Victor COJUHARI, Ecaterina COJUHARI
Scurtă referință etno-demografică
Ucrainenii în Republica Moldova se află pe locul doi după etnosul titular – românii/moldovenii. Sunt stabiliți cu traiul în Moldova de mai multe secole.
Primele atestări despre slavilor pe teritoriul Moldovei contemporane, potrivit istoricilor, arheologilor, antropologilor și reprezentanți ai altor științe, datează cu sec. al V-lea e. n. Din acele timpuri pământurile dintre Carpați și Nistru erau populate de triburile anzilor și sclavinilor. Posesiunile slavilor se întindeau la vest de Nistru până la Dunărea de Jos. Ei s-au strămutat pe aceste meleaguri din nord-est, de la Niprul de mijloc și dintre Bug și Nipru, din vestul Volâniei și din regiunea Pripyat. În partea de jos a Nistrului sclavinii și anzii locuiau împreună cu băștinașii sedentari – geții și dacii romanizați, dar și cu nomazii.1
Slavii erau agricultori sedentari, fapt mărturisit atât de documente scrise, cât și de surse arheologice. Gospodăriile lor erau bazate pe prelucrarea pământului și pe creșterea vitelor. Cunoșteau slavii și grădinăritul. Mai practicau pescăritul, vânatul și stupăritul, însă aceste sfere de activitate aveau un rol auxiliar.
Știința definește orânduirea socială a slavilor din sec. VI – VII ca ”democrație militară”, care a precedat întemeierea nemijlocită a statului. În plus, slavii erau luptători iscusiți, fapt despre care scria Procopius din Cezarea.2
La sfârșitul sec. VII – IX pe teritoriul între Prut și Nistru exista cultura slavă Luka-Raykovetskaya, monumente ale căreia erau răspândite pe larg în lunca râurilor Nipru, Bug, pe teritoriul între Carpați și Nistru și în nord-estul Bulgariei.3 Doar pe teritoriile între Nistru și Prut arheologii au descoperit peste 100 de așezări slave.4 (Fig.1) Locuitorii acestor așezări au fost ulicii (sau uglici) și tiverții (sau tiverienii), despre care cronicarul Nestor scria «…А улучи и тиверь седяху бо по Днестру, приседяху к Дунаеви. Бо множество их; сидяху бо по Днестру оли до моря, и суть грады их до сего дне…».5
La începutul sec. X cultura Luka-Raykovetskaya de pe Malul drept al Ucrainei și partea de nord dintre Nistru și Prut este înlocuită cu cultura veche rusă. Ulicii și tiverții, care locuiau pe teritoriile între Bugul de sud și Nistru intră în componența Statului antic rus.6 Potrivit cercetătorilor competenți, deja din sec. XI ulicii și tiverții, de rând cu volânenii, drevlenii, polenii, croații albi, și, parțial severenii, erau de fapr stră-ucraineni.7
În sec. XIII – XIV teritoriul dintre Nistru și Prut se afla în sfera de influientă a Rusiei Halicio-Volânene. În această perioadă, aveau loc strămutări în masă a slavilor în adâncul teritoriilor. Deaceea este normal să se presupună coabitarea și interferențele vlahilor și ale slavilor (stră-ucrainenilor) pe acest teritoriu.8 Acest proces este descris în cunoscuta legendă moldovenească despre întâlnirea vânătorilor vlahi cu rusinul Iațco, dar și în cronicele lui Eustahie Logofătul, Simion Dascăl, Nicolae Costin. Ei au determinat linia de amplasare a localităților populate de ruteni: la nordul Moldovei aceasta trecea pe râurile Suceava și Siret, iar sud-est – pe Nistru până la Acherman și Chilia.9
Începând cu sec. XII slavii din nordul Moldovei sunt cunoscuți cu numele de ruteni – „rusini” (rusnaci).10
În continuare devine caracteristică migrarea ucrainenilor din diferite regiuni ale Ucrainei pe teritoriul Basarabiei, motivele principale fiind cele politice, social-economice, religioase etc. care interacționau și se manifestau în mod diferit în dimensiunile de timp și spațiu.
Țăranii ucraineni din Galicia și Podolia migrau masiv în Moldova, acest proces luând amploare mai ales din sec. al XVII-lea, când în teritoriile Ucrainei de vest s-a întărit gospodăria proprietății boierești, la baza căreia se afla claca – dijma boierească. Țăranii ucraineni erau atrași de pământurile nevalorificate din Moldova, iar feudalii locali erau cointeresați în colonizarea acestora. Pentru a atrage coloniștii, puterea locală îi scutea de impozite.
În timpul războaielor se practica strămutarea forțată; în deosebi în timpul domniei lui Ștefan III, Bogdan III, Ioan Vodă cel Cumplit.11 Astfel, în timpul campaniei poloneze din 1498, domnitorul Ștefal III a adus cca 100 000 de ucraineni prizonieri – bărbați, femei și copii, care au înființat câteva așezări. „Din acele timpuri, – scria cronicarul moldovean – până în zilele noastre (sec. al XVII -lea – V. C.) trăiește limba „rusască” în Moldova, în deosebi în acele locuri, unde s-au așezat cu traiul și a treia parte din ei vorbește în limba „rusască” (ucraineana veche – B.V.C.).12 Însă aici trebuie să fim de acord cu declarația lui V. S. Zelenciuk, că limba slavă pe teritoriul Moldovei are o proveniență mult mai veche.13
În secolele XIV-XVII în Țara Moldovei, limba slavă veche servea drept limbă a cancelariei domnești, de secretariat dar și în calitate de limbă al serviciului liturgic.
Către sfârșitul sec. al XVIII-lea numărul ucrainenilor din Moldova a crescut considerabil. Astfel, conform datelor lui L. L. Polevoi, la mijlocul sec. al XIV-lea, numărul satelor grupului etnic al slavilor de est (stră-ucraineni) îl alcătuiau 322 de localități cu o populație de 31000 de persoane, adică 39,5% din toată populațiia. În prima treime a sec. al XV-lea numărul satelor s-a micșorat până la 302, concomitent numărul locuitorilor a crescut până la 33,3 mii, în componența populației alcătuind 25,5%.14
În ce privește sec. al XVII-lea, date indirecte se găsesc în cunoscutul fragment din opera lui Gr. Ureche, precum că o treime din populația Moldovei vorbește limba ”rusască”. V. S. Zelenciuc scrie, că în sec. al XVII-lea zeci de mii de ruteni locuiau în ținuturile de nord – Hotin, Iași, Soroca.15
La sfârșitul sec. al XVIII-lea zaporojenii și țăranii-fugari ucraineni se așează cu traiul în sudul Basarabiei. În partea stângă a Nistrului țărănimea ucraineană alcătuia majoritatea populației.
Începând cu sec. al XIX-lea strămutarea țăranilor ucraineani în Basarabia a căpătat o amploare încă mai mare datorită dispersării țăranilor de stat, veniți din guberniile Cernigov, Poltava, Taurida, Ecaterinoslav.
După războiul ruso-turc din anul 1812, în Basarabia se întoarce o parte din cazacii zaporojeni, care la sfârșitul sec. al XVIII-lea s-au mutat cu traiul în Turcia. Aceștea s-au stabilid la sud, unde au format trupe separate de cazaci zaporojeni. În plus, în Bugeac s-a strămutat un grup masiv de țărani-fugari din sudul Ucrainei.
La începutul anilor 1860 în județele Hotin, Acherman, Bender se aflau 82 de localități, majoritatea locuitorilor fiind ucraineni.16
Dacă în sec. XV – XVII țăranii ucraineni emigrau preponderent din Galicia, atunci în sec. XVIII – XIX – din Bucovina, Podolie și din guberniile din centrul Ucrainei – Poltava, Ecaterinoslavsk, Herson ș.a.
Potrivit lui V. S. Zelenciuc, în Basarabia s-au format trei grupuri de ucraineni-coloniști: rutenii din Galicia și Bucovina, ucrainenii din Podolie și Volânia și ucrainenii originari din Slobodskaya Ucraina.
Satele rusine erau situate în 7 din 12 regiuni ale județului Hotin. În anii ’70 ai sec. al XIX-lea se numărau 112 sate, locuite de ruteni.17 Îndeletnicirea de bază a rutenilor era agricultura, preponderent pomicultura, și legumicultura. Spre sfârșitul sec. al XIX-lea rutenii au finisat procesul de consolidare etnică în națiunea ucraineană, obținând în consecință conștiința general ucraineană.
Originarii din Podolia și Volânia au populat județele Soroca și Bălți. În Basarabia acești ucraineni erau numiți ”podoleni”.18 O parte din așezările podolenilor a fost înființată în sec. XVII – XVIII, în perioada atacurilor cazacilor asupra Moldovei. Podolenii se deosebeau de ruteni nu numai prin vorbă, dar și prin particularitățile vestimentației și ale locuințelor.
Al treilea și cel mai numeros grup al ucrainenilor-coloniști îl alcătuiau originarii din Slobodskaya Ucraina – regiunile Harcov, Poltava și Ecaterinoslav, care au populat în sec. al XIX-lea sudul Basarabiei, majoritatea din ei – județul Akerman.19
Pe parcursul sec. al XIX-lea numărul ucrainenilor a crescut considerabil. Dacă în anul 1817 acesta era de cca 69 mii de persoane (6,5%), apoi în 1861 – 126 mii (23,4%), iar conform recensământului general al populației Imperiului Rus din anul 1879 – 330,6 mii (17%).20
Cei mai mulți ucraineni locuiau în județele Hotin (54,2%), Akerman (25,1%), Izmail (18,4%), Soroca (16,4%) și Bălți (11,6%). În celelate, numărul varia între 1,5% și 10,0%.21
În județele din stângă Nistrului populația ucraineană era cea mai numeroasă dintre toate grupurile etnice pe tot parcursul sec. al XIX-lea. Astfel, în anul 1897, ucrainenii din județul Tiraspol, gubernia Herson, alcătuiau 38,5% din toată populația.22
Procesele etnice interrelaționale moldo-ucrainene complicate își aveau particularitățile sale în diferite regiuni ale ținutului. Dacă la nord, în județul Hotin numărul populației ucrainene a crescut și aceștea au asimilat satele moldovenești, atunci în județele Soroca și Bălți aveau loc procese inverse. În unele sate ucrainenii s-au asimilat treptat, pierzându-și limba maternă, însă păstrându-și caracterul culturii materiale și spirituale ucrainene. Procese similare se observau și în sec. al XIX-lea.23
La sud ucrainenii trăiau înconjurați, pe lângă moldoveni, de un mediu multinațional (bulgari, ruși, găgăguzi) și, în mare măsură, și-au păstrat cultura autentică.
Spre începutul sec. al XX-lea teritoriul Moldovei de astăzi intra în componența guberniilor Basarabia, Herson și Podolia. În anul 1918 Basarabia intră în componența României. În regiunile din stânga Nistrului, în anul 1924 a fost înființată Republica Autonomă Moldovenească în componența RSS Ucrainene. Populația autonomiei număra 545,5 mii de persoane. Componența națională fiind următoarea: ucraineni – 48,5%, moldoveni – 30,1%, ruși – 8,5%.24 Datorită faptului că RASSM era parte componentă a Ucrainei, limba ucraineană circula liber în toate sferele (învățământ, cultură, masmedia etc).
