Tatiana ZAICOVSCHI, Olga GARUSOVA, Natalia IURCENCO, Serghei SÎCIOV, Maria AXENTI
Scurt istoric
Populaţia de etnie rusă este parte componentă a lumii multiculturale a republicii. Procesul de migraţie a ruşilor pe acest teritoriu începe în secolele XVII-XVIII şi a fost condiţionat de un şir de factori sociali şi religioşi. Primele aşezări au fost cele ale comunităţii ruşilor ortodocşi de rit vechi (staroveri). În perioada domniei lui Petru I pe aceste teritorii şi-au găsit adăpost participanţii răscoalelor anti-feudale. La mijlocul sec. al XVIII-lea, la nordul viitoarei Basarabii s-a format o mare aşezare a ortodocşilor de rit vechi. Migraţia ruşilor – reprezentanţi ai diferitor pături sociale s-a activizat în deosebi după ce Basarabia devine parte componentă a Imperiului Rus. Statutul administrativ al Basarabiei, formarea şi dezvoltarea ulterioară a oraşelor au contribuit la venirea nobilimii, comercianţilor şi funcţionarilor ruşi. Pe parcursul sec. al XIX-lea populaţia rusă continuă să crească, iar numărul şi proporţia a variat în diverse perioade. Conform rezultatelor recensământului din 1897, la sfârşitul sec. al XIX-lea, ruşii constituiau 8% din populaţia Basarabiei şi 24% din populaţia urbană. Conform recensământului din perioada interbelică (1930), în Basarabia ruşii numărau 12,3% din totalul populaţiei. Recensământul din 1989 indică că în RSS Moldovenească locuiau în jur de 600 mii ruşi (13,8% din totalul populaţiei). Iar în 2004, în Moldova (fără Transnistria) au fost înregistraţi un pic mai mult de 201 mii etnici ruşi.
Populaţia de etnie rusă este una dintre cele mai urbanizate în Moldova. Contextul istoric a determinat că, în prezent, cultura tradiţională rusă s-a păstrat în satele, unde în mod compact locuiesc creştinii ortodocşi de rit vechi, cum ar fi de exemplu satele de la nordul Moldovei: Cunicea, Pocrovca, Dobrogea Veche, Egorovca, Hrubna Nouă, Valea-Rădoaiei ş.a. Cel mai vechi dintre acestea este satul Cunicea, înfiinţat în prima jumătate a sec. al XVIII-lea. Comunităţi de ruşi ortodocşi de rit vechi sunt şi în oraşe – Chişinău, Bălţi, Cahul, Edineţ. Trebuie să menţionăm faptul că creştinii ortodocşi de rit vechi, care locuiesc astăzi pe teritoriul Republicii Moldova, României, Ucrainei (ex-teritoriul Basarabiei de sud şi Bucovinei de nord) şi, parţial al Bulgariei, tradiţional sunt numiţi „lipoveni”.
Astăzi cultura ruşilor ortodocşi de rit vechi este un fenomen unic, rămânând o „istorie vie”. Cultura acestora, inclusiv cea materială, este o mărturie a unui mod de viaţă deosebit, în care s-au păstrat tradiţiile ortodoxe vechi ale poporului rus. În aşezările lipovenilor din Moldova, viaţa cotidiană păstrează în mare parte particularităţile modului de viaţă rus din vremuri străvechi.
Până recent, ortodocşii de rit vechi erau o comunitate etno-confesională destul de închisă, ceea ce a contribuit la păstrarea culturii lor materiale şi spirituale. „Om străin” – este un concept-marcher, pe care „îl auzi aproape imediat de la vârstnici, atunci când ajungi în sat <…>.Omul străin este ajutat cu mare silinţă, este hrănit, dar în adâncul vieţii casei şi al familiei <…> nu este primit. Lipsa de încredere faţă de cel „străin” este îndreptăţită istoric, este determinată de persecuţii de secole şi a devenit un principiu al supravieţuirii colective la majoritatea ortodocşilor de rit vechi din diverse comunităţi şi curente. Totul se rezolvă prin cunoştinţe personale şi încredere, iar cheia spre aceasta este rugăciunea comună, masa, inclusiv rugăciunea colectivă atât în biserică, cât şi acasă, unde oaspetele nu va fi invitat deodată, precum şi lucrul casnic în comun”1.
Şi până acum satele trăiesc în comunităţi. De exemplu, în s. Pocrovca din cadrul primăriei face parte sfatul vârstnicilor alcătuit din 10 oameni. Membrii consiliului sătesc sunt reprezentanţii autorităţilor locale, iar sfatul vârstnicilor supraveghează respectarea normelor moralei religioase, care s-au format în sat. Împreună ei iau cele mai importante decizii, ce ţin de toate aspectele vieţii comunităţii – de la cele confesionale până la cele de gospodărire.
Credinţa şi bisericile
După reforma Patriarhului Nicon care a avut loc în Rusia la mijlocul sec. al XVII-lea, adepţii „evlaviei vechi” («древлего благочестия») au fost nevoiţi să se salveze de persecuţiile bisericii oficiale, luând cu sine cele mai preţioase lucruri – cărţile şi icoanele. Ei şi-au găsit refugiu în locuri greu de străbătut, inaccesibile, amplasate atât pe teritoriul Rusiei, cât şi în ţările, unde autorităţile aveau o atitudine pozitivă faţă de refugiaţii creştini de rit vechi, cum ar fi şi Principatul Moldovei. Odată cu strămutarea în noul loc se construia şi biserica, în calitate de centru al vieţii spirituale depline.
În majoritatea satelor lipovene şi până în ziua de astăzi s-au păstrat biserici din sec. al XIX-lea – începutul sec. XX. Cea mai veche biserică în cinstea Sf. Flor şi Lavru se află în satul Cunicea, construită după părerea cercetătorilor la sf. sec. al XVIII-lea – începtul sec. al XIX-lea2. În satul Pocrovca, din sursele comunităţii în anul 1870 a fost construită biserica „Acoperemântul Maicii Domnului”. Ortodocşii de rit vechi, ca şi ceilalţi ortodocşi deseori înfrumuseţează bisericile cu flori de hârtie.
Pe teritoriul Basarabiei, în diverse perioade au apărut şi funcţionat mănăstiri lipovene. Cea mai veche dintre ele a fost fondată în sec. al XVIII-lea în satul Sârcovo (Sercovo) din judeţul Orhei (distrusă la mijlocul sec. al XIX-lea). În s. Cunicea, la începutul sec. al XIX-lea a fost fondat un schit mănăstiresc de bărbaţi (închis de autorităţi în a. 1886). Schituri au fost create şi în alte localităţi ale ortodocşilor de rit vechi. Astăzi există o mănăstire lipoveană în s. Cunicea.
