republicii Moldova la nunţi iarna toţi erau în ciobote. La joc primăvara, vara şi toamna încălţau papuci cu blană sau pantofi făcuţi la meşter la târg. Pentru zilele ploioase aveau şoşoni, galoşi. Femeile de aici n-au purtat opinci niciodată.
Pe lângă prelucrarea fibrelor, care era în mare parte un meșteșug practicat de femei, de timpuriu se evidențiază câteva meşteşuguri de bază: olăritul, prelucrarea lemnului, prelucrarea pieilor, prelucrarea pietrei, prelucrarea osului şi a cornului, metalurgia, fierăria, prelucrarea metalelor colorate. Inițial, ocupațiile meşteşugăreşti, în linii mari, purtau un caracter casnic sau comunitar, cu timpul însă aceste ocupații încep să se transforme în meserii specializate, practicate de persoane particulare, care părăsesc gospodăria agricolă pentru a forma centre meşteşugăreşti în cadrul aşezărilor tradiționale mai vechi sau în cadrul unor aşezări noi, specializate în producție meşteşugărească.
Olăritul constituia unul din cele mai răspândite meşteşuguri. Importanța deosebită a olăritului era determinată de locul distinct al produselor acestui meşteşug în viața cotidiană a omului. Dăcă în evul mediul timpuriu olăritul reprezenta, în linii mari, un meşteşug casnic, în cadrul căruia ceramica era lucrată manual, pentru satisfacerea necesităților familiale, mai târziu acesta devine o preocupare mai mult sau mai puțin constantă a unor persoane particulare care încep să pună bazele olăritului specializat.
În viața cotidiană vasele erau destinate pregătirii bucatelor, pentru servirea produselor alimentare şi răcoritoare (străchini, farfurii, căni), pentru păstrarea proviziilor şi apei (ulcioare, pifose, amfore). În sec. X-XIII în spațiul Pruto-Nistrean existau câteva tradiții în lucrarea ceramicii. În aşezările din centrul şi sudul spațiului era practicată tradiția carpato-dunăreană, care cuprindea ceramică nisipoasă sau cu scoici şi vegetație, ornamentată cu incizii vălurite sau orizontale, uneori striate pe verticală, de regulă, cu un pieptene mai rar sau cu un bețişor şi ceramică cenuşie netedă, lustruită. Asemenea ceramică era produsă până la linia râului Răut. Pe de altă parte, în aşezările din nord-estul şi nordul spațiului Pruto-Nistrean în ceramică era practicată tradiția nistreano-nipreană, care cuprindea ceramică nisipoasă cu degresanți tari, ornamentată în majoritatea absolută a cazurilor, cu incizii vălurite şi orizontale executate cu un bețişor, foarte rar − cu pieptenele.
Poporul nostru a folosit în alimentație și muncile casnice o diversitate de oale din lut: ulcioare pentru apă, ulcicuţe pentru păstrarea prosuselor lactate, cănuţe, gavanoase, tocitori, tortare, solniţe. Ele erau vândute la piață de către meșteșugarii olari din satul Iurceni, Nisporeni, Cinișeuți, care cutreierau satele cu carele pline de oale.
Prelucrarea lemnului. Grație calităților deosebite ale lemnului, prelucrarea lui a reprezentat unul dintre cele mai importante meșteșuguri în viața populației autohtone din spațiul Pruto-Nistrean. Cea mai largă întrebuințare, lemnul o avea în domeniul construcției, și anume, în edificarea locuințelor. Din bârne sau din nuiele erau construiți pereții, podurile şi acoperişurile caselor. Era practicată tehnica construcției pereților pe bază de furci sau pe bază de cunune din bârne orizontale. Scândura era folosită la amenajarea interiorului caselor, construcția de paturi, mese şi scaune. Bârnele şi scândurile erau prinse, de regulă, în cepuri de lemn sau prin metoda retezării şi prinderii capetelor în sistemul „cozii de rândunică”. Tehnica cununelor de bârne orizontale era practicată, de asemenea, în construcția fântânilor. Aceste construcții complicate denotă existența unui nivel înalt al gândirii inginereşti şi a unor practicieni calificați, care nu puteau fi altcineva decât meşterii lemnari specializați. Din lemn erau confecționate, de asemenea, unelte agricole (pluguri de lemn, boroane, teascuri pentru vin, furci, greble, hârlețe, lopeți), unelte pentru producția meşteşugărească (războaie de țesut, roata olarului, furci şi fusuri de tors), mijloace de transport (caruri, căruțe, sănii), mijloace de dobândit apă (fântâni, izvoare), vase pentru provizii şi materiale lichide (putini, poloboace, lăzi, găleți, cofe etc), veselă de bucătărie şi obiecte de uz casnic (străchini, linguri, bătătoare de unt, fuse), mobilă (mese, scaune, polițe), accesorii auxiliare (scări, capace pentru ceramică şi pentru gropile de provizii, mânere pentru diferite unelte etc). Fasonarea lemnului şi pregătirea diferitelor obiecte era realizată cu ajutorul diverselor unelte din fier: topoare, tesle, cuțite de rândea, strunguri pentru prelucrarea lemnului, pânze de ferăstrâie, burghiuri, cuțite de confecționat linguri etc. În istoriografie se relevă câteva forme de lucru cu lemnul, printre care: lemnăritul casnic, lemnăritul specializat universal, dulgheria şi tâmplăria.
Lemnăritul casnic, în concepția lui, reprezintă o ocupație casnică, neprofesională, la care se revenea periodic pentru a asigura gospodăria personală cu diferite produse din lemn (edificarea sau repararea locuinței, producerea celor mai elementare unelte din lemn etc.), realizate într-un cadru strict patriarhal şi la un nivel tehnic relativ jos.
Lemnăritul specializat universal reprezenta o formă mai evoluată în prelucrarea lemnului. În cadrul acestei forme lemnăritul devine o ocupație specializată a unor meşteri, care puteau realiza construcții sau pregăti la comandă diferite produse din lemn. Specializarea acestor meşteri avea un caracter universal, dat fiind faptul că ei puteau executa toate lucrările practicate în lemn, la vremea respectivă51.
Dulgheria şi tâmplăria constituiau cele mai evoluate forme ale lemnăritului. Dulgherii se ocupau cu construcția caselor de locuit, a diferitelor amenajări gospodăreşti, a palisadelor cetăților etc. Pe de altă parte, tâmplarii confecționau diverse unelte şi obiecte gospodăreşti. În cadrul acestor forme de lemnărie au fost implementate în practică instrumente specializate care au ridicat substanțial calitatea obiectelor şi productivitatea muncii. În consecință, se poate susține că domeniul prelucrării lemnului a evoluat neuniform din punct de vedere cronologic şi zonal.
Prelucrarea pietrei, în comparație cu alte meşteşuguri, a cunoscut o practicare mai modestă. Situația dată era cauzată de faptul că materia primă pentru acest meşteşug are o răspândire teritorială limitată.