În anul 1930 în Basarabia erau cca 3 milioane de locuitori, dintre care moldoveni – 56,2%, ruși – 12,3% ucraineni – 10,9%, evrei – 7,2%. După Primul război mondial România și-a asumat unele responsabilități în ce privește dezvoltarea culturii și drepturilor minorităților etnice. În anul 1919 au fost deschise 212 școli primare și 4 școli medii cu studierea în limba ucraineană, însă în anul 1922 acestea au fost închise.25
În componența RSS Moldovenești au intrat șase regiuni din fosta republică autonomă și șase județe din Basarabia. Numărul total al populației RSSM la 01.01.1941 era de 2356,7 mii de persoane: moldoveni – 68,8%, ucraineni – 11,1%, ruși – 6,7%, alții – 13,4%.26
După cel de al Doilea Război Mondial ucrinenii au fost practic supuși rusificării. La începutul anilor ’60 sunt lichidate școlile ucrainene, deschise în anii ’40. Limba ucraineană rămâne să funcționeze doar la nivel uzual. Politica îndreptată spre formarea unei ”noi comunități istorice – poporul sovietic” contribuie la procesul de dispariție a trăsăturilor naționale atât ale ucrainenilor, cât și ale altor etnii.
Conform datelor recensământului din anul 1989 în Moldova numărul total al ucrainenilor este de 600,4 mii de persoane, cota în componența națională fiind de 13,8%. Conform recensământului din anul 2004 în republică (fără stânga Nistrului) trăiesc 282198 de ucraineni (8,4%).27 Conform datelor livrate de administrația autoproclamatei Republici Nistrene, populația Transnistriei, conform recensământului din 2004, a fost de 555,5 mii persoane, ucrainenii alcătuind 28,8%, adică – 159984 persoane.28
După cum se vede, soarta ucrainenilor din Moldova a fost anevoioasă și deseori tragică, însă, în pofida faptelor, ei au reușit în mare măsură să-și păstreze identitatea. În acest context cultura ucrainenilor locali poate fi considerată fenomen, care merită studiere aprofundată, conservare și dezvoltare.
Odată cu obținerea independenței Republicii Moldova începe o nouă treaptă în istoria ucrainenilor Molodovei. Procesul renașterii naționale în noile condiții a dat impuls dezvoltării educației, științei, culturii și mișcării sociale ucrainene.29
Cultura materială.
Formarea și dezvoltarea culturii tradiționale uzuale a ucrainenilor din Moldova s-a produs în condiții dificile și a fost determinată în mare măsură de suprapunerea mai multor tradiții legate de așezări și locuințe, de activitatea gospodărească, meșteșuguri și îndeletniciri, îmbrăcăminte, bucătărie etc.
Îndeletniciri. Principalele îndeletniciri ale ucrainenilor din cele mai străvechi timpuri au fost agricultuta și vităritul, agricultura (cultivarea cerealelor, pomicultura, legumicultuta, viticultura) situându-se pe locul întâi.
Tradițional ucrainenii cultivau diferite produse cerealiere – grâu (пшеницу), secară (жито),30 floarea soarelui (соняшник, пасолнух), orz (ячмінь), mei (просо), ovăz (овес), și porumb (куруза, папшоя), mai specific pentru moldoveni. Produsele cerealiere erau semănate toamna (de toamnă) și primăvara (de primăvară). Cele mai răspândite soiuri de grâu erau ”ghirka”, ”banatka”, ”ulika”, ”arnauta”, ”cervona” (гирка, банатка, улька, арнаута, червона) ș.a. Uneori o parte din ogor era semănat cu grâu amestecat cu secară (суржоха). Cultivatul se înfăptuia în iulie. Coseau în marea majoritate cu coasele, cei mai înstăriți – cu cositoarea trasă de cai. Secara era strânsă cu secera. Grâul și secara erau legate în snopi, treierate cu îmblăciile (ціпами), duse de șarabane (шарабане) – un fel de căruțe – la moară. În cantități mai mici făina era măcinată cu pietre de moară (жорнували, петлювали) și acasă (Fig. 2). Porumbul era semănat rin mai mule metode: gospodarii înstăriți foloseau semănători în 1-2-3 rânduri, trase de cai; marea majoritate a țăranilor semănau manual (împrăștiau grăunțele prin arătură), la sud se foloseau cilindri speciali, prin de plug. Cele mai răspândite soiuri de porumb erau ”cekantin” (чекантин (кінський зуб), ”moldovanka” (молдованка) ș.a.
Cultivarea culturilor boboase în cantități mari nu le este caracteristic ucrainenilor, însă influiențați de cultura moldovenilor, pentru care boboasele constituie o componentă importantă a bucătăriei, ucrainenii locali cultivă în mod activ fasolea (фасолю), mazărea, lintea, năutul (горох, линту, нагут, чечевицю).
În gospodăriile ucrainenilor locali se cultivau cartoful, sfecla, varza, pătrunjelul, mărarul, țelina, morcovul, dar și roșiile, castraveții, vinetele, ardeiul gras, gogoșarii. Practic toate aceste culturi se creșteau pe loturile de lângă casă. În perioada antebelică parcelele de lângă casă nu erau folosite în mod activ de către țărani în scopuri agricole – în multe gospodării prin grădini se plimbau liber găinile, gâștile, rațele și purceii.
Creșterea culturilor legumicole necesita o prelucrare minuțioasă a pământului, prășitul printre rânduri (прашування, підгортання). Pentru aceasta se foloseau unelte speciale, deseori se practica stropirea repetată. De grădinărit se ocupau deobicei femeile. Anume ele pregăteau și păstrau semințele, creșteau răsadul și îl plantau în sol.
De la sfârșitul sec. al XIX-lea pomicultura la ucraineni avea un caracter gospodăresc și principalii consumatori de fructe erau însăși țăranii. Lângă casă creșteau diferiți pomi fructiferi; pruni (сливки), vișini (вишні), pere (груші), cireși, zarzări (зарзурі /дзардзурі), nuci (горіхи /гуріхи). Dintre pomușoare: zmeura (малинa), coacăza neagră și roșie (смородина, помушора), agriș (аґрус, анґріш) ș.a. Tehnica agricolă pentru grădinărit rămânea timp îndelungat destul de primitivă (în multe gospodării se cultivau soiuri de proastă calitate, nu întotdeauna solul era prelucrat, nu se curățeau pomii, nu se ducea lupta cu dăunătorii etc.). Aceasta se explică prin faptul că pomicultura în gospodăriile țărănești nu era marfă și roada nu era principalul produs alimentar. În conformitate cu distribuția tradițională a sarcinilor în familia ucraineană, de horticultură se ocupau în deosebi bărbații. În prezent horticultura, la fel ca și legumicultura, sunt ramurile principale ale agriculturii, care au devenit mărfă în multe sate ucrainene din zonele nordice și centrale ale republicii.
În perioada antebelică cea mai răspândită cultură tehnică era cânepa (коноплі, прадиво) – din tulpina ei se produceau fibre, din semințe – ulei. Fiecare gospodărie țărănească planta cânepă pe terenuri nu prea mari, cât mai aproape de apă, ca să fie mai ușor să o înmoaie și să o prelucreze. Din fire de cânepă se confecționau funii, saci, diferite covorașe (рядна, пілки, налавники и др.), ștergare (рушники, тиравники) și pânze (полотно) pentru confecționarea hainelor. Mult mai puțin, și nu în toate localitățile se cultiva inul (preponderent în regiunile de sud). Din pânza de in se confecționau lengeria de corp și hainele de gală. Inul se cultiva la sud în anii ’50 ai sec. al XX-lea și pretutindeni în anii 60 -70 – viermi de mătase, care produceau fire de mătase.
Până la începutul sec. al XX-lea tehnica agricolă și uneltele de muncă erau destul de primitive. Cele mai răspândite unelte de arat erau ralo (unealtă veche, care nu răsturna straturile de pământ, ci doar le afâna) și plugul – плуг (plugul ucrainean greu, alcătuit din mai multe părți, care se perfecționa cu timpul; moldovenii la fel foloseau această construcție a plugului). Pentru afânarea arăturii, lupta cu buruienele, presărarea semințelor erau folosite diferite tipuri de grape. Cea mai simplă și primitivă era boroana din crengi de mărăcin (гілляка). Începând cu mijlocul sec. al XIX-lea se foloseau grape dreptunghiulare mai perfecționate. Pentru prelucrarea solului (îngrijirea plantelor, plivirea și stropirea lor) se folosea sapa tradițională în forma unui triunghi isoscel cu o lamă dreaptă sau ovală. Pentru recoltarea cerealelor se foloseau secera, coasa (українська степова), cositoarele (mașinile de cosit au apărut doar în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, însă numai gospodăriile bogate își puteau permite procurarea acestor agregate complicate; pe scară largă aceste mașini au început să fie folosite pretutindeni doar după cel de al Doilea război Mondial). Cerealele erau treierate manual. Cea mai răspâmdită unealtă era îmblăciul – ціп – alcătuit dintr-o tijă lungă (держак) de 150-190 cm la capătul căreia era legat un băț gros mobil, unite printr-o îmbinare elastică din piele naturală sau inele de fier. (FIg. 3).
Țăranii ucraineni au deprins în mare parte de la populația băștinașă cultura cultivării strugurilor și vinificației. În marea majoritate viea era plantată în câmpuri, mai rar pe loturile de lângă casă.
O ramură importantă a agriculturii era zootehnia. Șeptelul vitelor cornute mari era alcătuit din vite nelucrătoare, de lapte și de tracțiune. Vitele nelucrătoare erau crescute de către țăranii înstăriți pentru vânzare și alcătuia o parte neînsemnată a șeptelului. Mult mai considerabilă era cota animalelor de tracțiune (boii, caii) (Fig 4). Pentru ucraineni bovinele de lapte erau de mare importantă, iar laptele de vacă și produsele lactate aveau o valoare nutrițională colosală. Ucrainenii practicau și ovicultura – tradițională pentru moldoveni. Carnea de oaie și produsele lactate alcătuiau partea considerabilă a rației țăranilor ucraineni, spre deosebire de Ucraina, unde oile erau crescute doar pentru carne și doar în Carpați – pentru produsele lactate. Din laptele de oaie se prepara brânza (бринзя), din zer (урди) caș (каш) pentru consum propriu și pentru vânzare, din blana și lâna de oiae – îmbrăcăminte. Reieșind din tradițiile stabilite, un rol deosebit în gospodăria țărănească a ucrainenilor îl avea creșterea porcilor. Porcii erau crescuți pentru carne și slănină, pe care, de regulă, le consumau singuri, iar uneori le vindeau la târgurile locale. Nu în fiecare gospodărie se țineau capre. Acestea erau crescute pentru lapte, mai puțin pentru carne, consumată de regulă în familie. Din orătănii în gospodăriile țărănești ucrainene se creșteau găini (кури), rațe (качки), gâște (гуси), curcani (індики, куркани) (de la mijlocul sec. ХХ). Carnea de pasăre și ouăle de găină erau consumate, din pene și puf se confecționau perne, saltele. Țăranii ucraineni locali foloseau forma sedentară de gospodărie a creșterii animalelor, pe când pășunile, situate în apropierea satului, erau folosite cu o anumită periodicitate de întreținere a animalelor în grajduri. Formele de a paște vitele erau diferite în funcție de categoria animalelor. Pentru păscutul bovinelor era folosită metoda, când vitele erau adunate în cireadă (череда) și erau lăsate libere pe pășune (толока), iar pe noapte acestea erau închise în încăpere. Boii și caii erau scoși la păscut noaptea de către stăpâni. Pentru păscutul oilor erau folosite în principal două forme: individuală (stăpânul care avea multe oi le păștea el însuși) și pe pășune, când ciobenii angajați pășteau turmele din primăvară până toamna, mânându-le pe noapte în țarc – овчарні.