Ca şi pe vremuri, creştinii ortodocşi de rit vechi îşi fac semnul crucii cu două degete, se roagă după cărţile vechi şi cântă cântări duhovniceşti. Şi până în ziua de astăzi, preotul paroh este ales de comunitate dintre membrii săi. Simbolurile credinţei şi ale culturii tradiţionale ale creştinilor de rit vechi sunt reprezentate de icoane, cruci, cărţi duhovniceşti, mătănii, covoraşe pentru rugăciuni.
Trebuie să menţionăm faptul că pe lângă icoane, care au fost aduse de refugiaţi din locurile anterioare de trai, majoritatea culegerilor ortodoxe de rit vechi includ şi creaţii de la sf. sec. al XVIII-lea – începutul sec. XX de tradiţii vetkovsko-starodubskoe, care în Basarabia s-au numit icoane în stil lipovean. „Materialele, utilizate de pictorii lipoveni sunt tradiţionale pentru iconografia rusă: panel de lemn, baza de cretă, vopsire tempera cu liant de ou. Ca şi în vechime se prelucra cu ulei sicativ. Una din particularităţile care deosebesc icoanele lipovene de cele din centrele ruseşti este lipsa chiotului (o adâncitură pe partea frontală a panelului, care formează în perimetru nişte câmpuri convexe, un fel de ramă a imaginii). <…> Cele mai bune icoane lipovene atrag atenţia prin puterea caracterelor, complexitatea emoţională, şi adresarea directă către „lume”. Partea puternică a iconografiei lipovene– amploarea neobişnuită a repertoriului de tematici, <…> compoziţii simbolice foarte complicate, care descoperă conţinutul textelor liturgice şi ale apocrifelor”3. Analogii directe a unor asemenea creaţii nu se regăsesc nici în iconografia rusă, şi nici în cea balcanică.
În zilele noastre tradiţiile iconografiei continuă. Meşteri care singuri au deprins această artă se ocupă cu pictarea noilor icoane. După schisma Bisericii ruse, când a fost interzisă oficierea slujbelor după cărţile vechi, cele mai preţioase şi rare ediţii pot fi găsite astăzi doar la creştinii de rit vechi, practic în fiecare familie. Anume cartea veche este baza întregii culturi a creştinilor ortodocşi de rit vechi şi unul dintre principalele daruri, iubite de Dumnezeu îndeplineşte funcţia de păstrare şi transmitere a tradiţiilor seculare printre ruşii ortodocşi de rit vechi din Republica Moldova.
Până în prezent s-a păstrat şi arta cântărilor duhovniceşti. Cultura cântărilor ortodoxe de rit vechi este o cultură scrisă, profesionistă, care necesită cunoştinţe speciale. În timpul liturghiilor în bisericile ortodoxe de rit vechi se utilizează cărţi de note, unde în loc de notele muzicale obişnuite sunt anumite simboluri, iar acestea poartă denumirea de note-cârlige, numite „kriukovîe” (de la cuvântul rus „крюк” ce înseamnă „cârlig”). S-au păstrat numeroase documente istorice – manuscrise din sec. al XVII-lea–XIX, printre care multe au fost scrise anume în Moldova. „Majoritatea manuscriselor sunt cărţi de cântat cu note-cârlige. Componenţa acestora şi diversitatea notelor demonstrează o cultură înaltă a cântărilor liturgice ortodoxe de rit vechi, care păstrează tradiţiile de bază a liturghiei străvechi, dar în Moldova interpretarea acestora, de regulă, a căpătat noi caracteristici”. Manuscrisele de cântări, precum şi numeroasele cărţi editate la începutul sec. XX mărturisesc despre o „răspândire pe scară largă a abilităţilor de a cânta, de cunoaştere a notelor cârlige, de posesie a psalmodierii în variante diverse şi foarte frumoase” 4.
Pentru cultura literară ortodoxă de rit vechi sunt tipice manuscrise tardive, create local, cum ar fi Cărţi Florale (Цветники), de Sărbători (Торжественники), slujbe pentru diverşi sfinţi şi icoane făcătoare de minuni. Multe cărţi sunt bogat ornamentate, inclusiv cu ornamente vegetale şi cu miniaturi. Particularităţile unor asemenea obiecte de patrimoniu material constau în scrisul scribilor, înrămarea ornamentală, ceea ce demonstrează apartenenţa la diferite şcoli de scriere.
„Lestovca” este un tip de mătănii la creştinii ortodocşi de rit vechi, după formă aminteşte de o scară ceea ce simbolizează ascensiunea duhovnicească de la pământ la cer şi cercul închis a rugăciunii veşnice, fără întrerupere. Fiecare detaliu a lestovcăi are un sens profund spiritual-simbolic: 4 triunghiuri se numesc „lapostki”. Fiecare triunghi simbolizează Sfânta Treime, iar numărul lor total simbolizează cele patru evanghelii, între lapostki se găsesc 7 plieri care simbolizează cele 7 Taine Sfinte şi servesc pentru calcularea fiecărei sute de rugăciuni. Există lestovki pentru bărbaţi, femei şi copii. Confecţionarea şi înfrumuseţarea artistică a acestor mătănii a fost şi rămâne unul din meşteşugurile tradiţionale ale ortodocşilor ruşi de rit vechi.
„Podrucinik” este un covoraş pătrat (o pernă plată), care la executarea mătăniilor, protejează mâinile de murdărire, deoarece poţi să-ţi faci semnul crucii doar cu mâinile curate. Partea dorsală a acestui covoraş se confecţionează dintr-o stofă întunecată, pentru ca să se deosebească de partea cea curată, din faţă. Covoraşul are şi el simbolistica sa: pătratul din mijloc simbolizează pământul, 12 triunghiuri pe cei 12 apostoli, 4 pătrate – pe cei 4 evanghelişti, 4 dungi – învăţătura evanghelică. Este primit ca acesta să fie cusut din stofe de-o singură culoare, de obicei de culori pale.
Creştinii ruşi ortodocşi de rit vechi au o atitudine foarte responsabilă faţă de liturghii, slujbele bisericeşti, precum şi faţă de exteriorul omului, care stă în rugăciune în faţa lui Dumnezeu. Atitudinea faţă de îmbrăcămintea pentru biserică este strictă, cu toate că nu sunt cerinţe rigide faţă de ea. Dar, după cum mărturisesc vârstnicii, înainte era altfel. Femeile purtau sarafane sau şube. Basmaua era legată cu nod. În prezent, s-a format tradiţia de a fixa basmaua sub bărbie cu un bold.