De regulă, era utilizată piatra calcaroasă cu scoici de tip sarmațian, întâlnită în abundență în regiunea din bazinul Nistrului şi Răutului, într-o proporție mai redusă era folosită piatra nisipoasă de gresie, care poate fi întâlnită şi în alte regiuni ale spațiului Pruto-Nistrean. În regiunea Nistrului, Dunării de Jos şi în preajma Mării Negre se utilizau şi alte tipuri de piatră, inclusiv şistul, granitul etc. Piatra era utilizată în construcție sau la fabricarea unor unelte specializate. În construcție, piatra nefasonată era folosită la amenajarea vetrelor şi cuptoarelor din piatră, ultimele reprezentând o trăsătură specifică a civilizației medievale timpurii, nu numai din regiunea Pruto-Nistreană, dar şi din Europa de Răsărit, în general. În afară de construcție, piatra era folosită, de asemenea, la fabricarea unor unelte specializate. În acest sens se evidențiază râşnițele rotative şi cutele de ascuțit. Confecționarea acestor obiecte era realizată prin metoda fasonării pietrei, obținând astfel forma dorită 52.
Din piatră erau lucrate, de asemenea, diferite obiecte mânuite cu destinație variată: fusaiole, tipare pentru turnat bijuterii din aramă, argint sau aur, mărgele, greutăți pentru războaiele de țesut, greutăți pentru pescuit etc53.
Arhitectura populară în piatră s-a construit ca fenomen local foarte expresiv pe baza dobândirii petrei de calcar, dar și ca răspuns la împuținarea suprafețelor de păduri. Cel mai important, mai vechi și mai împlinit ca stil centru de prelucrare a pietrei se află în Rezervația Cultural-Naturală Orheiul Vechi, obiectiv de valoare națională pentru bogăția patrimoniului său natural, arheologic, istoric, arhitectural, etnografic pe care o concentrează.
Satele Morovaia, Brănești și Furceni reprezentă un epicentru de „iradiere“ a meșteșugului popular de prelucrare artistică a pietrei. Aici au activat până în anii ’70 ai secolului XX meșteri de renume, care și-au exportat piesele de arhitectură în localități aflate la distanțe de peste 80-90 km.
Prelucrarea fierului. Cu toate că în spațiul Pruto-Nistrean zăcămintele de minereuri fieroase clasice lipsesc, producția metalurgică s-a dezvoltat pe parcursul unei perioade îndelungate. Datele prezentate în istoriografie54 ne demonstrează clar că deja în perioada evului mediu regiunea Pruto-Nistreană, reprezenta un spațiu foarte dezvoltat din punct de vedere al producției metalurgice, care nu numai că nu rămânea în urma altor regiuni, ci, din contra, le întrecea pe unele după anumiți parametri. Făurirea pieselor din fier se îmbina organic cu metalurgia, constituind împreună două ramuri ale unui singur meşteşug − de prelucrare a fierului. Spre deosebire de alte regiuni, fierăria din spațiul Pruto-Nistrean era îndreptată, în primul rând spre asigurarea necesităților economice – asigurarea gospodăriei agricole cu unelte pentru cultivarea pământului, recoltarea şi prelucrarea cerealelor, spre asigurarea gospodăriei casnice cu ustensile şi utilaje cotidiene. În acelaşi timp, fierăria asigura producerea armelor, a pieselor de harnaşament şi uneltelor pentru fierărie. Fabricarea produselor din fier era realizată în ateliere specializate de fierărie, amenajate în încăperi special prevăzute, în construcții provizorii sub cerul liber sau în cadrul unor locuințe. Elementul obligatoriu al atelierelor îl reprezenta cuptorul de fierărie. Acesta din urmă putea fi din lut sau din piatră. Lutul era caracteristic pentru regiunea centrală a spațiului Pruto-Nistrean, iar piatra − pentru regiunile de nord-est şi de nord. În calitate de materie primă pentru confecționarea obiectelor din fier era utilizat metalul obținut din minereu sau metal uzat. Nivelul tehnico-tehnologic al fierăriilor era destul de înalt. Fierarii cunoşteau tehnologia obținerii oțelului. Erau cunoscute, de asemenea, procedeele sudării fierului cu oțelul şi prelucrării lor termice.
Giuvaiergia. Prelucrarea metalelor colorate, sau giuvaiergia, a reprezentat un meşteşug important care, spre deosebire de altele, era îndreptat spre satisfacerea necesităților estetice ale populației prin producerea diferitelor obiecte de podoabă. Delimitarea giuvaiergiei în calitate de meşteşug distinct este documentată clar chiar de la începutul evului mediu, din sec. V-VII (Dănceni, Selişte, Şapte Bani-Hucea, Hansca etc)55.
Atelierele de giuvaiergie erau amenajate inițial în cadrul unor încăperi adâncite sau de suprafață, prevăzute cu un cuptor pentru topirea metalelor. Meşteşugarii pregăteau, de regulă, obiecte din aramă sau bronz, mai rar din argint şi foarte rar din aur. Materia primă pentru giuvaiergie o constituiau obiectele de podoabă uzate, monedele, bucăți de sârmă de aramă sau argint etc. Pentru confecționarea obiectelor erau folosite mai multe procedee tehnice: turnarea pieselor în tipare, tehnica cerii pierdute, forjarea, ştanțarea, treflarea (tragerea) etc. Topirea metalului se efectua în creuzete de ceramică, iar turnarea în forme era realizată cu ajutorul lingurilor din lut ars. În ornamentarea pieselor din metal colorat erau practicate o serie de procedee tehnice, cum ar fi tehnica filigranării, tehnica granulării şi tehnica înnegririi metalului. Produsele giuvaiergiei erau foarte variate: obiecte de podoabă (cercei, pandative, inele, brățări, coliere, grivne), piese vestimentare (fibule, nasturi, catarame, aplice), piese de cult religios (cruci, amulete), piese de toaletă (oglinzi), piese de harnaşament (aplice) etc.
Adevărate bijuterii al patrimoniul cultural îl constituie Bisericile din lemn. Ele evocă cel mai elocvent spiritul arhitectural și ingineresc al locurilor pentru că: sunt edificate din trunchiuri de arbori, au intrarea pe latura sudică, piciorul mesei altarului fixat pe trunchiul unui arbore retezat la începutul construcției .
Pentru a promova acest patrimoniu și a releva importanța acestor lăcașuri în structura patrimoniului cultural, în ultimii zece ani au fost restaurate 3 dintre bisericile de lemn. Prima dintre ele, datând de la sfârșitul secolul al XVIII-lea, a fost salvată de la distrugere și restaurată în satul Palanca, raionul Călărași. Clădită din bârne masive, compartimentată tradițional în naos, pronaos și altar, are ca specific deasupra naosului o cupolă interioară octogonală mare, ușor perceptibilă și în exterior.