Un loc aparte în alimentație, ne important, îl ocupa peștele. El era prins în iazuri și râuri. Uneltele principale erau fatca și năvodul. Prindeau crapi, bibani, carași, plătici etc. Nu toți pescuiau, mulți țărani cumpărau peștele.
De apicultură se ocupau puținii amatori, practicând sistemul de prisacă cu diferite feluri de stupi: așa-zișii „ucraineni”, orizontali ș.a. Principalele produse de apicultură, mierea și ceara erau utilizate atât pentru nevoi personale, cât și pentru vânzare.
Un rol neînsemnat în viața ucrainenilor locali îl juca vânătoarea. Vânau, de obicei, cu ajutorul lațurilor, capcanelor și plaselor păsări – potârnichi, gâște sălbatice, rațe și animale sălbatice – iepuri, căprioare, vulpi ș.a.
În sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea în satele ucrainene era larg răspândită producția casnică legată de prelucrarea materiilor prime pentru nevoile familiei, precum și meșteșugurile. Mult timp meșteșugurile satisfăceau necesitatea în diferite ustensile gospodărești.
Un loc deosebit printre meșteșuguri îl ocupa țesutul (ткацтво), de care se ocupau femeile practic pe parcursul întregului an. Obiectele țesute se confecționau din fire de lână, cânepă și in. Din ele, la războaie (верстат, кросна) (Fig. 5) femeile țeseau covoare (кіліми, пологи, скорци etc), diferite preșuri (підвіконники, налавники, половики, наскринники etc.) cu ornamente vegetale, zoomorfe sau geometrice (Fig. 8). Țeseau covoare de lână cu adaos de fire de cânepă la bază. Confecționarea firelor de cânepă era destul de tradițională: tulpinele de cânepă se înmuiau în apă, se spălau, se uscau, apoi cu ajutorul unor instrumente speciale (баталниця / баталев, дерганка, щітка) se separau și se pieptănau, după care firele se torceau cu furca și fusul – куделі и веретена, apoi în stative – верстаті /кроснах– se țesea pânza din care, ulterior, se coseau haine, saci, traiste – торби – și alte obiecte. Inul, după cum s-a menționat mai sus, era cultivat în cantități neînsemnate. Din firele toarse din lână se confecționau și haine. Articolele din lână și cânepă se disting prin expresivitatea lor artistică, care mărturisește gustul și talentul meșterițelor ucrainene, iar caracterul ornamentului – influența reciprocă a tradițiilor ucrainene și moldovenești de țesut (Fig. 7).
Printre țăranii ucraineni erau larg răspândite meșteșugurile și îndeletnicirile legate de prelucrarea lemnului și construcția locuințelor din lemn. Majoritatea produselor din lemn erau confecționate de către meșteri (tâmplari și dulgheri) și doar unii gospodari confecționau diferite obiecte ei înșiși. Printre meșteșugurile și îndeletnicirele care necesitau abilități, tehnici și instrumente speciale se numărau dogaritul (бондарство) (confecționarea butoaielor pentru murături, vin, etc.), rotăritul (confecționarea săniilor și carelor), confecționarea detaliilor din lemn pentru construcție (acoperișuri, ferestre, uși etc.), dar și mobilă și diferite obiecte de uz casnic.
Utilizarea lutului pentru confecționarea diferitor obiecte de uz casnic și materiale de construcție era tipic pentru ucraineni (precum și pentru alte popoare) din cele mai vechi timpuri. De confecționarea tacâmurilor din lut (гладущики, баньки, горшки, горнята, близнюки etc.) se ocupau meșterii, utilizând o tehnologie suficient de complicată (roata olarului, prelucrarea termică, zugrăvitul etc.)
De asemenea lutul era folosit și ca material de construcție – se acopereau carcasele caselor de argilă, se confecționau chirpici (цегла, лампач), olane în forme speciale, se ungeau pereții și podelele caselor etc.
Țăranii ucraineni locali utilizau pe scară largă diferite feluri de piatră pentru confecționarea obiectelor de uz casnic: pietre de moară, tocile, uluce la fântâni, adăpători pentru vite ș.a. (FIg. 8). Din piatră se construiau case și se ridicau monumente funerare. Piatra era dobândită manual cu ajutorul ciocanelor, rangelor, penelor și lopeților, iar piatra calcaroasă – cu târnăcopul și ferăstraie speciale. Obiectele din piatră se confecționau prin scobire sau tăiere.
În fiecare sat exista o fierărie, unde fierarul împreună cu calfa sa confecționa diferite obiecte: topoare (сокири), dălți, sape, lopeți, brăzdare, secere, coase, potcoave (долота, сапи, лопати, лемеші, серпи, коси, підкови) detalii pentru care ș.a. Tehinca acestei meserii era extrem de complicată și se baza pe experiența seculară a meșterilor-fierari. Desigur că același lucru îl înfăptuiau și fierarii din satele moldovenești, găgăuze, bulgare, deaceea este greu de a identifica trăsăturile etnice caracteristice ucrainenilor.
Prelucrarea pieilor și confecționarea articolelor de uz casnic – este una dintre cele mai vechi îndeletniciri ale ucrainenilor. În tehnica și tehnologia prelucrării pieilor țăranii locali au atins un nivel destul de înalt. Erau folosite pieile de porci, vite, oi etc. Tăbăcăritul se practica aproape în fiecare gospodărie, obiectele fiind cusute doar de meșteri. Din pieile prelucrate se coseau cojoace, pantaloni de iarnă, bondițe și altă vestimentație. Din pielea de cal, porc și vacă se cosea încălțăminte – opinci.
O anumită funcție suplimentară în gospodărie o îndeplinea colectarea. Țăranii ucraineni locali din timpuri vechi colectau ierburi, scoarțe și flori, roade de arbuști și copaci pentru utilizarea lor în scopuri curative, preparând diferite decocturi și infuzii, receptura cărora era transmisă din genetație în generație. În medicina populară cel mai des erau folosite așa plante precum: coada șoricelului (деревій), sunătoarea (пожарниця), siminocul (безсмертник), pelinul (полин), pătlagina (подорожник), brusturele (лопух), mușețelul (рум’янок), menta (м’яту), valeriana (валер’янку), sovârful (материнку) ș.a. Se mai strângeau ghinde (hrană pentru porci), ciuperci (губи, підпенки, козарики, яєшники, маслюки и др.), alune, pomușoare de corn, coacăză, agriș, zmeură, fragă etc.
De la începutul sec. al XX-lea unele îndeletniciri populare încep să dispară, cedând concurenței cu producția industrială. Cu toate acestea, multe dintre ele au fost păstrate până în prezent atât ca tipuri auxiliare de activitate gospodărească, cât și ca meșteșuguri artistice și decorative.31
Locuința. Dezvoltarea uneia dintre cele mai importante componente ale culturii materiale a ucrainenilor locali – complexul gospodăresc-locativ, a avut loc în concordanță cu condițiile naturale-climatice și socio-economice, iar principalele caracteristici ale acestuia s-au păstrat pentru un timp îndelungat dezvoltându-se și schimbându-se treptat. În procesul său de dezvoltare de un veac și jumătate, locuința a trecut prin două etape principale: 1) din mijlocul sec. al XIX-lea până în anii 1950 -1960, când schimbările s-au manifestat prin dispariția formelor primitive și prin reorganizarea unor construcții vechi, dar încă trainice; 2) din anii 1960, când, practic pretutindeni cel mai rațional tip de locuință devine casa cu mai multe odăi de tipul conacului, conform planului apropiat de pătrat, care a înlocuit locuința cu plasarea liniară a încăperilor.
Primii coloniști construiau adăpost provizoriu – bordeie (бурдеї), mai târziu, pe măsura dezvoltării gospodăriei, se ridicau case și construcții auxiliare. Tipul principal al locuinței în sec. al XIX-lea – prima jumătate a sec. al XX-lea era hata – хата – care în literatură și-a primit denumirea din ucraineană-bielorusă (o casă cu două-trei odăi și o tindă rece la mijloc). Este o casă tipic ucraineană, care și-a găsit răspândirea și printre moldovenii din zonele de contact etnic ucraino-moldovenesc.32 (Fig. 9).
Materialele de construcție de bază erau lutul galben, piatra but, de care abundau solurile locale și lemnul, parțial adus din România, Rusia, iar în regiunile de nord – din Carpații ucraineni. Rezervele neînsemnate de păduri autohtone și scumpetea celor aduse, limitau folosirea lemnului la construcția locuințelor; de regulă lemnul era folosit la ridicarea carcasei și acoperișului, confecționarea ușilor, ferestrelor și mobilei. Principalul material pentru acoperiș în sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea erau stuful (троща / стуг) și paiele de ovăz sau secară (околот), șindrila (гонта) – plăci din lemn de conifere. Piatra but se folosea de obicei la ridicarea fundației și în construcțiile auxiliare. În zilele noastre se folosesc materiale de construcție noi: blocuri de piatră (coteleț) (пиляний ракушняк), cărămidă (цегла), zgură de beton, blocuri de ciment și prundiș etc. Cele mai răspândite materiale pentru acoperiș au fost ardezia, țigla, tinichiaua, în zilele noastre – țigla metalică și alte materiale moderne.
Pereții caselor locative și auxiliare din sec.XIX – începutul sec. al XX-lea se ridicau din carcase și lut (carcase împletite, unse cu lut) cu grosimea de aproximativ 40 cm (горóжена хата), pe din afară, în partea de jos, se clădeau призьбú, care parțial înlocuiau fundația și păzeau casa de frif și umezeală (Fig. 10). De la mijlocul sec. al XX-lea pentru pereți se utilizează chirpicii (лампач) – cărămizi din lut amestecat cu paie (clădirile din chirpici întotdeauna aveau fundație din piatră), mai târziu au început să fie utilizate materiale de construcție noi. Pe din afară pereții erau acoperiți cu lut și văruiți. Mai târziu a început să fie aplicată tencuiala și văruirea în interior, la exterior în unele sate (din zonele de nord) pereții erau colorați cu vopsea de ulei, sau era aplicat un mortar special din ciment cu pietriș (шуба). Încăperile auxiliare deasemenea erau construite din chirpici, sau din carcase și lut, iar de la mijlocul sec. al XX-lea se aplică materiale de construcție noi.