Un rol deosebit în viaţa comunităţii îl joacă trapeza de sărbătoarea la parohie. Acest obicei de trapeză (masă) frăţească de sărbători, după oficierea liturghiei este foarte important pentru lipoveni. Mesele de sărbătoare se desfăşoară pe lângă biserică sau în cantinele încăpătoare care sunt în fiecare parohie, iar la trapeză sunt invitaţi toţi care s-au rugat împreună în biserică.
De exemplu, la masa de sărbătoare în ziua hramului din satul Cunicea, în anul 2016 au participat în jur de 300 oameni, iar bucatele au fost gătite de cele mai bune 10 gospodine din sat: salate, gustări, borş de post, gătit după o reţetă specială de Cunicea, perişoare, clătite cu brânză ş.a.
Locuinţa
Datorită unor anumiţi factori istorici şi condiţii de viaţă determinante, construcţiile rurale ruseşti au un şir de particularităţi tipice pentru spaţiul interfluviilor Prut şi Nistru. În satele ruse din Moldova s-au format nişte caracteristici deosebite ale locuinţelor.
Casa şi construcţiile gospodăreşti ale ruşilor, precum şi a populaţiei titulare din Moldova se construiau din materiale de construcţie locale. Din exterior casele ruşilor cu puţin se deosebeau de casele moldoveneşti din împrejurimi. Acestea erau construcţii joase, prelucrate cu lut, şi vopsite cu var în exterior. În partea de nord, acolo, unde sunt zone forestiere mari, casele se construiau din carcase de lemn, iar în vecinătate cu satele ucrainene se făceau locuinţe din lut şi bârne speciale din lut şi paie. Din acestea se construiau pereţii de rezistenţă. Construcţia unei asemenea case era un proces complicat şi lung, deoarece după instalarea unui strat orizontal de bârne, trebuia de aşteptat până acesta se va usca complet, după care se punea un nou strat. În loc de bârnele de lut putea fi folosite şi blocuri din dern (strat de pământ cu iarbă), care nu lăsau urme în cernoziom.
Până la începutul secolului trecut, pentru locuinţa ruşilor ortodocşi de rit vechi era caracteristică construcţia a două tipuri de locuinţe. „Aceasta este aşa numită „burdeică” – o construcţie nu prea înaltă, cu două camere cu acoperiş din ceamur şi „hata” cu acoperiş de stuh. Burdeica era o locuinţă temporară sau permanentă pentru populaţia nevoiaşă5. În multe locuinţe ale ruşilor de rit vechi, până în zilele noastre se păstrează un complex dublu de locuinţe: casa veche şi casa nouă („hatenica” şi „hata”). Unele familii preferă să renoveze casele vechi. În aşa cazuri, complexul de locuinţe este unul singular.
În satele din zona de stepă se construiau case din ceamur sau chirpici. În prezent, în satele ruseşti, piatra de calcar constituie materialul de construcţie de bază pentru ridicarea caselor.
De la sfârşitul sec. al XIX-lea cea mai răspândită planificare a locuinţei era cea cu trei camere. Aceasta includea hata din spate, „senţî” (coridor/antreu) şi hata din faţă. Hata din spate era partea locuibilă a casei, care în mare parte era ocupată de sobă cu lejancă. Aici se găseau cuferele, masa, patul, iar în colţul de la răsărit era amplasată icoana. Spaţiul numit „senţî” îndeplinea funcţii casnice-gospodăreşti. Din partea străzii se afla hata din faţă, care mai era numită şi hata rece, fiindcă nu se încălzea. În hata din faţă nu trăia nimeni, aceasta era camera de oaspeţi. Aici stătea patul cu un morman de perne cu broderii, dulapul, masa, cufărul, lada, iar în ungherul din faţă era icoana. Hata din faţă era o cameră luminoasă, împodobită. Curios că mulţi respondenţi-vârstnici au numit anume hata din faţă drept fiind cel mai important şi preţios spaţiul locativ. Aici, într-o oarecare măsură putem observa paralele cu casa mare moldovenească. Dar, comparativ cu moldovenii, în majoritatea familiilor ruse, această cameră deseori era transformată într-una de locuit, fiind construită aici şi o sobă. Uneori era dată în folosinţă cuplului proaspăt căsătorit care începea viaţa de familie.
„Un rol deosebit în spaţiul locativ din interior îl are soba: ea combină în sine funcţii de graniţă şi centru al spaţiului. În ungherul de est, de cele mai dese ori, pe diagonală de la sobă, tradiţional era amplasată icoana. Acesta era un centru sacru al spaţiului locativ al ruşilor ortodocşi de rit vechi, aceştia îl numesc în sate ungherul din faţă, colțul din faţă, ungherul sfânt, ungherul luminos. Ungherul din faţă este cea mai venerată parte a spaţiului locativ. Aici se regăseşte „bojniţa” – un chiot unde în afară de icoane se mai punea şi candela. De bojniţă atârnau şi mătăniile (lestovki). La ortodocşii de rit vechi este primit ca icoanele să fie împodobite: deasupra şi sub icoane atârnau perdeluţe (baldachine, văluri). Împodobirea icoanelor cu prosoape în unele aşezări ale ortodocşilor de rit vechi este o practică împrumutată de la populaţia vecină. A avea în casă icoane vechi, deseori special aduse din Rusia, era un semn că proprietarul este un rus de rit vechi înstărit”6.
Treptat în satele ruseşti se formează un stil local specific de decorare a camerelor, pentru care este caracteristică o gamă de culori mai aprinse, covoare multe, broderii, covoraşe colorate ţesute, pe jos şi pe pereţi, draperii colorate, ş.a. În aceasta se poate urmări influenţa culturii moldoveneşti şi ucrainene din apropiere şi se completa cu un număr mare de flori de cameră – muşcate, ficus, ş.a.
Atunci, când intri în locuinţa unui ortodox de rit vechi, ceea ce observi, în primul rând este mulţimea de icoane. Icoana şi crucea sunt principalele amulete (apotrope) ale spaţiului locativ al creştinilor de rit vechi. Vârstnicii remarcă că doar de pe la mijlocul secolului trecut au început să decoreze icoanele, ungherele, pereţii cu prosoape brodate, tot cu ele au început să înfrumuseţeze icoanele înrămate în sticle (care erau destul de multe în casă), iar deasupra patului sau a lejancăi au început să atârne covoare.
În locuinţele ruşilor din Moldova s-au păstrat caracteristicile locuinţelor tipice pentru regiunile centrale şi de nord ale Rusiei. Astfel, de exemplu, spre deosebire de moldoveni şi ucraineni, creştinii ortodocşi de rit vechi care cu fermitate păstrează tradiţiile ruseşti, au construit şi până astăzi continuă să construiască băi.