Alte două biserici de lemn au fost restaurate și montate pe teritoriul Muzeului Satului din Chișinău. Biserica din lemn, strămutată din satul Hirișeni, raionul Telenești, este cea mai veche dintre toate, datează din anul 1642, a fost edificată pe teritoriul mănăstirii Hârjăuca. Fiind concepută ca biserică mănăstirească a fost clădită din bârne masive, are acoperiș comun din șindrilă, cerdac la intrare și turn înalt, situat deasupra pronaosului. În interior are icoane originale restaurate.
Biserica de lemn din Gârbova (1775), raionul Ocnița, este de tip casă țărănească, doar crucile de pe acoperiș îi indică destinația. În Evul Mediu, asemenea locașuri erau destul de frecvente în spațiul rural al Moldovei. Sobră, bine proporționată, construite din bârne fățuite din bârne de stejar, ea contrastează, dar în același timp, își revendică personalitate în comparație cu cea din Hirișeni.
Prelucrarea osului. Drept rezultat al creşterii animalelor domestice şi vânătoarei, omul a dispus în toate timpurile de un număr impunător de oase. Aceste materiale, datorită unor proprietăți specifice, aveau un aspect relativ tare, rămânând, în acelaşi timp, plastice, fapt ce permitea a fi uşor prelucrate, oferind posibilități enorme, inclusiv estetice, în confecționarea celor mai diferite obiecte. Procedeele prelucrării osului includeau operațiile tăierii, şlefuirii şi incrustării. Pentru facilitarea lucrului asupra cornului, materialul respectiv era supus, de regulă, unor proceduri termice prin metoda fierberii, care permiteau tăierea lui relativ uşoară. Prelucrarea osului şi a cornului se efectua cu ajutorul cuțitelor din fier şi a ferestrăilor. Din oase şi coarne se confecționau piese vestimentare (catarame, nasturi, aplice), piese pentru prelucrarea pieilor (străpungătoare, spatule), piese de uz casnic (ace, cutiuțe pentru ace), piese pentru prepararea fibrelor şi a țesăturilor (răsucitoare, andrele, fusaiole pentru fusul de tors, „patine” pentru călcarea țesăturilor), accesorii pentru diferite obiecte (mânere pentru cuțite, pieptene pentru executarea ornamentului pe ceramică), unelte (cârlige de pescuit), piese de toaletă (piepteni, ace de păr), piese de harnaşament (psalii), piese pentru jocuri distractive (arşice din astragale), instrumente muzicale (fluiere), piese de cult religios (amulete, cruciulițe), piese de război sau vânătoare (arcuri, săgeți, greutăți pentru ghioage de luptă), semifabricate pentru alte obiecte (plăcuțe ornamentate), matrice pentru pregătirea unor obiecte de plăcuțe din aur sau argint etc56.
Alimentația tradițională este înțeleasă ca un ansamblu de alegeri, de preferințe, de obiceiuri de consum transmise în cadrul unei comunități umane, ca o experiență culturală definitorie pentru valorile și tradițiile unui popor, un produs al istoriei modificat în funcție de circumstanțele spațio-temporale parcurse.
Dat fiind faptul că ocupațiile de bază ale locuitorilor din spațiul Pruto-Nistrean au fost, încă din cele mai vechi timpuri, agricultura, creșterea animalelor și vânătoarea, dezvoltarea culturilor agricole și pomicultura au oferit posibilitatea dezvoltării unei bogate tradiții culinare, bazate pe prelucrarea cerealelor, legumelor și fructelor. Creșterea animalelor a făcut posibil consumul de carne, lapte, lactate, produse din lapte și carne, specifice prin gustul, aromele folosite precum și prin tehnicile de elaborare.
Moldovenii/ românii din spațiul pruto-nistrean aveau obiceiul să mânânce de trei ori pe zi: dimineaţa, la amiază şi seara. Atitudinea deosebită față de hrană se face observată în toate normele de comportament și de alimentație: era indicat ca toţi membrii familiei să ia masa împreună, nimeni nu se atingea de hrană până ce aceasta nu se bincecuvânta, nu se acceptau întârzierile la masă, discuţiile aprinse, râsul, glumele. Toate acestea desigur, aveau un rol igienico-sanitar.
Meselele la care se mânca erau de obicei rotunde și josuțe, astfel în cât în jurul ei se așezau toți membrii familiei. Vesela de servit era din lemn şi lut, vasele de pregătit – din lut şi tuci57.
Pentru prepararea bucatelor se foloseau oalele cu sârmă împletită special să nu se pocnească una de alta în cuptor. În gavanoasele mari se păstra untura de porc, jumerele (carnea topită în untură), murăturile şi povidla. Ulciorul cu gâtul îngust era purtat cu apă la câmp. În tortău (tortarul) se ducea la câmp borş și chișleag. Lingurile din lemn şi străchinile din lut, smălţuite, fără alt decor, se păstrau în trihon – un dulăpaş din lemn, ţinut în cotruţă – spaţiu între horn şi perete, sau în dulăpaşe de perete, numite blidare. Făina de grâu şi păpuşoi se lua cu căuşe din lemn.
Hrana ţăranului era preparată de obicei prin fierbere. Nu se serveau multe feluri de mâncare, dar sarea, ceapa şi usturoiul erau nelipsite de pe masă. Alimentele de bază au fost şi rămân a fi mămăliga şi pâinea.
Mămăliga constituie fiertură de făină de porumb, cu sare și uneori poate avea adaosuri ca unt, brânză în funcție de preparatul final obținut. Ea era folosită foarte des în alimentația țăranilor agricultori și a crescătorilor de animale și înlocuia pâinea care în perioada preindustrială era obținută în gospodărie prin prelucrarea manuală.
În trecut, din făina albă se prepara doar pâinea rituală şi cea de sărbători. În hrana cotidiană se utiliza pâinea neagră, care era preparată o data pe săptămână.
Prepararea pâinii se făcea, în exclusivitate de către femei. Se cocea în tigăi, în cuptoare mari, în care încăpeau până la 9-12 tigăi, pentru familie, cât și pentru dat de pomană. Focul se făcea cu crengi uscate, cu stuf și viță de vie uscată; cu un jerechitor (un băț lung) se dădea pe vatră și, când săreau scântei, însemna că s-a încins cuptorul.
În unele sate, după cum ne prezintă monografiile apărute recent, pâinea se făcea cu turtișoare, din făină de grâu, la care se adăuga ouă, lapte, untură, în dependență de preferințele și posibilitățile gospodinei. Pentru ca pâinea să aibă miezul pufos, unele gospodine adăugau la făina de grâu și o mână de făină de popușoi, după care turnau amestecul din apă și drojdie (se punea din timp la înmuiat). Această compoziție se frământa și în caz de nevoie se mai adăuga făină. Frământarea dura minute bune, cam vreo 30, până apăreau bule de aer în aluat. De asemenea, era obligatoriu ca femeia până a se apuca de frământat sa își strângă părul, să aibă mâinile curate și dispoziție bună, altfel se credea că aluatul nu va dospi bine. După frământat, aluatul se acoperea cu o pânză curată și se lăsa la dospit câteva ore, de dorit la loc călduț. Pentru a forma pâinea sau colacii se rupea sau se tăia din aluat.