Podelele erau din pământ, se ungeau cu lut, iar în ultimele decenii și în casele vechi, și în cele noi se aștern podele de lemn și din materiale moderne.
În sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea ambele camere aveau tavane, în tindă acesta lipsea. În casele fără sobă, fumul din camere ieșea în tindă, de unde, printr-o gaură specială în acoperiș – afară.
Până în anii ‘50 beciurile prezentau simple gropi (пóгріб, полівник), pereții cărora erau lipiți cu lut, se acopereau cu planșe de lemn, peste care se arunca pământ. Deseori intrarea era în formă de galerie (шиї). Mai târziu au început să se construiască beciuri sub case sau șoproane (подвáл). În beciuri se păstrau legumele, murăturile, vinul.
Caracteristic pentru locuințele ucrainene de la începutul sec. al XIX-lea era acoperișul în patru ape, din anii 1950 construcțiile auxiliare au acoperișuri în două ape, trunchiate în partea de sus, cu fronton din lemn. Spațiul de sub acoperiș (горíща / під) era folosit pentru diferite necesități gospodărești (păstrarea cerealelor etc.)
În casele vechi ușile de la intrare erau din lemn, cu o singură parte, care se deschideau în tindă. Mai târziu au început să fie confecționate uși în două-trei și chiar în patru părți cu sticlă. Ușile interne erau cu o singură parte, mai târziu – în două părți cu sticlă. (Fig. 11).
În sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea ferestrele erau fără rame. La început, sticla era înlocuită cu bășici de bou sau de porc, apoi sticla se instala direct în deschizătura din perete, apoi au început să confecționeze rame simple și duble (Fig. 12).
Locuințele erau încălzite cu ajutorul cuptorului tradițional (груба, соба), cu sau fără plită, situată în cameră și bucătărie (Fig. 13). În cuptor găteau hrana, iarna dormeau pe el. Combustibilul principal în casele țărănești erau cioclejii – перейди (resturi de paie și tulpine de porumb cu care se hrăneau vitele), paiele, floarea soarelui (pălării și tulpine), ciocălăie de porumb (качани), vreascuri, bețe (бичі), tizic – тизики (turte făcute din baligă de vacă amestecată cu paie și uscate bine la soare). În ultimele decenii în calitate de combustibil se folosesc lemne și cărbune, dar și gaz natural și combustibil lichefiat. Pentru iluminare în sec. al XIX-lea – prima jumătate a sec. al XX-lea se folosea candela (каганець), opaițul, lampa de gaz (гасова лампа) și, în final lumina electrică.
Locuințele erau proiectate foarte simplu: după modelul casei rudelor sau cunoscuților. Deaceea proiectele erau tipice, iar majoritatea caselor – asemănătoare. În ultimii ani casele sunt construite după proiectele elaborate de către specialiști-arhitecți. (Fig 14).
Casele erau clădite de constructori angajați (brigăzi speciale de zidari, care lucrau prin angajare), dar și de înșiși gospodari cu ajutorul rudelor și cunoscuților. Erau organizare clăci – клаки – o formă anume de lucrări, când sătenii se adunau pentru ajutor la cele mai grele procese (confecționatea chirpicilor, закидання стелі etc.). Bani nu se plăteau, gospodarii doar îi serveau pe toți cei invitați cu bucate. Fiecare participant la clacă putea să-l cheme pe gospodar la ajutor, evident tot fără plată. Lucrul mai puțin anevoios (tencuiala, zugrăvitul) stăpânii îl făceau, de obicei singuri.33
În componența complexului gospodăriei țărănești, pe lângă casa de locuit mai intră un hambar, spații pentru animale și păsări, clădiri pentru depozitarea furajelor, lemnelor etc. În sec. al XIX-lea – prima jumătate a sec. al XX-lea hambarele se foloseau pentru păstrarea uneltelor, combustibilului etc. În ultimele decenii ele mai joacă rolul de bucătării de vară și chiar de spațiu locativ cu încălzire unde gospodarii (în deosebi cei în vârstă) stau permanent. Pentru vitele cornute mari și cai se construiau încăperi în special din lemn cu fundament de piatră (стодола); încăperile pentru oi – grajduri (очарник) erau construite din lut, cotețul pentru orătănii (курник), coștereața pentru porci (куча) – din carcasăși lut. Încăperi aparte se construiau pentru rațe și gâște, cât și pentru păstrarea fânului și sculelor (реманента) – клуня, гамбарь. Toate acareturile erau plasate în gospodărie haotic.
Casa propriu-zisă – хата – era alcătuită de obicei din două încăperi locative (великa хатa și camera de trăit – хатчинa), tindă (сіни, хороми) și cămară (шопа). În majoritatea cazurilor în casă nu era evidențiat un loc aparte pentru bucătărie – dormeau, găteau, mâncau într-o singură cameră – хатчинa. Велика хата nu se folosea ca și cameră de locuit, decorată frumos, aici se petreceau diferite ceremonii festive, se păstrau obiecte scumpe. Deci, această cameră nu era încălzită (Fig. 15)
Din anii 1960 planificarea casei se schimbă esențial, crește numărul odăilor, хата își schimbă forma: din dreptunghiulară ea devine practic pătrată, se ridică al doilea și chiar al treilea etaj.
Mobila în casele țărănești era confecționată de înșiși gospodarii, sau la comandă de către meșterii tâmplari. Dormeau pe paturi din lemn (постель), instalate lângă sobă. Mai dormeau pe lavițe de lemn și pe sofale. Scaunele, taburetele și mesele practic nu se deosebeau de cele moderne și se confecționau din scânduri geluite. De-a lungul pereților erau situate lavițe lungi – ослоны, лавки. Pentru păstrarea hainelor se foloseau lăzi de lemn – софки и скрині. Vestimentația cotidiană era atârnată pe cuiere de mână cu cârlige de lemn (кілки). Vesela era păstrată pe rafturi speciale (мисниках, замисниках) (Fig. 16). Variate ca formă erau dulapurile în care se păstra vesela și alte ustensile. Într-un loc aparte în camera de trăit – хатчинa – se afla polița – полиця pentru pânea proaspăt coaptă – хліба, паланиць, колачів etc.
Decorarea interioară tradițională a casei ucrainene include, în primul rând, diverse preșuri țesute de casă. Pe întreg perimetrul odăii pe sub ferestre pe pereți era atârnat підвіконник (кандрел, паратарі) – un țol de lână cu desen geometric în nuanțe roșii, albastre, verzi și negre. Covoarele de pe pereți erau numai în великій хаті – кіліми, пологи, налавник забираний, румба (covoraș cu desen în formă de romb), пілка (covor de lână țesut de casă sau de fabrică) ș.a. Лáвки, ослóни, скрúні и сóфки erau așternute cu налáвниками. Geamurile și cotruțele (кутики) de lângă sobă se acopereau cu perdele de casă sau de fabrică – фірáнками. Pereții erau împodobiți cu prosoape brodate, fotografii de familie puse în rămi. Obligatoriu, în fiecare casă, la loc de cinste se aflau icoanele, împodobite cu prosoape – рушниками – brodate (Fig. 17). Мисники, полиця și alte rafturi agățate erau împodobite pe la margini cu ozoare decupate din hârtie.
În casele moderne tot mai rar se întâlnesc covoare și țoluri țesute de casă, confecționarea cărora s-a sfârșit practic din anii 50-60, iar interiorul locuinței, în deosebi ale gospodinelor tinere nu diferă practic prin nimic de locuința orășenească.34
Vestimentația
Vestimentația este un purtător important al culturii tradiționale a ucrainenilor locali. Timp îndelungat, anumite trăsături ale vestimentației tradiționale au rămas neschimbate, unele datând încă din Rusia Antică. În a doua jumătate a sec. al XIX-lea – prima jumătate a sec. al XX-lea îmbrăcămintea tradițională prezenta un ansamblu complex, la baza căruia se aflau diferite componente: haine de corp, de brâu, de piept etc., dar și încălțăminte și podoabe.
În perioada susnumită la confecționarea vestimentației țărănești se foloseau atât materiale produse de casă, cât și cele de fabrică. Materie primă pentru confecționarea hainelor tradiționale erau fibrele vegetale, lâna, pieile animalelor (cu sau fără blană), mai rar – tulpinile și coaja plantelor. Din blana prelucrată de oaie se confecționau haine de iarnă, iar din piele – încălțăminte. Din tulpinile și coaja pomilor confecționau încălțăminte de vară și pălării.
Cât privește stofa produsă de fabrică, apoi de la sfârșitul sec. XIX, producerea și răspândirea acestora crește simțitor. Însă ambele războaie mondiale au influiențat negativ asupra dezvoltării gospodăriei țărănești, și în acest timp majoritatea țăranilor, inclusiv și ucrainenii, foloseau la confecționarea hainelor, în general, stofe țesute de mână.
Din anii ’50 producerea stofelor în condițiile de casă practic se întrerupe, deoarece cele de fabrică devin accesibile aproape pentru toată lumea, în plus, acestea sunt mai calitative și mai variate.
Unul din cele mai vechi elemente ale vestimentației de corp a ucrainenilor era cămașa (сорочка) – și cea de gală, decorată bogat, și cea de lucru – пожнивна – și cea de toate zilele, care uneori, până la o vârstă anumită, era unică și pentru fete, și pentru băieți. Cămașele se deosebeau prin stofă și prin croială, și întotdeauna erau albe, fapt ce corespunde tradiției slave. Cea mai răspândită era croiala în formă de tunică. Cămașele pentru bărbați erau cusute din pânză de cânepă (сорочка гребінна, гребіняча), din pânză pe bază de bumbac (прядівна) cu diferite garnituri din stofe de fabrică (de exemplu, partea de jos era cusută din гребінна, iar cea de sus – umerii și în jurul gâtului din – козіпуха – stofă de tipul flanelei). Cămașa era lungă (puțin mai sus de genunchi și nu era încinsă), se întâlneau și cămașe mai scurte, care se băgau în pantaloni – панталони/штани, mânecile erau destul de largi. Nu peste tot cămașele bărbătești aveau broderie (Fig. 18).
Și hainele pentru femei includ în mod obligatoriu cămașa (сорочка, камэша, камішойка35), confecționată din cânepă amestecată cu bumbac. Cămașa pentru femei era alcătuită din două părți – cea de sus (un sort de bluză, ornamentată la umeri și manșete cu broderii în formă de rozete) și partea de jos (підтичка), acoperită cu fustă, de aceea cusută din stofă mai ieftină și mai simplă. Este o variantă tipic ucraineană (Fig. 19).