Până la mijlocul veacului trecut erau foarte răspândite băile negre sau aşa numitele „kurnîe bani” – fără coş de fum (hogeac) care pe alocuri s-au păstrat până în zilele noastre. Mai târziu, au devenit populare aşa numitele „băi albe”.
În ceea ce priveşte construcţiile gospodăreşti, trebuie să menţionăm că în majoritatea complexelor locative ale creştinilor de rit vechi acestea au început să apară abia de la mijlocul sec. XX. Până atunci, toate încăperile se aflau sub un singur acoperiş.
Bucatele tradiţionale şi ustensilele de bucătărie
Sistemul de alimentaţie este o parte importantă a culturii materiale. Componenţa şi structura alimentaţiei ruşilor creştini de rit vechi sunt legate de viziunile religioase, particularităţile activităţii gospodăreşti şi mediul înconjurător. În alimentaţia cotidiană, în mare măsură s-au păstrat tradiţiile ţărănimii ruse. Unele trăsături au apărut în rezultatul influenţelor etniilor învecinate.
Ocupaţia de bază a locuitorilor din satele creştine de rit vechi a fost agricultura, iar produsele ce rezultau din această activitate constituiau baza alimentaţiei. Ruşii din aceste sate pe larg foloseau diverse cereale: porumb, mei, orz, ş.a. Din acestea se pregăteau terciuri, umpluturi pentru copturi.
Datorită rolului agriculturii în gospodăria creştinilor de rit vechi şi utilizarea peste tot a băii ruseşti, caracteristicile tradiţionale ale alimentaţiei au o vechime de secole.
Structura alimentaţiei în zilele de post şi de sărbătorile oficiale era diferită. Creştinii ruşi de rit vechi respectau cu stricteţe posturile de peste an şi în aceste perioade găteau respectiv, doar mâncare de post.
Pentru consumul zilnic se cocea pâine din făină de secară, iar de sărbători – din făina albă de grâu. După regulile ortodocşilor de rit vechi pâinea nu se cocea în zilele de miercuri, vineri şi duminică. De asemenea, se găteau şi diverse bucate din aluat nedospit: clătite, colţunaşi şi plăcinte cu diferite umpluturi.
Condiţiile geografice ale Moldovei au contribuit la creşterea numărului de bucate din legume. Alimentaţia cotidiană a ruşilor de rit vechi nu se deosebea semnificativ de alimentaţia popoarelor vecine. Ei cultivau diverse legume (vinete, roşii, fasole, varză, sfeclă, cartofi, dovleac, ardei, ş.a.) din care şi găteau tot felul de bucate. Pentru prânz era obligatoriu un fel de mâncare lichid, deseori era borş roşu sau verde. Pentru iarnă găteau varză şi alte legume murate. Bucate din carne găteau mai rar. Tradiţional, animalele erau sacrificate de Crăciun. Locuitorii satelor din preajma surselor de apă, puteau să-şi diversifice alimentaţia cu bucate din peşte. Vara deseori se găteşte cvas, compot din fructe uscate.
În toate satele ruse ale creştinilor de rit vechi cu deosebită pietate se respectă tradiţiile şi sărbătorile, legate de evenimentele importante din viaţa omului – naşterea, căsătoria şi decesul. Specificul etnic se observă cel mai bine în alimentaţia rituală, mai ales în cea de nuntă. În primul rând, este vorba de unul din tipurile de pâine de nuntă – colacul, numit „caravai”. După tradiţia rusească, fără colac nu se petrecea nicio nuntă. Pentru petrecerea fetelor (care se numeşte „vecerinki”) se găteau gustări speciale: clătite, biscuiţi, ceai. În Cunicea, după mărturiile vârstnicilor, pentru această petrecere se coceau nişte biscuiţi speciali, coloraţi, numiţi „jamki”. Printre bucate, la nuntă tradiţional se servea borş, tăiţei, carne cu castraveţi muraţi. A găti tăiţei pentru nuntă este încă o tradiţie străveche, care aşa şi se numeşte „Lapşa” – ceea ce înseamnă că cu o săptămână înainte de nuntă viitoarele rude ale mirelui şi a miresei fac cunoştinţă între ele. Tăiţeii se „suceau” în casa miresei, iar cuscra şi nana veneau de obicei cu propriul sucitor. „Lapşa” ca şi cum ar prevesti grija de bază a viitoarei case – toţi să fie hrăniţi gustos, să fie ospitalieri şi generoşi. <…> Mama mirelui îşi cheamă în casă cuscra şi rudele miresei. Se încălzeşte soba rusească, iar toţi în casă încep să gătească aluat pentru tăiţei. În procesul de pregătire a aluatului toate femeile cântă cântece <…>. După pregătirea tăiţeilor, toată lumea se aşază la masă şi atunci începe adevărata masă de sărbătoare, unde erau prezente până la zece bucate şi diferite gustări. <…> „Lapşa” <…> dă startul săptămânii de făină înainte de nuntă. În casa mirelui şi a miresei, în fiecare zi se coceau gustoşenii din aluat”.7
De asemenea, dulciuri se găteau şi la sărbătorile cu ocazia naşterii copilului, numite „rodinî” care avea loc la 14 zile după naşterea copilului.
Iar la mesele de pomenire de obicei se servea colivă, borş (cu carne sau de post), cartofi, terci (de post sau cu carne).
Creştinii ortodocşi de rit vechi se atârnau faţă de pregătirea mâncării ca de un ritual. Vesela şi unele produse erau stropite cu apă sfinţită. Vesela şi ustensilele de bucătărie erau foarte simple – farfurii, linguri, cazane, lopată de lemn pentru a da pâinea în cuptor, cleşte pentru cazane, etc.
Este bine-cunoscut obiceiul ruşilor de rit vechi în viaţa de zi cu zi să acopere vasele cu mâncare, băutură sau apă cu un capac, prosop sau măcar cu o lingură sau beţişor ca forţele necurate să nu spurce conţinutul. Vesela curată este întoarsă sau amplasată pe o parte. Chiar şi căldarea de la fântâna din stradă este întoarsă sau pusă pe o parte. Păstrarea veselei este urmărită cu stricteţe mai ales în cantinele bisericeşti. Creştinii de rit vechi se străduiau să păstreze tradiţiile de a nu amesteca vesela lor cu a altor comunităţi, să acopere toate vasele cu capace, să spele vesela în apă curgătoare. De obicei pentru alţi oameni în casă se făcea un raft special cu veselă separată, iar de cele mai deseori această veselă se depozita în cămară pe o poliţă specială.