Carnea este considerată un aliment preţios. Din carnea de porc se pregăteau și se pregătesc în continuare mai multe feluri de bucate: friptură, tocană, borş, zeamă, cârnaţi (chişte împlute), şighiri din maieră şi plămâni, învelit în prăpurică. În bucătăria tradiţională un loc important îl ocupau jiumerile (jumările), care se păstrau în gavanoase de lut. Carnea de vită şi oaie se foloseşte mai rar. Mâncărurile din carne de oaie sunt preparate şi consumate preponderent în zona de sud a ţării, a cărei locuitori sunt specializaţi în creşterea ovinelor. Mâncărurile tradiţionale la sudul ţării din carne de oaie sunt: cavurmaua, carnea prăjită în grăsime, după reţeta dacică58.
Carnea de oi era preferata și în bucătăria grupului etnic al găgăuzilor și bulgarilor59. La nordul ţării oile sunt crescute mai mult pentru brânză şi lână. În satele de la centrul şi de la nordul republicii carnea de miel este preparată şi se consumă în special la sărbătorile pascale, iar carnea de oaie este consumată în cazuri aparte. Bucatele din carne de miel (miel prăjit cu usturoi şi ceapă, fiert) sunt binevenite în sezonul de primăvară pentru că reprezintă o importantă sursă de niacină şi de vitamine din complexul B-urilor: B1, B2, B6, B9, Biotină, B5, B12 şi vitamine deosebit de importante pentru refacerea organismului după perioada de iarnă. Cea de vită era indicată mai mult copiilor și bătrânilor. Iepurele pregătit în mai multe feluri este consumat anul împrejur ca hrană uşoară.
Din carnea de găină se pregăteşte zeamă cu tocmăgei60, friptură, sos cu smântână şi făină. Din cocoş se face borş, zeamă şi răcitură. Din carnea de rață se prepară borş cu curechi de toamnă, zeamă, pârjoale, din cea de găscă – friptură. Delicioasă este raţa umplută cu mere. Curcanul este crescut pentru zeamă, pârjoale, friptură. Pentru prepararea supelor dietice se întrebuința în alimentație și carnea de hulubi de casă. Aceasta se mai prăjeşte sau se coace pe cărbuni.
Peştele era crescut sau piescuit. Se consuma prăjit cu făină de păpuşoi, copt pe cărbune şi dres cu mujdei. Din el se mai gătea zeamă și răcituri.
Laptele de vacă se mulgea în găleată sau doniţă din lemn. Se consumă crud, fiert şi prins. Cel fiert se mănâncă cu lingura din strachină, unde se adaugă bucăţi de mămăligă sau pâine. Un adevărat deliciu pentru copii era laptele proaspăt muls și cel fiert cu tocmaji.
Brânza de vaci se consumă cu mămăligă, se foloseşte ca umplutură la prepararea plăcintelor, învârtitelor şi colţunaşilor. Smântâna este consumată cu mămăligă, pâine sau amestecată cu brânză. Untul se alege la cob şi se consumă în stare naturală, în scrob sau topit cu mămăligă și brânză de oi. Aceasta se prepara din caşul dulce (derivatul laptelui de oaie închegat) prin adăugarea sării. Pe timp de iarnă se păstra în butoaie cu saramură, care se acopereau cu un tifon şi frunză de vie spălată bine. Din zerul de oaie se pregăteşte urda.
În alimentația țăranilor se foloseau des și oăle, care se consumau crude, fierte, prăjite, scrob.
O largă întrebuințare în alimentație au avut cerealele. Păpuşoiul crud (în lapte) este consumat fie copt pe cărbune, fie fiert. Din cel copt, prin măcinare, se obținea făina. Ea era folosită la prepararea mămăligii, gendrei și celui mai popular desert – mălaiul (alivanca – la Zăicani, Varatic).
Grâul fiert a fost şi continuă să fie folosit pentru prepararea colivei. Boabele zdrobite se foloseau la prepararea găluştelor. Mai recent se amestecă cu boabe de orez. Din făină de grâu se face aluatul dulce pentru plăcinte, colţunaşi, turte, tocmăgei. Din cel dospit se coace pâinea, plăcintele, învârtita. Tărâţa se foloseşte la umplut borşul de casă.
Dintre produse vegetale utilizate în alimentaţie cel mai des se consumau: legumele (varza, cartofii, ardeii, roșiile, castraveții, bostanul (dovlecul), vinetele), boboasele (mazărea, fasolele, năutul), legumele, rădăcinoasele (morcovul, sfecla roșie, ridichia, țelina, pătrunjelul), ierburile aromatice (mărarul, cimbrul, șofranul, coriandru).
Varza (curechiul) era utilizată în hrană anul împrejur. Din această legume se prepară borşul de post în combinaţie cu alte legume, borşul cu carne de porc, raţă şi cocoş. În stare prăjită, atât proaspătă cât şi murată, poate deveni umplutură pentru plăcinte, învârtită şi chiar pentru colţunaşi. În sezonul toamnă-iarnă sunt căutaţi chiperii (ardeii dulci) umpluţi cu curechi. Frunzele proaspete şi murate se folosesc la găluşte.
Cartofii se consumau prăjiţi, scăzuţi, fierţi cu coajă şi curăţaţi pentru salată cu usturoi sau ceapă, piure, copţi în cenuşă. Servesc la prepararea supelor şi borşurilor de post, dar şi ca umplutură pentru plăcinte, învârtită şi colţunaşi. În nordul republicii la praznicele de pomenire se mai prepara un fel de mâncare de cartofi cu ceapă prăjită și zahăr.
Pătlăgelele roşii sunt consumate proaspete, murate, în borş, bulion (pastă). Pătlăgelele vinete se coceau pentru salata cu ceapă crudă şi smântână sau se mănâncă prăjite cu chiperi. Pepenele (castravetele) proaspăt şi murat constituia un adaus la principalele feluri de bucate. Chipărușii (ardeii graşi) se consumă copți, prăjiți, în salate sau cu sos de pătlăgică (roșii).
Dovleacul (bostanul) avea un rol deosebit în alimentaţie datorită gustului deosebit pe care il are. Este consumat fiert în lapte sau copt; din el se mai prepara umplutura plăcintelor.
Mazărea verde se mănâncă crudă, în borş de vară. Cea uscată se fierbe şi se zdrobește, adaugându-i-se ceapă prăjită în ulei. Fasolea ocupă și ea un loc important în alimentaţie, în special în posturile de peste an. Se prepară fiartă, cu ceapă crudă şi ulei; zdrobită cu ceapă prăjită şi cu usturoi; prăjită; în borş. Soia se consiuma mai mult prăjită.
Morcovul şi sfecla roşie se utilizau la prepararea borşurilor, salatelor anul împrejur. Din ridichea de lună şi de toamnă se pregătesc salatele cu ceapă, oţet şi ulei.