Dintre hainele de piept pentru femei, erau răspândite bundițele din lână, sau din blană de oaie (жилетки, кептарі), кофти (anterior confecționate de mână din lână de oaie, iar începând cu anii 50-60 – preponderent de fabrică), жикєти, în zile de lucru – полосаки – pulover împletit din lână de oaie. Principala haină de piept pentru bărbați erau жилетки, кептарі din lână și жикєт.
Hainele de brâu acopereau partea de jos a corpului și erau îmbrăcate nemiojlocit peste cămașă.
Hainele de brâu pentru bărbați – pantalonii (вéрхні штанú, панталони) – erau de diferite forme, croială și erau cusuți din diferite stofe. Interesant este faptul, că până în anii 20-30 ai sec. XX, pantaloni purtau doar bărbații în vârstă, tineriii aveau voie să-i îmbrace doar după ce atingeau vârsta de 15 ani. În viața de toate zilele purtau pantaloni din cânepă (гребінні). Pe timp de iarnă coseau pantaloni vătuiți, pe malul stâng al Nistrului îi numeau ґáчі, iar în regiunile de nord așa se numeau pantalonii de gală, cusuți din lână și vopsiți cu boz.
În sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea hainele de brâu pentru femei erau de mai multe forme. Cea mai răspândită era fusta deschisă (necusută) (розпаяна спідниця) – o bucată de pânză, care se înfășura în jurul corpului, astfel încât o parte să vină peste cealaltă. Astfel de fuste erau confecționate din lână de oaie, alteori din in. Începând cu anii 20-30 acestea au fost înlocuite cu așa-zisele fuste ”orășenești”, adică cusute. Fustele (спідниці – ucr. sau фýсти – mold.) erau de câteva feluri: гребінні – din pânză de cânepă, ușoare de vară cu plii și ceva mai groase – de iarnă; sub fustă se îmbrăca підтичка; fuste din lână țesută de casă (вовняні спідниці), colorate, cu zimți la poale etc. Un element obligatoriu în îmbrăcămintea cotidiană a gospodinei era șorțul (фартухú). Însă acesta era purtat doar în casă sau în curte; ieșind din poartă, de sărbători ori mergând la biserică etc. acestea erau scoase. Din această cauză șorțurile nu erau înfrumusețate. La sudul țării, în particular în raionul Taraclia (s. Musait) șorțul reprezintă un element obligatoriu al vestimentației de gală pentru femei, probabil influiențat de tradiția bulgărească. Treptat fustele de casă au fost înlocuite cu cele de fabrică.
Hainele de exterior se deosebeau prin stofă, croială, utilizare funcțională – de iarnă, toamnă-primăvară, de gală, zilnică, de lucru etc. și aveau mult comun cu hainele moldovenilor și cele ale ucrainenilor din Ucraina. Aceste haine erau cusute din stofă de casă, postav, piele de oaie, mai târziu – din materiale de fabrică.
De la sfârșitul sec. al XIX-lea printre ucraineni (și moldoveni) erau răspândite hainele deschise (necusute). Majorotatea țăranilor nu prea înstăriți purtau чугáй – o scurtă din lână de casă, ceva mai joasă de brâu. Cei mai bogați, preferau cojoace – кожухи – din piele de oaie, întoarse cu blana înăuntru. Deobicei cojoacele erau ajustate la talie și lungi până la genunchi. Haine de lucru erau: scurte cusute din blană de oiae și din stofă cumpărată, pufoacele (куфáйка). Femeile purtau scurteice din stofă groasă de lână (лянки) și paltoane din pânză groasă, postav, uneori vătuite garnisite cu piele, mai jos de genunchi (бурнуз). În unele sate din zonele de centru și nord în calitate de haine de exterior se purtau șaluri mari de lână – шаль. Se purtau iarna pe umeri. Tot cu ele erau înveliți copiii.
După cel de al Doilea război mondial bărbații au început să poartea mantale ostășești.
O parte integrantă a portului popular erau cingătorile, obiecte pentru acoperirea capului, încălțămintea și podoabele.
Din timpuri străvechi element obligatoriu și, totodată podoabă pentru înfrumusețarea veșmintelor era cingătoarea. Ea îndeplinea mai multe funcții: fixa hainele de brâu și le prindea pe cele deschise, proteja și strângea mușchii abdomenului în timpul muncii fizice grele, era talisman și podoabă. Ucrainenii locali și moldovenii credeau în forța magică pe care o avea cingătoarea. La sfârșitul sec. XIX, în satele din raionul Bender era larg răspândit obiceiul, conform căruia țăranii primăvara, înainte să înceapă semănatul, aruncau în sus cingători de culoare roșie cu dorința să crească grâul tot atât de înalt.36
Cingătorile erau confecționate din lână, in, cânepă, piele. La sfârșitul sec. al XIX-lea – începutul sec. XX, ucrainenii locali, la fel ca și moldovenii37, și ucrainenii din patria istorică38 purtau cingători din fire de lână, confecționate în condiții de casă, țesute sau împletite. Bărbații purtau și curele înguste din piele de porc sau de vițel – ремнí. Începând cu sec. al XX-lea se poartă curele de fabrică. Deobicei se încingeau doar bărbații, femeilor nu le era caracteristic acest lucru.
Obiectele pentru acoperirea capului la bărbații ucraineni locali se deosebeau prin formele, materialele și maniera de a fi purtate. În sec. al XIX-lea – prima jumătate a sec. al XX-lea pe timp de iarnă erau purtate cușme de blană – шáпки. De obicei din blană de cârlan – кýчми. Aceste căciuli aveau formă conică, la fel ca și căciulile moldovenești, dar spre deosebire de moldoveni, care le purtau în forma lor naturală de con, majoritatea ucrainenilor locali le îndoiau.
După cum menționează cercetătorii, așa purtau căculile în sec. al XIX-lea ucrainenii din guberniile Podolia, Ecaterinoslav și Herson39. În plus, în Transnistria, spre deosebire de ucrainenii de pe malul drept al Nistrului, se coseau căciuli din blană de iepure și chiar de pisică. Căciulile bărbătești de regulă erau confecționate în condiții casnice. Deja din mijlocul sec. al XX-lea bărbații au început să poarte căciuli produse la fabrică din blană de miel, iepure, și căciuli de casă – din iepure, cârlan, bizam, nutrie ș.a.
Vara erau răspândie pălăriile din fetru sau paie (капелюхи).
În ultimele decenii majoritatea bărbaților de la țară, indiferent de naționalitate, toamna și primăvara poartă chipie și pălării (капелюхи).
Obiectele pentru acoperirea capului pentru fete și femei încă din timpuri străvechi îndeplineau nu doar funcție utilitară, ele mai erau și podoabe.
În sec. al XIX-lea exista tradiția, conform căreia fetele nemăritate umblau cu capul gol. Însă, odată cu apariția acoperămintelor de fabrică, acest obicei dispare. El se păstrează doar în ritualul nunții tradiționale, când mireasa este îmbrobodită ca o femeie-gospodină.
Acoperămintele tradiționale ucrainene pentru femei – coronițele cu panglici (лєнти, стрічки, коди) în viața cotidiană practic nu se foloseau. Fetele le îmbrăcau doar de sărbători ca podoabe rituale, sau scenice.
Principalul tip al acoperămîntului pentru fete și femei erau broboadele, care se deosebeau prin denumire, destinație funcțională, stofă, felul de a fi purtate. Iarna se purtau broboade întunecate: хустка вовняна (confecționate de casă), broboade din flanea sau lână cu franjuri (шалінка з френзелями, тороками) de fabrică, broboade mici sau mijlocii – шаліночка. Vara, de obicei – broboade subțiri, de culori deschise: хустúна, косúнка з сíточкою, баріз, газік. Femeile în vârstă purtau și iarna, și vara broboade de culori întunecate.
Începând cu a doua jumătate a sec. al XX-lea încep să se răspândească cușme pentru femei împletite sau din blană; broboadele rămân să le poarte doar femeile în vârstă.
Și încălțămintea varia, în funcție de bunăstarea gospodarului. Țăranii săraci purtau opinci (постоли), cusute de ei înșiși: pieile de vacă (mai des) sau de porc erau puse la sărat, scobite, tăiate din ele o căpută de formă ovală, și strânse cu un fir de cânepă răsucit, trecut prin niște găuri. Opincele erau purtate cu онýчи sau obiele din налавникі, sau cu ciorapi groși de lână până la genunci (панчохи) și șosete (носкú). Și чýлки si носкú erau împletiți din lână nevopsită de oaie fără ornamente.
Gospodarii înstăriți procurau ghete de fabrică sau coseau ghete (черевики/боканчи40) din piele (з реміня) la meșteri. Cea mai răspândită încălțăminte erau cizmele (чóботи): din pânză impermeabilă (кúрзові) pentru fiecare zi și de gală, din piele de dox (хрóмовіюхтові). La fel și încălțămintea pentru femei deseori se confecționa în condiții casnice: панчохи din piele de porc, papuci împletiți din cânepă sau lână, căptușiți cu piele (капці); din anii ’30 au început tot mai des să treacă la încălțămintea de fabrică: pantofi din piele, cizmulițe (чобітки) din piele (з реміня), din marochin (юхтові), din cauciuc (сошани), caloși mici din cauciuc ș.a.
Iarna purtau pâslari (вáлянки): шиті/шúкі (cusute din lână și vată) și бúті (de fabrică), purtate pe geruri fără caloși.
Odată cu începutul sec. al XX-lea devine caracteristic să se treacă la așa-zisa vestimentație de tip general european cu păstrarea unor elemente naționale tradiționale. Dezvoltarea pe scară largă a industriei ușoare a adus la utilizarea în exclusivitate a hainelor de fabrică, și din anii ’50 producerea stofelor, hainelor, a încălțămintei în condiții casnice practic s-a sfârșit. În condiții de casă continuau să practice împletitul și brodatul ca variație a lucrului manual. Acum în vestimentația sătenilor în prim plan se pun nu semnele etnodiferențiale, ci deosebirea dintre diferite grupuri sociale și de vârstă. Din hainele de gală făceau parte cămașele, costumele; din încălțăminte – pantofi sau ghetele, din hainele de asupra – paltoanele și trenciurile. Vestimentația tineretului și a intelectualității rurale, care în mare măsură urmăresc moda, practic nu diferă de cea a orășenilor.
Ce ține de podoabele pentru femei – acestea erau destul de tradiționale: mărgele -– пацьóрки sau mai rar намúсток; salbe – карáлі; verighete – кóльца, вінчáльні кóльца (din cupru) și cercei – кýльчики.