O parte importantă a culturii cotidiene a creştinilor de rit vechi este servirea ceaiului. Deseori erau folosite samovare vechi, cu cărbune de lemn care se umflau cu ajutorul unei cizme. Acest atribut de bucătărie se transmitea din generaţie în generaţie. În fiecare sat erau propriile trăsături a ceremoniei ceaiului. Astfel, de exemplu „fiecare masă începe în Pocrovca cu samovarul, iar ceaiul este aici prima gustare cu care se începe prânzul sau cina şi nu ultima. De aceea, cadoul principal tinerilor însurăţei este de obicei samovarul. Nu întâmplător, toţi cei care ajung în satul Pocrovca la intrarea în sat sunt întâmpinaţi de un samovar imens – simbolul căminului familial şi al bunăstării casei. Ceaiul este în deosebi gustos atunci când este servit cu faimoasa dulceaţă de zmeură din Pocrovca. Zmeura este hrănitoarea sătenilor din Pocrovca, ea este cultivată spre vânzări practic de fiecare gospodărie” 8.
Portul tradiţional
Conform afirmaţiilor specialiştilor, îmbrăcămintea ruşilor creştini de rit vechi are atât trăsături tipice ruseşti, cât şi trăsături specifice guberniilor Rusiei centrale şi de sud.
Şi astăzi se mai păstrează elementele costumului naţional rus vechi care servea inclusiv drept îmbrăcăminte de zi de zi. Specificul acestuia cel mai bine este reflectat în hainele pentru femei, care au păstrat particularităţile costumul naţional răspândit în trecut în Rusia. Acesta era compus din două seturi de haine care se numesc complexele costumului tradiţional cu fustă şi cu sarafan. Încă din timpuri străvechi, elementul de bază a hainelor pentru femei îl constituie cămaşa, deasupra căreia se îmbrăca „îmbrăcămintea pe umeri” – sarafan pe bretele, care astăzi se consideră elementul central al costumului tradiţional. Cămaşa se cosea cu dungi drepte „de-a lungul bătăturii, cu o tăietură dreaptă a gulerului, cu mâneci lungi şi late, care se adunau la încheietură cu o manşetă”.
Sarafanele se deosebeau după croială. Ele erau cusute din ţesături drepte sau cu clinuri oblice cu pliuri sau fără. Sarafanul era numit „şubcă” („cuvântul „şubcă” vine de la vechea îmbrăcăminte exterioară cu clinuri oblice”9). „Deasupra sarafanului drept, femeile ruse de rit vechi îmbrăcau un şorţ lung („zapon”), care se lega la spate, mai sus de piept. Sub zapon, pe un brâu special purtau un buzunar pentru chei, seminţe, ş.a.” 10. Inovaţiile în îmbrăcămintea pentru femei au început să apară la începutul sec. XX. Astfel a apărut tradiţia de a purta fuste cu bluze, rochii închise cu mâneci lungi.
Elementul final al costumului femeii căsătorite ţinea de acoperirea capului. „Chicica” era obiectul de bază care s-a păstrat doar la ruşii ortodocşi de rit vechi. Chicica este un soi de căciuliţă moale, confecţionată din pânză sau împletită, de formă ovală, sub care se ascundea părul. Deseori era decorată cu sclipici, broderii, ş.a. Deasupra îmbrăcau aşa numitul „coseac” – basma care se lega la ceafă şi şalul („platok”) care se prindea cu un bold, sub bărbie. Acesta din urmă este purtat la biserică atât de femeile măritate, cât şi de cele nemăritate.
„Costumul femeilor creştine de rit vechi se deosebea prin culorile deosebit de aprinse, prin solemnitatea sa. Sarafanele, şorţurile, bluzele se coseau din lână, mătase, creton cu printuri aprinse. Ele erau împodobite la poale cu fâşii de pânză aprinsă, cu panglici, dantelă, cute. Basmale frumoase aprinse, mărgele „corali” din chihlimbar şi perle, colier din biser completau tonalitatea aprinsă a costumului” 11.
Costumul tradiţional bărbătesc a suferit mai multe schimbări. Componentele de bază ale vestimentaţiei pentru bărbaţi constituiau cămaşa, pantalonii, căciula şi încălţămintea. Cămăşile bărbăteşti se coseau „pe o platcă lungă, cu tăietură pentru guler în partea stângă a pieptului. Cămăşile cotidiene se coseau din ţesături simple, iar cele de sărbătoare din satin, atlas, mătase, caşmir de culori aprinse cu broderii la piept, la guler, la poale sau la mâneci”12. Cămăşile se îmbrăcau deasupra pantalonilor şi se prindeau cu un brâu îngust. De la sf. sec. al XIX-lea bărbaţii au început să poarte pantaloni de croială urbană şi pantaloni la dungă. Un detaliu obligatoriu al costumului tradiţional este brâul care îndeplineşte funcţia de talisman şi care joacă un rol important în ritualurile calendaristice şi familiale. Brâiele se deosebesc între ele prin tehnica confecţionării şi prin gama cromatică. Cercetătorii creştinilor de rit vechi menţionează că sursele şi semnificaţia motivelor ornamentale provin din mediul ortodox.
Obiectele pentru acoperirea capului erau foarte diverse: chipiuri („furajca”, „kartuz”), pălării de postav sau de paie, cuşmele, împrumutate de la moldoveni.
Încălţămintea locuitorilor satelor ruseşti cu puţin se deosebea de încălţămintea etniilor învecinate. În trecut „încălţămintea obişnuită de lucru a bărbaţilor erau opincile, însă ruşii se foloseau de ele mai rar decât moldovenii sau bulgarii”. În îmbrăcămintea exterioară („şuba”, „svita”, „burnus”) se pot percepe trăsături asemănătoare cu vestimentaţia etniilor vecine – ucraineni, moldoveni, bulgari. „Şubele închise erau foarte răspândite în satele ortodocşilor de rit vechi – aici fata care era de măritat dacă nu avea şubă era considerată o mireasă săracă”13.
Vestimentaţia ritualică conţine mai multe elemente ale costumului tradiţional. Aceasta se observă foarte bine la nunţi. Costumul de nuntă nu era doar păstrat, dar şi cusut în calitate de zestre pentru mireasă.
După mărturiile bătrânilor din s. Cunicea „Şi cosiţe tinerii împletesc, şi panglici, 6 panglici pun în împletitură şi cu această cosiţă tânăra se duce şi sub cunună. Panglici până la pământ – şi roşii, şi albe, şi albastre, panglici violete puneau în cosiţe, diferite. Iar pe urmă ea mergea la cununie cu această gâţă cu panglici şi atunci, după ce îi cununau, panglicile le luau şi două cosiţe împleteau. Chicica îmbrăcau”14.