Pătrunjelul (frunzele şi rădăcina), mărarul, cimbrul, leuşteanul, cimbrul dau un gust aparte bucatelor din carne şi legume. Ţelina se pune în murături. Din stejie (ştevie), lobodă verde şi roşie se prepară borşurile de primăvară.
Foarte căutate primăvara pentru conținutul bogat de vitamine erau urzicile. Din ele se prepara borşul verde și ciulamale. În unele regiuni din leurdă și ou se prepară salate.
Din flora spontană o întrebuințare largă au avut-o ciupercile (hribii, zbârciogii, ciupercile albe și negre) și podbalul. Ciupercile se consumau prăjite cu usturoi, în ciulemale, în borș, murate și uscate. În foile de podbal se înveleau găluștele.
Fructele se consumă proaspete, fierte (chisăliţă), uscate, în vărzări, magiun şi dulceţuri. Din unele se prepară rachiul. Prunele uscate erau foarte căutate pentru prepararea bucatelor la săbători, vița de vie pentru a prepara vinul, mustul și sucul.
Un rol important în alimentația moldovenilor l-au avut semințele și nucile. Ele constituiau un deliciu pentru copii, dar erau prescrise și în calitate de medicament. Semințele de bostan sunt bune de utilizat în combaterea viermișorilor interstinali, iar dulceața de nuci în cazul colesterolului ridicat, pentru a ridica imunitatea copiilor61 etc.
Alimentația populației autohtone din spațiul-pruto-nistrean cuprinde atât bucate de zi cu zi cât și preparate speciale de sărbătoare.
Alimentaţia ceremonială constituie sistemul de bunuri şi practici alimentare care contribuie la celebrarea unor momente cu implicaţii accentuate în relaţiile sociale din comunitate62. Alimentaţia rituală se regăsește în planul spiritual al vieţii tradiţionale.
La sărbătorile de familie şi calendaristice se preparau mâncăruri deosebite de cele cotidiene prin modul de pregătire și semnificaţiile lor. Bucatele pregătite la naşterea copilului (rodina, botezul, cumetria) comportă semnificaţii de recunoaştere şi integrare a copilului în societate, ele devin cadrul obiceiurilor nupţiale reprezintă coeziunea socială a participanţilor. Petrecerile cu mâncare şi băutură din perioada postnupţială fac parte din seria de acte menite să integreze noua familie în rândurile gospodarilor şi să faciliteze trecerea de la marea sărbătoare familială la viaţa cotidiană63. Hrana preparată la înmormântare şi pomenirea morţilor semnifică separarea defunctului de lumea de aici, pregătirea trecerii în lumea de dincolo şi integrarea în lumea cealaltă, restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort, comunicarea celor vii cu strămoşii, grija celor vii pentru existenţa ulterioară a celor plecaţi, dar şi un moment de solidaritate socială a satului64.
Mesele consacrate marilor evenimente din viaţa omului (naşterea, nunta şi înmormântarea) rămân a fi considerate cele mai prestigioase.
Pâinea era alimentul ritual şi ceremonial dominant în obiceiurile populare, pentru că simbolizează fertilitatea, bunăstarea, rodnicia şi sănătatea. Diversitatea formelor şi a denumirilor pâinii de ritual este foarte mare: colacii (ca semne distinctive la mesele de sărbătoare şi rituale au o prezenţă constantă şi o maximă diversitate), plăcintele, jămna, pupăza, sfinţişorii, crăciuneii, hulubașii etc.
Pentru sărbătorile calendaristice se pregătesc următoarele feluri de pâine: Crăciunul, Sfinții, Pasca, Nafura (anafura), Hulubul, Colacii, Turte65, Plăcinte66 ect.
Pentru sărbătorile de familie se pregăteau: Colacii de nași, Colacii de cumătri, Pupăza babei, Jămna miresei, Jămnele de pe masa miresei şi a mirelui, Jămna pentru cununie.
Unul dintre cele mai importante bucate pregătite pentru sufletul răposatului se consideră a fi de asemnea colacul. Și în cadrul ritualurilor legate de defunct există o varietate largă de pâine: Colacii de înmormântare, Colaci la năsălii, Crestată, Colac de panihidă, Jămna, Scara – pâine rituală în formă de scară, Hulubul, Colacul cu punte etc.
Grâul era altă prezență rituală și ceremonială dominantă. Cu grâu sunt semănaţi gospodarii în prima zi a anului de către copiii-semănători. În cadrul ceremonialului nupţial tinerii sunt semănaţi cu boabe de grâu, crezându-se în rosturile de propiţiere. Se pune grâu și în scăldătoarea rituală de după botez, ca acţiunea ritualo-magică să influenţeze viitorul copilului, să aibă pâine. Până astăzi s-a păstrat obiceiul ca mirii sa-şi căute inelele de logodnă în boabele de grâu considerat de bun augur. Grâul în calitate de dar se înmâna la rodine, nuntă şi casă nouă.
Coliva preparată din boabe de grâu întregi sau zdrobite este nelipsită în obiceiurile de înmormântare şi de pomenire a morţilor la zilele blajinilor (de Blajini, Sîmbăta Morților, la Lazăr etc.). La baza acestui aliment stă vechea credinţă în reînviere şi nemurire, căci grâul îi simbolizează pe cei drepţi şi credincioşi ce vor fi mântuiţi la dreapta judecată. Este primul aliment din care fiecare participant trebuie să guste înainte de a trece la alte bucate.
Alte alimente de ritual, des uzitate în cadrul obiceiurilor calendaristice și familiale erau: apa, agheasma, vinul, mierea, fructele și nucile, oul, carnea de miel, usturoiul etc.
Agheasma este tămăduitoare de orice boală, se bea pe nemâncate, ca să sfinţească şi să purifice trupul şi sufletul. Pomana cu apă este o prezenţă constantă în obiceiurile de înmormântare şi de pomenire a morţilor.
Vinul este simbol al bucuriei şi belşugului. Nici o masă rituală sau de sărbătoare nu are loc fără prezenţa lui. La nuntă şi cumetrie semnifică prosperitatea, fericirea.
Carnea este nelipsită de la mesele ceremoniale cu excepţia posturilor; mielul era tradiţional pentru masa rituală de Paşti; găina – se dă peste groapă, fiind considerată de bun ajutor sufletului pe ceea lume; peştele se mănâncă în post doar în zilele de dezlegare.
Oul de Paşte, substitut al divinităţii primordiale, este ciocnit şi consumat sacramental la Învierea lui Iisus Hristos.
Unele fructe sunt consumate numai după ce sunt sfinţite şi date de pomană (cireşele la Duminica Mare, perele la Sântilie, merele şi strugurii la Probajne, nucile se dau de pomană celor care umblă cu uratul la Anul Nou).
Usturoiul se mănâncă în seara Sfântului Andrei şi se ung cu el uşile, ferestrele, coarnele vitelor, ca să fie apăraţi de cel rău.