Hrana și ustensilele
Pornind de la specificul multiramural al agriculturii, de la dezvoltarea socio-economică, caracterul ocupației populației, prezența resurselor naturale s-au format tradițiile specifice cultural-uzuale în alimentația zilnică, festivă și rituală a ucrainenilor locali.41
Cele mai răspândite erau bucatele pregătite din produsele vegetale. Componenta pricipală în alimentație era pâinea (deseori se cocea odată pe săptămână, în zilele de sâmbătă) și alte produse făinoase. Pâinea și produsele de panificație, deosebit de venerate în popor, erau totodată și hrană rituală, dar jucau și un rol important în tradițiile familiale și calendaristice.42 Însă în multe familii ucrainene, pâinea se cocea mai des din făină de porumb – mălai (малай), din făină de grâu – doar de sărbători, fapt condiționat pe de o parte de influiența bucătăriei moldovenești, unde spre deosebire cea uncraineană bucatele din porumb ocupau un loc de seamă, iar pe de alta – de situația economică grea a majorității gospodăriilor țărănești. Deseori pe masa ucrainenilor din partea locului se găseau și alte bucate din făină sau crupe de porumb, împrumutate în mare parte din bucătăria moldovenească43: mămăliga, servită cu jumări, scrob – скрóп – (mâncare făcută din ouă bine amestecate și apoi prăjite), brânză, pește prăjit, unt topit, sau ulei cu ceapă prăjită, mujdei (муджєй – usturoi pisat cu ulei, apă și sare), sau cu lapte; бедерэука – fiertură din resturi de mămăligă cu adaos de prăjitură de făină, ouă, ulei și ceapă; ливінч – terci din porumb cu lapte acru, brânză și verdeață. Până la sfârșitul anilor ’50 cu mămăligă se mânca și жуфa – semințe de cânepă frecate și prăjite cu ceapă.
Variat și bogat era sortimentul de bucate din făină. În cuptor, pe lângă pâine se coceau бо́ханці / буханці – pâinici fără umplutură, sau cu umplutură de cartofi; balabuște cu mujdei, servite cu borș sau fasole; книші (н.ф. книш / книж) – un soi de plăcinte din aluat dospit cu colțurile îndoite înăuntru umplute cu jumări, brânză și ceapă prăjită; plăcinte – пиріжкú din aluat dospit, coapte în cuptor, sau fără drojdii cu umplutură din cartofi, varză, brânză de vaci și de oi, ouă cu verdeață, mazăre, fasole, vișine etc. (Fig. 20) Extrem de populare erau палани́ці (н. ф. палани́ца) – asemănătoare cu plăcintele moldovenești din aluat dospit sau fără drojdii, întins, sau pentru cozonaci cu umplutură de cartofi, brânză de vaci cu ou, brânză de oi, varză etc.) (Fig. 27); învârtite – верту́та – un produs din aluat întins cu umplutură și răsucit; saralii – саларія – produs din aluat cu drojdii întins sau de cozonac cu umplutură de dulceață cu nuci sau petale de trandafir, în formă de litera ”S”; varzari – варзарь – produse din aluat întins cu cireșe, iar în unele sate din raionul Glodeni – cu varză.44
Mâncarea caracteristică pentru ucrainenii din Moldova sunt colțunașii – вареники (preparat culinar făcut din aluat nedospit, care se umple cu brânză, cartofi), care în satele ucrainene din raioanele Briceni, Edineț, Florești, Fălești se numesc пироги.
Deseori se pregătesc bucate din tăiței de casă – тіста, макарон, care sunt consumate ca mîncare aparte, sau se gătește din ei ”babă albă/neagră” бі́лу / чорну бабу /бабку – un soi de budincă cu adaos de lapte, ouă și multe altele.45
Un loc important în alimentația ucrainenilor îl ocupă legumele, din care se prepară felurile întâi și doi. Printre felurile întâi cel mai popular a fost și rămâne borșul – борщ, care, odinioară, se gătea din carne în exclusivitate de zile mari, iar în restul zilelor se dregea cu slănină. Spre deosebire de bucătăria tradițională ucraineană, unde slănina se freacă, sau de cea moldovenească, unde în loc de slănină se folosește ulei, aici slănina tăiată bucățele mici se prăjește. Receptura și denumirile borșului sunt foarte variate: борщ червоний (borș roșu cu sfeclă, morcov, cartofi și varză), борщ с фасулями (cu fasole), борщ зелений (cu verdeață și ou), борщ забіляний (înălbit cu zer și ou bătut), борщ з папшойними крупами (cu mălai, cartofi, varză, usturoi și hrean). Nu mai puțin populară este zeama зама / зяма – felul întâi, pregătit pe bulion de găină cu adaos de tăiței de casă sau orez. La fel ca și borșul, zeamă este înăcrită cu borș acru. Pentru înăcrire se mai întrebuințează de asemenea sfecla murată, roșiile proaspete și murate, pasta de tomate. Este variat repertoriul supelor pregătite pe bulion de carne, legume, sau zer cu adaos de crupe de orz, grâu, arpacaș, hrișcă, orez, mazăre, fasole linte, tăiței, ciuperci etc.
Și mâncărurile din cartofi sunt, de asemenea, foarte răspândite în regiunea respectivă. Deosebit de populară este friptura – печеня / жаркоє – cartofi înăbușiți cu carne, care nu lipsește de la nici o masă de sărbătoare. În restul zilelor se consumă de obicei cartofi fierți (în coajă, piure, întregi) și prăjiți. Diversele salate din legume proaspete, murate și marinate – varză, bostănei, diferite soiuri de ardei, vinete și ciuperci s-au stabilit trainic în rația alimentară a ucrainenilor din partea loucului. Mai mult decât în Ucraina, și aici se resimte influiența bucătăriei autohtone, se consumă condimente și sosuri picante. Este de neînchipuit bucătăria ucrainenilor din Moldova fără ceapă, usturoi, ardei iute, murături și mirodenii.
La sfârșitul sec. al XIX-lea – începutul sec. al XX-lea bucatele din carne se consumau în exclusivitate în zilele de sărbători, ceea ce era condiționat în principal de restricții și interdicții confesionale și, nu în ultimul rând – de scumpetea și inaccesibilitatea produselor animaliere. Preferată era carnea de porc. Carnea proaspătă era întrtebuințată de obicei iarna, când se sacrificau animalele. Gospodarii se aprovizionau cu produse din carne din timp. Acestea erau sărate, afumate, se făceau cârnățuri – ковбасa, кров’янкa, салтісон, дідок. În prezent se consumă carne și produse din carne în cantități mult mai mari. Este vorba despre carne prăjită, înăbușită, afumată și fiartă de porc, vită, oaie, pasăre, iepure. Sortimentul acestor produse este foarte variat și este alcătuit nu doar din bucate tradiționale, ci și di cele împrumutate din bucatele mai multor popoare: răcituri холодець / студенец, carne în sos – соус, pârjoale – котлети, cighiri – чигирі / щигирі, gulaș, șnițel și multe altele.
Dintre produsele lactate sun preferate bucatele preparate din lapte de vaci: tăiței în lapte, supe, terciuri, dar și diferite derivate din lapte – brânză – сир / бринзя, lapte acru – кисляк/ кисле молоко, lapte covăsit – ряжанка ș.a. Datorită oieritului dezvoltat și-au găsit răspândire produsele din lapte de oaie, în deosebi cașul și brânza.
Nici o masă de sărbătoare nu se trecea fără băuturi alcoolice. Viticultura și vinificația dezvoltate au determinat rolul principal al vinului. Gospodarii mai puțin bogați serveau la masă doar vin, cei mai înstăriți – votcă cumpărată (монопольна горівка, казьонка). Până în anii ‘60 ai sec. al XX-lea basamacul nu se producea, deci nici nu era întrebuințat.
Dintre băuturile nealcoolice se bucura de succes cvasul (din fructe și pîine), astăzi se întâlnește destul de rar. În ultimul timp, băutura de bază a devenit ceaiul: cel natural importat, și ceaiul autohton – din ierburi: sunătoare, mentă, frunze de zmeură, crenguțe de vișin ș.a.
Și fructele uscate, atât de răspândite odinioară, astăzi practic nu mai sunt întrebate, acestea fiind înlocuite cu diferite compoturi conservate, dulcețuri, magiunuri etc.
În pofida influienței inevitabile a proceselor globale, nivelării trăsăturilor importante ale culturii populare, hrana rituală a ucrainenilor din Moldova și-a păstrat multe elemente arhaice. Deosebit de bogat este repertoriul bucatelor tradiționale, pregătite cătrte sărbătorile creștine – Crăciun și Paști. Pentru masa din Ajunul Crăciunului (6 ianuarie) tradițional se pregătesc 12 bucate de post: colivă кутя / пшеница / коливо, colaci – колач, colțunași – пироги/вареники cu varză, cartofi, vișine; plăcinte cu diferita umpluturi – паланиці, пиріжки, fasole – фасулі, бабани, turte cu mac – мачаники/мачальники/ коржі з маком/ коржі тонкі на ватрі, răcituri din pește – холодец/студенец з риби, cartofi înăbușiți, izvar – узвар ș.a. Colacii – колачі, covrigii – бублики/вобаренки, crăciuneii – кречуни, turtele – медівниками/праниками ș.a. se împart de Crăciun colindătorilor. Specifice pentru trapeza de Paști sunt: pasca cu brânză паски, сирника, ouăle vopsite și încondeiate – писанок, крашанок/галунок, mielul copt ș.a. Copturile rituale балабушки, кокоші, голубки, драбинки, коржі з маком, мачники, палани́ці з я́блуком – se pregătesc de sărbătorile calendaristice «Катерини», «Андрея», «40 Святих», «Трійця», «Петра і Павла», «Спаса» ș.a.
Coloritul etnic și trăsăturile arhaice s-au păstrat în bucatele rituale, gătite pentru tradițiile de familie: pâinea de nuntă – колачі, короваї, жевна, хліб, шишки; pâinea coaptă la nașterea copilului – хліб, колач, жевна, пупица; pâinea ”funerară” – колач, кречун, помана, перепічка, боханці, паланиці (Fig 21).
Prin multe greutăți au trecut ucrainenii din partea locului. De rînd cu alte popoare din Moldova au rezistat jugului străin, schimbării puterii în stat, războiaielor. Timpurule cele mai de restriște au fost cele de foamete, când au fost nevoiți să supraviețuiască. În memoria bătrânilor s-au păstrat amintiri despre foametea de la începutul anilor ’30 (голодомор în Transnistria) și cea din a doua jumătate a anului 1940. Bătrânii își aduc aminte cum mâncau turte din macuc – жом – și lobodă: fierbeau măduva tulpinii de porumb și floarea soarelui, asemănătoare cu pluta; știuleți măcinați de porumb – качани, coajă de copaci ș.a.
Regimul alimentar al ucrainenilor a fost și rămâne specific acestei regiuni și nu depinde de apartenența etnică. De obicei masa se servea de trei ori pe zi: dejunul, prânzul, cina, în zilele lungi de vară se adaugă gustarea. Nu exista o oră fixată a meselor. La masă se așeza întreaga famile, nu se obișnuia să se vorbească tare, să se râdă, să se trăncănească cu vesela; fiecare membru al familiei își avea locul său la masă.
Restricțiile și interdicțiile alimentare purtau un caracter religios și erau comune și pentru ucraineni, și pentru moldoveni, căci între ei nu a existat nici odată vre-o diferență confesională. Este vorba în primul rând despre posturi, care ocupau practic jumătate de an calendaristic (Postul Mare înaintea Paștelui – șapte săptămâni, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel – de la trei la șase săptămâni ș.a.). În zilele de post nu se admitea consumul de carne, lactate, ouă etc.