Putem aduce drept exemplu şi descrierea cununiei în satul Pocrovca. „La cununie chicica era binecuvântată de preot prin citirea unei rugăciuni speciale, ţinând în mână chicica şi crucea. Acesta făcea semnul crucii peste capul miresei, astfel încât împărţea cosiţa de fată în două şi binecuvânta acoperirea capului cu chicica, cu cuvintele „Dumnezeu binecuvântează să acoperi capul”. Nou-cununata era luată într-o parte şi sub irmosul „Cea împodobită cu Dumnezeiască slavă…” i se despletea cosiţa de fată, se împărţea în două cosiţe şi i se punea în ele panglica. După aceasta într-un mod special „în cruce” le împleteau pe cap şi le acopereau cu chicica, după care puneau basmaua deasupra care acoperea umerii şi pieptul. Femeia măritată nu scotea chicica nicăieri, decât în baie, pe când în timpul lucrului putea să scoată basmaua, rămânând doar cu chicica”15.
Trebuie să subliniem că, în general, costumul tradiţional nu a ieşit din utilizarea practică. În prezent este purtat la biserică, de sărbători de femeile vârstnice, de femeile tinere şi deseori şi de fetele nemăritate.
Ocupaţiile tradiţionale şi meşteşugăritul
Valorile religios-morale ocupă un loc important şi în etica de muncă a ruşilor creştini de rit vechi. Credinţa adâncă şi providenţa lui Dumnezeu, atitudinea respectuoasă faţă de muncă, dragostea de pământ, tradiţiile familiale puternice şi alte trăsături caracteristice ale mentalităţii creştinilor de rit vechi influenţează activitatea gospodărească a acestora.
Cu timpul au început să se determine activităţile tradiţionale. De exemplu, ruşii de rit vechi din Cahul au devenit cunoscuţi drept buni constructori, tâmplari, meşteri (ciubotari, croitori, lucrători în lemn roşu). Ocupaţia de bază a ţăranilor creştini de rit vechi a fost agricultura (cultivarea grâului, livezilor, grădinăritul) şi meşteşugăritul conex. În afară de aceasta, ei se ocupau şi cu creştere bovinelor mici şi mari. „În unele aşezări ruseşti deja la mijlocul sec. al XIX-lea se observă o anumită specializare într-o activitate sau alta de meşteşugărit. Mulţi ţărani deveneau tâmplari, dogari, pietrari, şelari, morari. Nu s-au format meşteri singulari în aşezările cu populaţie rusă, ci dimpotrivă, se formau preponderent aşezări cu o anumită orientare de muncă în apropierea resurselor de materie primă”16. Resursele naturale şi necesităţile de menţinerea a vieţii aveau un rol crucial în alegerea ocupaţiilor de bază şi meşteşugăritului. Ei întrebuinţau cunoştinţele şi abilităţile căpătate în locurile unde au locuit anterior şi le implementau în noul loc, combinând cu succes propriile cunoştinţe şi cele împrumutate de la populaţia locală.
În satele ruşilor ortodocşi de rit vechi caii serveau drept principala forţă de tragere, pe când în satele vecine de moldoveni şi ucraineni erau boii. La lucrările agrare se foloseau aşa unelte de muncă, precum plugul dinţat, grapa de lemn, coasa dinţată, coasa obişnuită şi mai rar maşini de recoltat.
Drept garant al existenţei şi prosperităţii comunităţii confesionale servea modul conştiincios de gospodărire şi activitatea antreprenorială. Etica de muncă a ruşilor ortodocşi de rit vechi s-a adeverit a fi destul de eficientă în circumstanţele mereu în schimbare a lumii moderne.
Fiecare sat al ruşilor creştini de rit vechi are specializarea sa tradiţională în sfera activităţilor şi meşteşugurilor.
Pocrovca
Locuitorii satului Pocrovca s-au folosit foarte înţelept de particularităţile landşaftului local şi au început să se ocupe cu cultivarea fructelor şi pomuşoarelor (mere, prune, zmeură, harbuz). Satul este plin de livezi de mere şi prune. Pocrovca este vestită cu zmeura sa, care se produce în volume mari şi este exportată în alte ţări. „Cu creşterea zmeurii în Pocrovca se ocupa practic toată populaţia. Pocrovcenii cresc zmeură din vremuri străvechi şi-i cunosc subtilităţile de cultivare. Soiul de zmeură care se cultivă în Pocrovca este „Cuşma lui Guguţă” – numit aşa datorită formei tipice a pomuşoarelor” 17, care s-a dovedit a fi cel mai eficient de cultivat în condiţiile regiunii respective.
De asemenea, în această localitate este tradiţională pregătirea prunelor uscate. Se consideră că încă din sec. al XIX-lea cu prunele uscate din Pocrovca nu putea concura nimeni.
Dobrogea Veche
Şi în satul Dobrogea Veche se cultivă zmeură. Acest sat este cunoscut şi cu căpşunile sale, care este procurată şi de locuitorii satelor din vecinătate. Spre vânzare se mai cultivă sfeclă, mere, nuci, ş.a. În sat s-au mai păstrat şi unele meşteşuguri vechi, iar tainele meseriei se transmit din generaţie în generaţie. De exemplu, aici continuă să fie confecţionate lopeţi, vestite prin a fi cele mai trainice. Desigur, deja sunt foarte puţini meşteri decât în trecut, dar este important că tradiţiile seculare nu sunt pierdute.
Aceste lopeţi „cu o placă lată sau îngustă de formă dreptunghiulară, puţin concavă, cu o lungime de aproape 35 cm” poartă denumirea de „zastup”. Acesta este un instrument deosebit pentru ruşii de rit vechi „fiindcă anume cu acestea din vremuri străvechi au fost în Basarabia săpători respectaţi care au construit comunicaţiile orăşeneşti, au săpat tranşee, beciuri, care se găsesc sub fiecare casă ţărănească şi ajung adânc sub pământ la 2-5 metri. Ca de obicei, în fiecare gospodărie veche, construcţiile subterane după mărime erau egale cu cele terestre, sau chiar şi mai mari, deoarece până la colhozuri fermierii individuali se străduiau să facă rezerve pe trei ani în caz de recoltă slabă sau secetă. În trecut, ortodocşii de rit vechi numeau lopata „hrănitoarea familiei” deoarece anume cu ea îşi câştigau existenţa”18.