Spre deosebire de bucatele gătite în cadrul obiceiurilor de familie, bucatele prilejuite de sărbătorile calendaristice sunt mai puţin costisitoare, dar la fel de importante prin mesajul transmis. Bucatele gătite cu ocazia sărbătorilor de înnoire a timpului, hramul casei şi al bisericii aveau scopul de a comunica cu lumea nevăzută a divinităţii, a sfinţilor şi a strămoşilor.
Spre deosebire de alte etnii67 în meniul tradiţional de sărbătoare al moldovenilor/ românilor din Republica Moldova nu intrau borşul, mămăliga, fasolea fiartă, ceapa şi usturoiul în stare crudă, pentru că aceste alimente făceau parte din hrana de toate zilele și erau considerate ca „mâncare a săracilor.
Mâncărurile de post sunt pregătite în timpul posturilor de peste an (postul Paştelui, Crăciunului, sf. Pavel şi Petru, Adormirii Maicii Domnului), cât şi în zilele de miercuri şi vineri din cursul săptămânii. Preparatele principale pentru zilele de post sunt cele pregătite din legume, crupe, boboase, uleiuri vegetale, fructe şi pomuşoare uscate etc. Dintre alimentele de post amintim fasolea zdrobită (fasole amestecată/ făcăluită), cartofi prăjiți, fierți, copți, verze, plăcinte cu cartofi și varză, chisălița etc.
Preparate de post gătite pentru masa de Ajun la Crăciun sunt: grâu fiert, găluşte cu crupe, varzare, turte cu mac, prune fierte, etc.) în speranţa de a avea roade bogate în anul viitor.
Preparatele de sec din Postul Mare al paştelui sunt bazate pe verdeţuri proaspete, ce apar primăvara: urzicele, stevia, leurda, măcrişul. Mâncărurile de post din această perioadă a anului sunt: borşul cu urzici, tocană de urzici, sarmale de post învelite în foi de stevie, podbal, tocană de urzici cu nuci pisate, diferite prăjituri coapte cu borş de casă sau moare de roşii.
Hrana a fost dintotdeauna un reper identitar semnificativ atât la nivel individual, cât și la nivel de de grup sau la nivel național 68. Este evidentă păstrarea, conservarea şi transmiterea de-a lungul timpului a sistemului de alimentare. Multe din preparatele culinare cunosc o perpetuare de la o generaţie la alta, cum ar fi: pâinea rituală, coliva, găluştele, plăcintele, bucatele din carne, ouăle, vinul, apa etc.
Muzeele. În Republica Moldova există 119 muzee înregistrate oficial la Ministerul Culturii. Doar 11 din ele se află în municipiul Chișinău, restul – în afara capitalei. Dintre instituţiile preocupate de salvgardarea patrimoniului tradiţional, un loc de primă importanţă îi revine Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală și apoi altor muzee etnografice din țară.
Fondat în 1889, Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală este cel mai vechi muzeu public din spaţiul basarabean.
Muzeul este conacrat etnografiei naționale, ilustrând prin patrimoniul pe care îl deține, civilizația comunităților tradiționale, rurale și urbane deopotrivă. El are o însemnăte națională pentru că prin reconstituirea tradiției, sccoate în evidență elementele definitorii ale identității noastre.
O însemnătate deosebită pentru inițierea în tainele ansamblului vestimentar popular o are Colecţia de port popular, care este constituită din cămăşi, brâe, catrinţe, bondiţe, iţari, sumane, basmale, şorţuri, fuste, încălţăminte confecţionată de meşteri autohtoni, bijuterii şi accesorii vestimentare. Aceasta datează cu sec.XIX-XX şi conţine multe piese autentice, confecţionate de meşteriţe, cât şi mai noi, confecţionate pe pânză industrială, dar unde sunt folosite ornamentele şi gama cromatică tradiţională. Colecţia reprezintă tradiţiile zonelor etnografice ale Republicii Moldova, cât şi ale Basarabiei.
Muzeul are şi cea mai reprezentativă colecţie de covoare moldoveneşti (sf.sec.XVIII-XX) După menirea funcţională, caracterul ornamentării şi tehnica confecţionării covoarele sunt de câteva tipuri: covoare mari de perete (scoarţă, covor, ungherar, război, chilim, rumbă, polog), covoare înguste care se atârnau pe perete de asupra laviţei (păretar, lat, drum de perete, pilcă), covor pentru aşternerea laviţei, patului (lăicer, cergă, niţurcă, şatrancă)69.
Colecţia textilelor de interior atestă o largă răspândire şi o amplă varietate a denumirii lor. Funcţiile acestor piese sunt multiple, adeseori ele îndeplinesc, temporar, roluri diferite. Colecţia reprezintă tradiţiile tuturor raioanelor Republicii Moldova, cât şi ale Basarabiei. Clasificate în baza materialului din care sunt confecţionate, ele pot fi grupate în: ţesături de cânepă, ţesături de lână, ţesături de bumbac, ţesături de in, ţesături de borangic. Clasificate după tehnicile ţesutului şi ale decorului, piesele pot fi împărţite în: simple, ridicate, nevedite, cu alesături, brodate, cu horboţică, franjuri şi canafuri. Decorul multor ştergare, feţe de masă, cearşafuri, broderii este completat cu dantelă (horboţică).
Baza colecţiilor etnografice ale acestui Muzeu a fost pusă de Albina Osterman (1892-1936). Ele s-au constituit din donaţii şi achiziţii. O sursă importantă au fost expoziţiile agricole anuale din diferite localităţi ale Guberniei Basarabia, și expoziţiile republicane de artă populară din anii 1957 şi 1959. Astăzi patrimoniul etnografic cuprinde toate domeniile culturii tradiţionale: unelte de muncă, obiecte de uz casnic, piese de port din sec. XIX-XX, ţesături de casă de diferite categorii, mobilier, ceramică, instrumente muzicale, obiecte de ritual, fotografii de epocă etc.
Muzeul deține și valoroase expoziții. „Pâinea de ritual” constituie unul dintre laitmotivele sale majore, formând un liant logic între diferitele compartimente tematice. Astfel, mostrele de culturi cerealiere şi soluri arabile (din sălile dedicate naturii Moldovei), urmate de uneltele de muncă, instalaţiile gospodăreşti, inventarul casnic, fotografiile şi picturile murale, ne demonstrează concludent faptul că agricultura a reprezentat, încă din preistorie, una din îndeletnicirile de bază în arealul nostru. Bogatul inventar al uneltelor de muncă subînţelege complexitatea muncii ţăranului, efortul considerabil depus pentru obţinerea pâinii70.
Moştenirea culturii tradiţionale înmagazinează viziuni asupra vieţii şi lumii înconjurătoare, uneori foarte diferite de cele contemporane, dar bazate pe o îndelungată experienţă umană şi o gândire profundă capabilă să ne ofere în continuare repere axiologice de cercetare.
Reflectarea realității culturii material trebuie să devină o preocupare reală a etnografilor în scopul valoriicării și păstrării faptelor de patrimoniu cultural. Dispariția lui pe zi ce trece necesită intense acțiuni de cercetare, de implicare atât a comunității, cât și a societății și organismelor sale; solicită o schimbare de concepție, de educație, dar face apel și la activarea unei facultăți puțin exersate la noi, anume conștiința apartenenței, căutării, refacerii identitare.