Ustensilele de casă, vesela erau confecționate tradițional din lemn, lut, metal. Este vorba despre farfurii și străchini – мúска череп’яна/черепляна – strachină galben-maro adâncă pentru felul întâi, deseori cu chenar și ornament vegetal; тарілка череп’яна – farfurie de ceramică pentru felul doi ș.a.; ulcioare: бáнька, бáньочка – ulcior pentru apă cu gâtul îngust și o toartă – вушко într-o parte; гладущ/гладущик – ulcior pentru lapte; баняк, ґаванос – ulcior înalt, de 10-15 litri, cu gura largă și cu două torți pentru roșii și castraveți murați; збáнок – ulcior drept de 2-3 litri pentru magiun ș.a. Pentru prepararea mâncării se confecționau oale speciale: горнец – oală din lut, de 2-3 litri, îngustă în partea de jos, deseori, pentru trăinicie, împletită cu carcasă de sârmă; горщик – oală înaltă de lut de 5-10 litri în care pregăteau mâncarea pentru mesele de sărbătoare pentru un număr mare de persoane; макітра, ринка – un vas rotund, lărgit în partea de sus pentru colțunași, găluște etc.; близнюки/близнята – două olițe de lut, de un litru prinse între ele, în care se aducea mîncarea în câmp. (Fig. 22) Pentru păstrarea sării se confecționau солянка череп’яна sau сілнúчка. Pentru apă și alte băuturi se confecționau căni din lut – чáшка череп’яна ș.a. La fel era folosită și vesela din faianță (мармурова): тарілка велика і малá, тарíлочка, мармурóва мúска, мúсочка, блюдце, чашка. Din lemn se confecționau linguri și polonice, care se numeau велика ложка, coveți pentru frământarea aluatului – корито/коричатко, lopățele pentru amestecarea mămăligii мелештеука/ копистка și pisarea usturoiului în strachină – макогінчик, căldări pentru apă – цебро, lapte – дійница ș.a. Din metal (tinichea) se confecționau vase rotunde și dreptunghiulare pentru coacerea pâinii în cuptor: дéко, пательня, форма, тава, тинжиря; pentru plăcinte: лист, дéко /дéчко, тава; strecurători – друшляк, pâlnii – лійки, strecurători pentru lapte – ситішки. La pregătirea bucatelor se folosea vesela de metal de fabrică: ceaune – чавун/чаун, казан, cratițe – кастрýля, străchini – миска/меска, лохáнка; tigăi – жарóвня, пательня, сковорóдка/сковрда, тава/тававá, тавалýца ș.a.
Din sticlă erau carafele pentru vin și rachiu – фляшка/фляжка, damigenele, – штоф/бутель pentru păstrarea rachiului (3,6 și 10 litri), uneori împletite cu lozie – плетьонка, paharele pentru rachiu – стопка, чарка, порція ș.a.
De la sfârșitul anilor ’70 ai sec. al XX-lea s-au produs schimbări semnificative în cultura uzuală a ucrainenilor din Moldova. Astăzi, în viața de toate zilele este folosită vesela din porțelan, sticlă, cristal, inox etc.
Lăcașe de cult
Un atribut indisolubil al tradiției culturale sunt bisericile și mănăstirile. În majoritatea satelor ucrainene și ucrainene-moldovenești lăcașele se ridicau cu forțele și pe banii sătenilor. Primele biserici erau din lemn (excepție prezintă codrii Orheiului, unde din start lăcașele de cult erau construite din piatră)46. Până în zilele noastre au ajuns foarte puține biserici din lemn. Printre acestea este biserica de lemn „Acoperământul Maicii Domnului” din s. Palanca r. Călărași, care a fost construită din lemn de zadă în Ucraina și în 1825, a fost mutată în satul Palanca pe o fundație de piatră (Fig 23). Biserica din lemn „Acoperământul Maicii Domnului”, construită și sfințită în anul 1880 funcționează până în prezent în s. Malinovskoye (Balan) r. Râșcani.
Fiecare biserică se deosebește prin arhitectură specifică și reprezintă originile estetice și spiritual-morale ale enoriașilor săi.
În Chișinău funcționează lăcașul «Sf. Cneaz Vladimir», restaurată la începutul secolului cu forțele organizațiilor publice ucrainene. Până în anul 2016 pe lângă biserică funcționa și o școală duminicală ucraineană „Sf. Cuv. Paisie Velicicovschi” și muzeul ”Ucrainenii în cultura Moldovei” (Fig. 24).
Muzee
Artefacte unice ale culturii materiale și spirituale a ucrainenilor din partea locului se păstrează în numeroasele muzee școlare din satele Bulăiești și Ivancea, r. Orhei; Tețcani, Briceni; Nicoreni, Râșcani; Călărășeuca și Unguri, Ocnița; Iablona, Glodeni ș.m.a. Muzeul „Casa Părintească”, fondat în anul 2000 de către T. A. Popa în s. Palanca, r. Călărași, este unic prin faptul că aici sunt prezentate elocvent influiența și interacțiunea reciprocă a tradițiilor culturale ucrainene și moldovenești în domeniul țesutului, portului popular, broderiei etc. Pe lângă muzeu, pentru copii funcționează cercuri de artă plastică și meșteșugărit, se organizează seminare regionale și republicane și festivalurile: ”Colindul și Malanca” (13 ianuarie), ”Sânzienele – Івана Купала” (7 iulie), de ziua Sfântului Ilie (2 august), Festivalul Plăcintelor. În a treia duminică a lunii septembrie – Festivalul Etnic.
În Chișinău, pe lângă Societatea culturii ucrainene din Republica Moldova funcționează Muzeul culturii ucrainene (str. Veronica Micle, 8)47.
Monumente
Pe teritoriul republicii se află numeroase monumente în cinstea evenimentelor istorice, dar și persoanelor remarcabile ale istoriei și culturii ucrainene.
În Chișinău și Otaci sunt ridicate monumente marelui fiu al poporului ucrainean și moldovean Petru Movilă; 1596 – 1647, boier moldovean, om politic, militant religios, Mitropolit al Kievului, al Galiției și al întregii Rusii, exarh al patriarhului Constantinopolului.
Bustul poetului, dramaturgului, traducătorului și iluministului, pionierului literaturii moderne ucrainene, participant la războiul ruso-turc din 1806 – 1812 Ivan Kotlearevski este instalat sub pereții cetății Bender.
Poetul și pictorul ucrainean, profetul ucrainean Taras Șevcenko are patru monumente în orașele Chișinău, Bălți, Tiraspol și Camenca (Fig 25).
În anul 2010 pe teritoriul cetății Bender a fost instalat monumentul primei constituții democratice ucrainene a lui Pilip Orlik, care la 5 aprile 1710, fiind hatman al Ucrainei, a declarat „Pactele și constituțiile legilor și libertăților Oștii Zaporojene” sau „Constituția de la Bender” – prima Constituție democratică scrisă, care pentru prima oară a împărțit funțiile celor trei ramuri ale puterii și a instaurat normele universale de drept ale funcționării societății și statului.
Placa comemorativă lui Ivan Mazepa (s. Varnița) a fost instalată în anul 1999, pe locul morții acestuia. Pe o stelă din granit se afă inscripția în limba ucraineană: ”Pe acest loc la 22 septembrie 1709 a murit hatmanul Ucrainei Ivan Mazepa”
În satul Unguri, în curtea gimnaziului, se află bustul scriitoarei ucrainene Olga Kobyleanska, al cărui nume îi este conferit instituției de învățământ, unde funcționează și muzeul creației scriitoarei.
Concluzii
1) Ucrainenii din Moldova sunt parte integrantă a poporului ucrainean, pe de o parte, și totodată – sunt o parte componentă armonioasă a poporului Republicii Moldova, unde timp de secole au trăit în pace cu moldovenii și cu reprezentanții altor grupuri etnice.
2) În pofida aflării seculare într-un mediu străin, izolarea de patria istorică ancestrală, procesele de asimilare activă, ucrainenii locali și-au păstrat identitatea națională: conștiința de sine, limba, cultura.
3) Cultura populară tradițională a ucrainenilor locali a fost influențată de doi factori principali: pe de o parte, interacțiunea activă cu populația băștinașă; pe de altă parte, amestecul variantelor locale ale culturii tradiționale ucrainene, introduse de imigranții din diferite regiuni ale Ucrainei. Drept urmare, cultura materială, ca și întreaga cultură tradițional-uzuală în general, a obținut un caracter specific distinctiv.
Referințe bibliografice:
1. Н. Тельнов, В. Степанов, Н. Русев, Р. Рабинович, И … разошлись славяне по земле. Кишинев, 2002. С. 10-35.
2. Прокопий из Кесарии. Война с готами. М., 1950. С. 295.
3. История Болгарии. М., 1950. № 1. С. 68; Гончаров В.К. Лука-Райковецкая / Материалы Института археологии. М., 1963. Вып. 108. С. 57.
4. Г.Б. Федоров, Г.Ф. Чеботаренко. Памятники древних славян (VI-XIII вв.). In: Археологическая карта МССР. Кишинев, 1974. Вып. 6. С. 20-40.
5. Повесть временных лет. М.–Л., 1960. Т. 1. С. 14.
6. Повесть временных лет. М.–Л., 1960. Т. 1. С. 21-22,23.
7. Л. Залізняк, Про історичні витоки українського народу. In: Українознавство. Календар-щорічник 2001. Київ, 2000. С. 56.
8. В.П. Степанов. Восточные славяне Молдовы: миграционные процессы, межэтнические контакты, развитие и сохранение идентичности (Х1V – XV111 вв.). In: Мысль. Кишинев, 2004. №4 (ноябрь). С. 70.
9. Michail Kogâlniceanu, Cronicile României sau Letopiseţele Moldovei şi Valachiei. Bucureşti, 1872. Р. 84.
10. În sursele scrise ale țărilor europene rutenii sunt cunoscuți din sec.XII cu numele de ”ruteni” (Biderman N.S. Die ungarischen Rutheneu. Insbruc, 1867, vol. 2. P. 33). Baza etnonimului ”ruten” o alcătuia dernumirea etnică ”Rusi”. De aici – Ruten în latină, Orosz – în ungară, Neuss – în germană, Rus – în română. Astăzi rutenii reprezintă un grup etnografic aparte de ucraineni, care trăiesc până în prezent în Carpați, Galicia ș.a. regiuni. În Basarabia ruteni își ziceau o parte din ucraineni până la începutul sec. ХХ.
11. Н.А. Мохов Молдавия эпохи феодализма. Кишинев, 1964. С. 139-140.
12. Г. Уреке Летописецул Цэрий Молдовей. Кишинэу, 1971. С. 110-111.
N. A. Mohov îl citează pe Gr. Ureche în următoarea redacție: ”și până astăzi în Moldova se aude grai ucrainean, și până la o treime din populație vorbește în ucraineană”. (Н.А. Мохов Дружба ковалась веками (Молдовско-русско-украинские связи с древнейших времен до начала ХІХ в. Кишинев. Штиинца, 1980. С.36).