Totuşi cea mai răspândită activitate a locuitorii satului este creşterea trandafirilor de cele mai variate soiuri (majoritatea olandeze) în volume industriale. Alături de Dobrogea Veche se întind plantaţii întregi cu aceste flori mirositoare. În curţile locuitorilor se găsesc rozarii care numără sute de tufe de trandafir.
În procesul de creştere a trandafirilor predomină lucrul manual. Ca şi în trecut se folosesc sapa şi hârleţul. Anume pe hârleţe şi sape se bazează şi până acum majoritatea operaţiunilor agricole ale ţăranilor ortodocşi de rit vechi, în deosebi în lucrul cu trandafirii.
„Tufari cu soiuri din Dobrogea se vând în Rusia, sunt prezentate la expoziţii agricole internaţionale <…>, sunt distribuite în Ucraina, Belarus, ţările Baltice. <…> După estimările celor mai mari proprietari, în sat se cultivă de la 2,5 până la 10 milioane de tufe de trandafir pe an”19.
Cunicea
În satul Cunicea, ca şi în alte sate ruse ale ortodocşilor de rit vechi, în cea mai mare parte se ocupă cu livezile, unde cresc mere, prune, caise, precum şi cu cultivarea grâului, porumbului. Este o mică producere de unt, uscătorie pentru prune. Mulţi locuitori din Cunicea cultivă sorg pentru confecţionarea măturilor, care sunt foarte întrebate nu doar în Moldova, dar sunt exportate şi în Ucraina, România. Tainele acestui meşteşug se transmit din tată în fiu. În sat se ocupă şi cu împletirea din lozie a coşurilor şi altor obiecte, dar totuşi într-un volum mai mic decât mai înainte. Bătrânii îşi amintesc că mai demult Cunicea era vestită cu tâmplarii săi care sculptau în lemn: decoraţii pentru fântâni, confecţionarea cadrelor pentru ferestre, elementelor decorative pentru acoperiş, ş.a. Măiestria lor era solicitată şi în satele vecine. Astăzi, când în viaţa sătenilor pătrund inovaţii urbane (ferestre de plastic, ş.a.) şi această meserie şi-a pierdut însemnătatea de altădată.
În Cunicea se străduiesc să reînvie meşteşugurile din trecut şi să promoveze ocupaţiile populare. Pentru aceasta se folosesc diverse metode de popularizare. De exemplu, în timpul sărbătoririi Săptămânii Albe („Masleniţa”) pe lângă evenimente (concerte, expoziţii cu unelte casnice – fusuri, fiere de călcat, samovare ş.a.) au loc şi expoziţii cu vânzare a obiectelor meşteşugurilor populare: mături de diverse dimensiuni, obiecte din lozie (coşuri), de lemn ş.a.m.d.
Trebuie de menţionat faptul că modul de viaţă al creştinilor ortodocşi de rit vechi se păstrează în mare parte datorită tradiţiilor de muncă care se bazează pe etica creştină, unde munca este privită ca o slujire lui Dumnezeu. Pentru a trăi o viaţă cuviincioasă, creştinul de rit vechi trebuie să muncească. Locul şi obiectul muncii pe pământ nu are un rol decisiv: în unele sate predomină cultivarea harbujilor, grădinăritul, livezile, iar în altele a căpşunilor şi trandafirilor. Peste tot se poate observa o încercare de renaştere a meseriilor vechi. „Mobilitatea înaltă de gospodărire a ruşilor de rit vechi, abilitatea de a găsi propria nişă unică şi cea mai profitabilă la moment, capacitatea de a stabili legături de afaceri, cunoaşterea conjuncturii pieţei – toate acestea garantează ortodocşilor de rit vechi capacitatea competitivă şi prosperitate economică, comparativ cu multe alte comunităţi ţărăneşti din Moldova, ne căutând la faptul că condiţiile iniţiale au fost nefavorabile pentru toţi”20.
Monumente de patrimoniu ale ruşilor creştini ortodocşi de rit vechi
În oraşele şi în satele din Moldova există un şir întreg de monumente ale culturii materiale a ruşilor ortodocşi de rit vechi. Printre acestea se numără bisericile construite în tradiţiile ruseşti, majoritatea dintre acestea numără mai bine de o sută de ani: biserica Acoperemântul Maicii Domnului din Cahul (1892), biserica Sf. Flor şi Lavru din s. Cunicea, biserica Acoperământul Maicii Domnului din Pocrovca, în s. Dobrogea Veche biserica Adormirii Maicii Domnului, cea mai veche biserică din Chişinău (Măzarache), care în anii 1960 a fost transmisă comunităţii ruşilor ortodocşi de rit vechi şi a fost sfinţită în cinstea Acopăremântului Maicii Domnului, iar în or. Orhei se găseşte biserica în cinstea icoanei Maicii Domnului Kazanskaia.
Printre obiectele de patrimoniu material se numără şi răstignirile care pot fi întâlnite în fiecare sat. Pe locul unde a fost mănăstire în Sercovo, fostul centru al spiritualităţii ortodocşilor de rit vechi în 2011 a fost instalată o răstignire.
La moment, încă nu există un muzeu, în sensul clasic, al culturii ruşilor ortodocşi de rit vechi, cu toate că încercări de creare au fost. Totuşi, la intrare în s. Pocrovca a fost construit un soi de muzeu sub cerul liber „Pocrovscaia usadiba” – Conac de Pocrovca, un complex turistic. Toate construcţiile gospodăriei „reprezintă un fel de stilizare a arhitecturii populare ruseşti, unde se foloseşte zidirea din bârne de lemn şi detalii din sculpturi de lemn.
La intrarea în „Usadiba” toată lumea este întâmpinată de o fântână-samovar, iar în „Samovarnea” puteţi gusta ceai fierbinte dintr-un samovar vechi, pe cărbuni, de o căldare şi jumătate, împreună cu vestita dulceaţă de Pocrovca”21. Într-o clădire separată se află baia rusească pe lemne cu două camere de abur, care se încălzeşte şi pe „negru” şi pe „alb”.
* * *
Pe parcursul secolelor, ruşii ortodocşi de rit vechi din Moldova, în pofida cataclismelor politice şi sociale, îşi păstrează lumea sa, pe de o parte închisă în plan spiritual şi cultural, însă pe de altă parte deschisă în plan economic.
Creştinii ortodocşi de rit vechi şi-au adus aportul în procesul de locuire şi prelucrare a teritoriului Moldovei de astăzi, având capacitatea de a-şi păstra patrimoniul spiritual şi material. Aşezarea ruşilor ortodocşi de rit vechi în regiune a contribuit la apariţia unei comunităţi etno-confesionale şi la răspândirea tradiţiilor culturii populare ruse. În rezultatul convieţuirii seculare alături de moldoveni şi ucraineni, ruşii creştini de rit vechi au preluat unele elemente din cultura cotidiană a etniilor învecinate.