Sursele ilustrațiilor:
Fig. 1. Forma liniară a satului Step-Soci (Orhei), văzută prin intermediul Google maps
Fig. 2. A. Gospodărie permanentă din satul Văsieni, Orhei. (Foto ???)
Fig. 2. B. Gospodărie permanentă (modernizată) din satul Șuri, raionul Drochia
Fig. 3. Casa cu coloane și prispă din satul Butuceni, raionul Orhei
Fig. 4. Casa din zona de Nord a Republicii. Satul Șuri, raionul Drochia
Fig. 5. Casă construită la sfârșitul sec. al XIX-lea. Orașul Cahul. Actualmente Muzeul de Etnografie din Cahul
Fig. 7. Soba la care se prepara hrana. Muzeul Ținutului Cahul
Fig. 8. Casa mare. Muzeul Ținutului Cahul.
Fig. 8. Culme, satul Costești, Ialoveni
Fig. 9. Frontonul unei case din satul Zârnești, raionul Cahul.
Fig. 10. Cap de coloană şi streaşină cu ornamente tradiţionale. Zârneşti, raionul Cahul, 2013
Fig. 11. Fântână cu cumpănă. Cinişeuţi, raionul Rezina, 2012
Fig. 12. Fântână cu cumpănă. Cinişeuţi, raionul Rezina, 2012.
Fig. 13. Troiță, satul Șuri, raionul Drochia
Fig. 14. Stâlp din piatră. Satul Morovaia, raionul Orhei
Fig. 14. șniță. Muzeul meșteșugurilor populare din Văsieni, Ialoveni
Fig. 15. Mulsul oilor. Satul Manta, raionul Cahul.
Fig. 17. Scoarță basarabeană. Foto preluată
Fig. 19. Covor (denumit și Război), satul Drochia, raionul Drochia
Fig. 20. Lăicer, satul Gălășeni, raionul Râșcani
Fig. 21. Față de masă. Satul Gălășeni, raionul Râșcani.
Fig. 22. Cearșaf. Satul Șaptebani, raionul Râșcani
Fig. 23. Ștergare tradiționale.Răciula, raionul Călărași, 2013
Fig. 24. A. Ștergar tradițional.Crihana Veche, raionul Cahul, 2014.
Fig. 24. B. Ștergar tradițional.Răciula, raionul Călărași, 2013.
Fig. 25. Cămașă (cosovorotka) bărbătească de sărbătoare din satul Petrești, Raionul Ungheni
Fig. 26. Cămaşă tradiţională femeiască. Imagine din faţă. A aparţinut Dumitrei Gavriloaie. Crihana Veche, raionul Cahul, 2015.
Fig. 27. Bluză tradițională (ie). Copie. Tipologie: Zona de Nord a Republicii Moldova. Câmpia Sorocii. Soroca, 2011
Fig. 28. Costum cu catrință din Zona de Nord a Republicii Moldova. Câmpia Sorocii. Popeștii de Sus, raionul Drochia, 2013.
Fig. 29. Port popular femeiesc. Tipologie Dunarea de Jos. Crihana Veche, raionul Cahul, 2016
Fig. 30. Război de țesut. Satul Crihana, raionul Cahul.
Fig. 31. Cuptor de topit metale. Raionul Ialoveni. Descoperit în vara anului 2019 în cadrul expediției arheologice conduse de dr. Vlad Vornic
Fig. 32. Mancarea pregătită pentru pomenirea morților. Satul Stolniceni, Moldova. Foto Ștefan Susai
Fig. 33. Atributică de Paşti: iepuraşul – un străvechi spirit al grâului, coşul cu ouă roşii şi grâu încolţit, pasca. Popeştii de Sus, raionul Drochia, 2013
Referințe bibliografice:
1. identificată literatura de specialitate ca cultură populară a moldovenilor sau tradiții ale moldovenilor
2. Se are în vedere populația vorbitoare de limbă română sau românii/ moldovenii din Republica Moldova
3. O istorie a Basarabiei. Red. știnț. Anatol Petrencu. Chișinău, 2015, p. 11.
4. O istorie a Basarabiei. Red. șt. Anatol Petrencu. Chișinău, 2015, p. 15.
5. Mănăstiri și schituri din Republica Moldova. Coord., red. șt., coaautor acad. Andrei Eșanu, Chișinău, 2013, 800 p.
6. de a rupe Țara Moldovei și raialele turcești de sub stăpânire otomană
7. Idem.
8. Enciu Nicolae. Tradiționalism și modernitate în Basarabia anilor 1018 – 1940. Vol. I. Populația Basarabiei interbelice. Aspecte demografice. Chișinău, 2013.
9. Negru, Gheorghe. Politica etnolingvistică în RSS Moldovenească. Chișinău, 2001, 132 p.; Cojocaru Gheorghe. 1989 la est de Prut. Chișinău, 2001, 216 p.; Șiscanu Ion. Recuperarea adevărului istoric – o sarcină mereu actuală. Chișinău, 2014, 320 p. ect.
10. O istorie a Basarabiei. Red. șt. Anatol Petrencu. Chișinău, 2015, p. 15.
11. Onică Dorina. Peisajul cultural rural dintre Prut și Nistru. Aspecte etnogeografice. București, 2017. 213 p.
12. Stahl H. H. Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, Bucureşti, 1958 – 1965.
13. Micle D. Un model practic de aplicare a topografiei și cartografiei arheologice în analiza spațială a habitatului rural post-roman din Dacia de Sud-Vest între sfârșitul secolului al II-lea și începutul secolului al V-lea post Chr. Timișoara: Excelsior Art, 2011, 77, p. 17-18.
14. În baza clasificării înaintată de M. Mâtcu și M. Hachi
15. Onică Dorina. Peisajul cultural rural dintre Prut și Nistru. Aspecte etnogeografice. București, 2017. 213 p.
16. .Blaga Lucian. Trilogia valorilor. București, Editura Humanitas, 2014. 504 p
17. Vladuțiu Ion. Etnologie Românească. Cluj, 1973. 508 p.
18. Vlăduţiu Ion. Etnografie românească. Cluj, 1973, p. 130.
19. . Panaitescu P. Introducere în istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1979, p. 169.
20. informator
21. Crihana Veche album monografic. Institutul Cultural Român. București, 2017. P. 109.
22. În lucrarea „Crihana Veche. Album monographic”, la capitolul Compediu istoric (p. 22), Vlad Cubreacov relatează despre faptul că „între 1856 și 1872, Crihana a primit un important aport demografic. Zeci de familii de mocani ardeleni din satul Poiana Sărată, fostul județ Treiscaune, au venit cu turmele de mii de o și s-au stabilit definitiv la n Crihana”
23. В краю народных мастеров. Кишинев: Тимпул, 1985. P. 119-127.