13. В.С. Зеленчук, Население Бессарабии и левобережного Поднестровья в ХІХ в. Кишинев, 1979. С. 52.
14. Л.Л. Полевой Очерки исторической географии Молдавии ХIII – ХV вв. Кишинев, 1979. С. 113.
15. В.С. Зеленчук, Население Бессарабии и левобережного Поднестровья в ХІХ в. Кишинев, 1979. С. 52,55.
16. В.С. Зеленчук, Из истории украинского населения Молдавии. In: Украинско-молдавские этнокультурные взаимосвязи в период социализма. Киев, 1987. С. 19.
17. П.А. Несторовский Бессарабские русины: Историко-этнографический очерк. Варшава, 1903. С. 9, 11.
18. Л.С. Берг Население Бессарабии: этнографический состав и численность. Пг., 1923. С. 15.
19. В.С. Зеленчук. Из истории украинского населения Молдавии. In: Украинско-молдавские этнокультурные взаимосвязи в период социализма. Киев, 1987. С. 20-21.
20. Записки Бессарабского областного статистического комитета. Т. 1. СПб, 1900. С. 91; Первая всеобщая перепись населения Российской империи 1897 г.: Бессарабская губерния. Спб, 1905. Т. 3. С. 70-71; Dolghii A., Felea A. Atlas etnoisnoric ilustrat al Basarabiei (1812 – 1918). Chișinau, 2017. Р. 76.
21. Первая всеобщая перепись населения Российской империи 1897 г.: Бессарабская губерния. Спб, 1905. Т. 3. С. 70.
22. Херсонская губерния: Свод цифровых данных. Херсон, 1910. Вып. 1. С. 22.
23. Satul Petrunea la cîntec și la joc. Chișinău, 1995.
24. Молдавия. Статистические материалы. Балта, 1928. C. 221.
25. А.Ю. Скворцова, Русские Бессарабии: опыт жизни в диаспоре (1918-1940 г.). Кишинев, 2002. C. 95, 99, 113.
26. В.С. Зеленчук, Население Молдавии. Кишинев, 1973. С. 41.
27. Biroul naţional de statistică. In: www/statistica.md; Перепись населения 2004 г…,Т.1, 2006. С. 300.
28. И. Крамаренко, Оглашены предварительные итоги приднестровской переписи населения. In: http:. In: www.olvia.idcnet.com / o137-09-05.htm.
29. Vezi mai multe detalii: В.Г. Кожухар. Українці Молдови: сторінки історії. In: В. Г. Кожухар, К. С. Кожухар, та ін. Українці Молдови. Історія і сучасність. Chișinău : Elan Poligraf, 2008. С. 19 – 45.
30. Unele nume locale în transcriere ucraineană sunt italice.
31. Vezi mai multe detalii: В. Кожухар, К. Кожухар, Господарська діяльність українців села Воронково Рибницького району. In: Ежегодник Института межэтнических исследований Академии наук Республики Молдова. Том 1У. Кишинев, 2003. С.96 – 105.; В. Кожухар, Традиційне господарство українців півдня Молдови (на прикладі села Мусаїт Тараклійського району. In: Міжнародні наукові читання пам’яті академіка Костянтина Поповича. Кишинів : Б. в., 2015 (Tipogr. “Elan Poligraf”). Т. 1. C. 123 –144; В. Кожухар, Г., К.С. Кожухар, Господарська діяльність українців села Воронково Рибницького району. In: Ежегодник Института межэтнических исследований. Т. 4. Кишинэу, 2005. С.96 –103; В. Кожухар, Г., К.С. Кожухар, Матеріальна культура і господарство в місцевих діалектах. In: Матеріальна культура українців Лівобережного Придністров’я. Одеса, 2005. С. 41 – 86;
32. Кожухарь В. Г. Материальная культура вчера и сегодня. In: В земле наши корни. История, традиции и фольклор сел Дану, Николаевка и Каменкуца Глодянского района. Исследования и материалы. Кишинев : Штиинца, 1997. 200с. С.132 – 148.
33 Я. Тарас, Клака в будівництві українців Молдови: культурно-генетична проблема. In: Міжнародні наукові читання пам’яті академіка Костянтина Поповича / Simpozionul științific internațional: In memoriam academictanul Constantin Popovici.Українсько-молдовські етнокультурні зв’язки: Culegere de articole științifice: / aut.-red. Cojuhari E., Cojuhari V. Т. 1. Кишинів: Б. и., 2015 (Tipogr. “Elan Poligraf”). С. 148 – 160.
34. Vezi mai multe detalii: В. Кожухар, Г., К.С. Кожухар, Матеріальна культура і господарство в місцевих діалектах. In: Матеріальна культура українців Лівобережного Придністров’я. Одеса, 2005. С. 41 – 86; Кожухарь В. Г. Материальная культура вчера и сегодня. In: В земле наши корни. История, традиции и фольклор сел Дану, Николаевка и Каменкуца Глодянского района. Исследования и материалы. Кишинев : Штиинца, 1997. 200с. С.132 – 148; Тарас Я. Архітектурно-декоративне вирішення дахів у Молдові. In: Народознавчі зошити. 2012. Зош. 6. С. 1152 – 1170; Тарас Я. Дерев’яні ворота садиби в Молдові. In: Українсько-молдовські етнокультурні зв’язки. Simpozion științific internațional in memoriam academicanului Constantin Popovici. Т. 2. Актуальні питання історії, мови та культури українців Республіки Молдова. Кишинів : Б. в. (Tipogr. “Elan Poligraf”). 2016. 340 p. С. 184 – 204; Тарас Я. Дерев’яні галереї народного житла Молдови. In: Народознавчі зошити. 2013. Зош. 1. С. 122 – 131; Тарас Я. Кам’яні галереї молдавських садиб. In: Народознавчі зошити. 2013. Зош. 3. С. 479 – 494; Тарас Я. Кам’яні огорожі і ворота молдавської садиби. In: Народознавчі зошити. 2013. Зош. 2. С. 238 – 246; Тарас Я. Пивниця в молдавській садибі. In: Народознавчі зошити. 2013. Зош. 5. С. 897 – 906; Тарас Я. Словник народної архітектури українців Молдови. In: Записки НТШ. Праці комісії архітектури і містобудування. Львів, 2008. С. 555 – 574.
35. Камеша, камішойка от молд. сămașă.
36. Молдаване. Очерки истории, этнографии, искусствоведения. Кишинев, 1977. С. 184.
37. Молдаване. Очерки истории… С. 186.
38. Т.А. Николаева, Украинская народная одежда. Киев, 1987. С. 66.
39. Т.А. Николаева, Украинская… С. 69.
40. Боканчи – от молд. Bocanci.
41. В. Кожухар, К. Кожухар, Матеріальна культура українців лівобережного Придністров’я (одяг, їжа і харчування). In: Ежегодник Института межэтнических исследований Академии наук Республики Молдова. Том V. Кишинев, 2004. С.89 – 96; Кожухар К. С. Назви їжі і харчування в говірці села Булаєшти Оргеївського району Республіки Молдова. In: Етнокультура порубіжжя: локально-територіальні особливості. Одеські етнографічні читання. Одеса: Одеський національний університет імені І.І. Мечникова, 2014, 193-210; К. Кожухар, Тюркський чинник у формуванні номенклатури назв їжі, харчування, посуду і начиння українців Молдови. In: Записки історичного факультету. 26 випуск, 2015. С. 67–84; Никогло Д. Некоторые особенности традиций питания украинцев юга Республики Молдова (по материалам полевых исследований). In: Українсько-молдовські етнокультурні зв’язки. Simpozion științific internațional in memoriam academictanul Constantin Popovici Relațiile etnoculturale moldo-ucrainene / aut.-red. Cojuhari E., Cojuhari Vol. 2. Актуальні питання історії, мови та культури українців Республіки Молдова. – Кишинів : Б. и., 2016 (Tipogr. “Elan Poligraf”). 2016. C. 133–159; В. Степанов Украинская свадьба в селе Мусаит Тараклийского района Республики Молдова в ХХ – начале XXI веков// Українсько-молдовські етнокультурні зв’язки: міжнародні наукові читання пам’яті академіка Костянтина Поповича (відп. Ред. К. Кожухар, В. Кожухар). Т. 3. Chișinău: Stratum Plus (S. C. Elan Poligraf SRL).– С. 249–276; Яровая В. А. Взаимовлияния в народной пище молдаван и украинцев северных районов ССР Молдова. In: Археология, этнография и искусствоведение Молдовы: Итоги и перспективы. Кишинев, 1990; Nicoglo D. Unele particularităţi ale tradiţiilor alimentare ale ucrainenilor din Republica Moldova (în baze investigaţiilor de teren) //Revista de etnologie şi culturologie.V. XI-XII. Chişinău, 2012. P. 14-23.
42. E. Cojuhari, Pastele făinoase în sistemul alimеntar al ucrainenilor din Republica Moldova: nominaţie tradiţională regională. In: Rezumatele comunicărilor ale conferinţei ştiinţifică cu participare internaţională ”Probleme actuale ale arheologiei, etnologiei şi studiului artelor”. Chişinău, 31 mai – iunie 2012. Ch.: Profesional Service, 2012, p. 45-46; К. Кожухар, Традиції випікання хліба в українських селах Молдови. In: Ştiinţe. Educaţie. Cultura. Наука. Культура. Образование. Т. II. Лингвистика. История и культура. Материалы международной научно-практической конференции, посвященной 25-й годовщине Комратского госуниверситета. 4 февраля 2016. С. 472–478.
43. К.С. Кожухар, Східнороманські запозичення в назвах продуктів харчування, страв, посуду і начиння в українських говірках Республіки Молдова. In: Чернівці, 2014; E.С. Кожухарь, Восточнороманские заимствования в названиях пищи и напитков в украинских говорах Республики Молдова. In: Славянские чтения. Научно-теоретический журнал. Выпуск 3.9. Кишинэу, 2014, 17-30.
44. E.С. Кожухарь, Локальные особенности названий пищи и питания в украинском говоре села Булаешты Оргеевского района Республики Молдова. In: Revista de etnologie si culturologie. 2014, vol.XVI, 50-59.
45. К. Кожухар, Українсько-молдовські інтерференції в назвах страв з борошна в українських говірках Республіки Молдова. In: Мiжнароднi наукові читання пам’яті академіка Костянтина Поповича. Т. І. Українсько-молдовські етнокультурні зв’язки. Кишинів: Еlan Poligraf, 2015. С. 223–249.
46. Тарас Я. Сакральне дерев’яне будівництво Молдови. In: Народознавчі зошити. 2013. Зош. 6.
47. Деркач І. Віддзеркалення творчого спадку академіка К. Ф. Поповича і експозиціях музею «Українці в культурі Молдови. In: Міжнародні наукові читання пам’яті академіка Костянтина Поповича. – Кишинів : Б. в., 2015 (Tipogr. “Elan Poligraf”). Т. 1. C. 13–21.