Componentele de bază ale culturii materiale (organizarea aşezărilor, modul de construire a locuinţei, organizarea şi interiorul, vestimentaţia, bucătăria, uneltele) ale ruşilor de rit vechi în circumstanţe etnoculturale străine nu au suferit schimbări esenţiale. Creştinii de rit vechi din Moldova, într-un mediu etnic diferit de al său, au reuşit să-şi păstreze cultura tradiţională rusă, care în perioada sovietică în mare parte a fost distrusă.
Sarcina naţională din sec. al XIX-lea este de a nu pierde propria identitate seculară. În timpul globalizării îndeplinirea acestei sarcini pare o problemă din ce în ce mai complicată. Aceste procese nu puteau să nu atingă şi cultura ruşilor ortodocşi de rit vechi. Tradiţiile seculare treptat se şterg din influenţa tendinţelor globale, inclusiv cele economice şi sociale. Însă cultura naţională vie păstrează ceea ce este cel mai important: credinţa, comunitatea, familia. Mai mult decât atât, ceea ce se credea deja pierdut, începe să reînvie…
Referințe bibliografice:
1. Соломин И. И. Современное экономическое положение Старой Добруджи и трудовая этика крестьян-старообрядцев In. Современное старообрядчество Молдавии: книжность, традиции, хозяйство: сборник научных статей и документов, М: Археодоксiя, 2016, с. 199.
2. Смилянская Е. Б., Денисов Н. Г. Старообрядчество Бессарабии: книжность и певческая культура, М.: Индрик, 2007, с. 36.
3. Горбунов Ю. Е. Старообрядческая иконопись Юго-Западной Украины и Бессарабии XIX – первой половины ХХ в. // Культура народов Причерноморья, 2001, № 24, с. 89-96.
4. Поздеева И. В. Книжность старообрядческих общин Республики Молдова (по материалам двух лет археографических исследований) In. Современное старообрядчество Молдавии: книжность, традиции, хозяйство: сборник научных статей и документов, М: Археодоксiя, 2016, с.162.
5. Душакова Н. С. Традиционное старообрядческое жилище Пруто-Днестровского междуречья и левобережного Поднестровья (XIX – начало XXI в.). Автореф. дисс. …. докт. ист. Кишинев, 2012, с. 12.
6. Ibid., с. 14-15.
7. Болученкова А. Возникновение и развитие старообрядческих поселений на территории государства Молдовы In. Старообрядчество Молдовы: опыт прошлого, задачи настоящего… Материалы Второй международной конференции по проблемам старообрядчества. Кишинев, 2012, с.78-79.
8. Тудосе В. И., Тудосе А. А. Некоторые сведения о микротопонимике старообрядческого села Покровка In. Современное старообрядчество Молдавии: книжность, традиции, хозяйство: сборник научных статей и документов, М: Археодоксiя, 2016, с. 210.
9. Шишкина И.А. Старообрядцы: формирование общины в городе Тучкове. Традиционная одежда In. Липоване. Вып. 5. Одесса, 2008, с. 189.
10. Чижикова Л. Н. Этнографические особенности русского населения Молдавии In. Советская этнография. М., 1973. № 3, с. 40.
11. Ibid.
12. Ibid.
13. Ibid.
14. Inf. – Donţova Aleksandra Vasilievna, a. n. 1941, s. Cunicea: din materialele de teren Т. Zaicovschi (2011).
15. Абакумова Н. В., Латышев Д. И. Старообрядческая Покровка. Кишинев, 2014, с. 113.
16. Анцупов И. А. Русское население Бессарабии и Левобережного Поднестровья в конце XVIII – XIX вв. Кишинев, 1996, с. 203.
17. Абакумова Н. В., Латышев Д. И. Старообрядческая Покровка. Кишинев, 2014, с.102.
18. Соломин И. И. Современное экономическое положение Старой Добруджи и трудовая этика крестьян-старообрядцев In. Современное старообрядчество Молдавии: книжность, традиции, хозяйство: сборник научных статей и документов, М: Археодоксiя, 2016, с.197.
19. Ibid., с. 183.
20. Ibid., с. 205.
21. Абакумова Н. В. Старообрядческая Покровка. Кишинев, 2014, с.109.
Sursele ilustrațiilor:
Fig. 1. Biserica din s. Dobrogea Veche. Foto T. Zaicovschi, 2012
Fig. 2. Biserica din s. Pocrovca. Foto V. Stepanov, 2012
Fig. 3. Icoana lipovenească cu lestovca, s. Cunicea. Foto V. Stepanov, 2012
Fig. 4. O pagină din cartea veche. Foto din Смилянская Е. Б., Денисов Н. Г. Старообрядчество Бессарабии книжность и певческая культура (М., 2007)
Fig. 5. O pagină din manuscrisul de cântări de la sf. sec. al XIX-lea. – înc. sec. XX. Foto din Смилянская Е. Б., Денисов Н. Г. Старообрядчество Бессарабии книжность и певческая культура (М., 2007).
Fig. 6. Lestovci. Pocrovca, 2013. Foto E. V. Gradoboinova din culegerea „Современное старообрядчество Молдавии: книжность, традиции, хозяйство” (М.: 2016, c. 281)
Fig. 7. Casa tradiţională din satul Pocrovca. Foto N. Duşacova, 2011.
Fig. 8. Interiorul locuinţei lipoveneşti. Foto N. Duşacova, 2012.
Fig. 9. Fântână pe lângă biserica din s. Pocrovca. Foto O. B. Hristoforova din culegerea „Современное старообрядчество Молдавии: книжность, традиции, хозяйство” (М.: 2016, c. 249)
Fig. 10. Portul tradiţional pentru femei. Sf. sec. al XIX-lea – înc. sec XX. Foto V. Stepanov, Cunicea, 2010
Fig. 11. Portul tradiţional. Cunicea, 2014. Foto T. Zaicovschi
Fig. 12. Chicica tradiţională. Foto V. Stepanov, Cunicea, 2010.
Fig. 13. Împletirea tradiţională a coşurilor, s. Cunicea. Foto V. Stepanov, 2010.
Fig. 14. Răstignirea pe lângă s. Cunicea. Foto V. Stepanov, 2012.
Fig. 15. Samovarul din s. Pocrovca. Foto N. Duşacova, 2011.
Fig. 16. Ansamblul Dolinușca din satul Pocrovca, 2011, Foto N. Duşacova, 2011.