24. Crihana Veche album monografic. Institutul Cultural Român. București, 2017. p. 112.
25. Vladuțiu Ion. Etnologie românească. București, 1973.
26. idem
27. informator
28. Crihana Veche. Album monografic. București: Editura Institutului Cultural Român, 2017, p. 159.
29. Un băț lung, la capăt prevăzut cu un cerc cu plasă
30. Meşteşuguri populare tradiţionale Moldoveneşti. Chișinău, 2017.
31. Bâzgu Eugen, Ursu Mihai. Arhitectura vernaculară în piatră din republica moldova – o redescoperire a fenomenului. În: ACADEMOS, Nr. 4(15), 2009.
32. Postolachi Elena. Meşteşugurile populare, factor de menţinere a continuităţii şi imaginii etnice. În: Akademos, Nr. 1(16), P. 114-116.
33. Постолаки Е. Молдавское народное ткачество (XIX – нач. XX в.). Кишинев: Штиинца, 1987.
34. Covorul moldovenesc / alcăt. V. Zelenciuc., E. Postolachi. Chişinău: Timpul, 1990.
35. Rotaru P. Covoarele moldoveneşti. În: Literatura şi arta, 1978, 2 mart. P. 7
36. Covoare basarabene. Ed. Varvara Buzilă. Bucureşti: Editura Institutului Cultural Român, 2013.
37. Народные художественные промыслы Советской Молдавии: Путеводитель по выставке. Кишинев: Тимпул,1982.
38. Buzilă Varvara. Dimensiunile axiologice naționale şi mondiale ale scoarței basarabene. În: Meşteşuguri populare tradiționale moldoveneşti (Din colecțiile Bibliotecii Naționale). Chişinău: Centrul editorial-poligrafic BNRM, 2017, 168 p.
39. Petrescu, P. Motive decorative celebre. – Bucureşti: Meridiane, 1971, 148 p.
40. idem
41. Зеленчиук В. Молдавский национальный костюм. Кишинев: Тимпул, 1985.
42. Ciocanu Maria. Ștergarele moldovenești. Colecțiile muzeului. Catalog.Chișinău, 2003. P. 10-11.
43. Ciocanu Maria. Ștergarele moldovenești. Colecțiile muzeului. Catalog.Chișinău, 2003. P. 20.
44. Doagă Aurelia. II și cămăși românești. București, 1981.
45. Bâtcă Maria. Costumul popular românesc. București, 2006, p. 9.
46. Postolachi, Elena. Meşteşugurile populare, factor de menţinere a continuităţii şi imaginii entice. În: Akademos, 2010, Nr. 1(16). p. 114-116.
47. Postolachi-Iarovoi, E. Meşteşugurile populare – originalitatea etnică a unui popor. În: Moldova suverană, 2002, 25 iul. P. 4.
48. Buzilă Varvara. Costumul popular din Republica Moldova: ghid practic. Chișinău, 2011. 119 p.
49. Butură Valer. Etnografia poporului român: Cultura materială. Cluj-Napoca, 1978. Editura Dacia. P. 392-401.
50. Buzilă Varvara. Costumul popular din Republica Moldova: ghid practic. Chișinău, 2011. 119 p
51. Malcoci Vitalie. Decorul în lemn: din arhitectura populară moldovenească. Chişinău: Cartea Moldovei, 2006. 220 p.
52. Malcoci Vitalie. Gordineşti – centru de prelucrare a pietrei din Nordul Moldovei. În: Arta, 1994. Academia de Ştiințe a Moldovei: Institutul de Istoria şi Teoria Artei. P. 116-122.
53. Postică Gheorghe. Prelucrarea pietrei. În: Analele Ştiințifice ale Universității Libere Internaționale din Moldova: Seria Istorie. 2000. Vol. 1. P. 29.
54. Postică, Gheorghe. Fierăria. În: Analele Ştiinţifice ale Universităţii Libere Internaţionale din Moldova: Seria Istorie. 2000. Vol. 1. P. 23-26.
55. Postică Gheorghe. Analele ştiințifice ULIM, 2000, vol. I. P. 23-24, 29
56. Postică, Gheorghe. Prelucrarea osului / Gheorghe Postică În: Analele Ştiințifice ale Universității Libere Internaționale din Moldova: Seria Istorie. 2000. Vol. 1. P. 30-31.
57. Ciobanu Maria. Alimentaţia din satul Boldureşti, Nisporeni (contribuţii etnografice la monografia satului). În: Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei, Volumul 3 (16).
58. După ce jertfesc mielul sau berbecul sapă o groapă adâncă în lut, înmoaie lutul cu apă, aşează animalul în groapă, îl ung cu lut de jur împrejur peste blană, încât îi formează un veşmânt, după care pun vreascuri deasupra. Fac un foc destul de mare, pentru ca jăratecul să pătrundă stratul de lut care serveşte ca vas termic. Când se înlătură resturile focului bucăţile de lut se scot împreună cu blana şi pielea animalului, iar carnea preparată este foarte gustoasă.
59. Маруневич М. Материальная культура гагаузов конца XIX – нач. XX вв. Кишинев, 1988; Никогло Д. Система питания гагаузов в XIX – нач. XX вв. Кишинев, 2004.
60. Iarovoi Valentina. Cunoştinţe privind alimentaţia tradiţională. Capitolul VII. Registrul Patrimoniului Imaterial. Chișinău, 2011.
61. Grădinaru Natalia. Alimentaţia tradiţională ca metodă de profilaxie şi tratament. În: Revista de Etnologie și culturologie. Nr. 11-12, 2012. P. 109-113.
62. Ciocanu Maria. Alimentaţia din satul Boldureşti, Nisporeni (contribuţii etnografice la monografia satului). În: Buletinul ştiinţific al Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei. Volumul 3 (16), 2005.
63. Iarovoi V. Produsele alimentare şi bucate în cadrul ceremonialului de căsătorie. În: Academos. Revistă de ştiinţă, inovare. Nr. 4. Chişinău, 2009.
64. Iarovoi V. Sistemul alimentar – mijloc de păstrare a culturii tradiţionale. Păstrarea patrimoniului cultural în ţările europene. Chişinău, 2009.
65. Turtişoare preparate de către fete şi în stare crudă folosite în practicile premaritale din noaptea Sfântului Andrei.
66. Plăcintele se prepare și se dau de pomană cu prilejul zilelor morţeşti (Sâmbăta lui Lazăr, Sâmbăta Duminicii Mari, Sfântul Andrei, Blajini).
67. La ucrainenii din nordul republicii, în seara de crăciun (Sviatoi vecer) se prepara borsu cu tot ce aveau în casă (carne, cârnați, varză, crupe etc)
68. Ofelia Văduva. Paşi spre sacru. Din etnologia alimentaţiei româneşti. Editura Enciclopedică. Bucureşti. 1996.
69. http://www.muzeu.md/colectii-si-sali/colectia-de-covoare-moldovenesti/
70. Prohin Andrei. Pâinea de ritual în expoziţia etnografică. În: Anuarul Muzeului Etnografic al Moldovei. Nr. XVIII, Iași, 2018. P. 452.