Categorie: Patrimoniul arheologic

Dr. Alexandrul LEVINSCHI

Bogata istorie milenară a spațiului dintre Nistru și Prut este reflectată în vestigiile lăsate de populațiile vechi și străvechi. Actual, acestea se manifestă, pentru majoritatea din noi, doar prin movilele de pământ ce împânzesc întreaga regiune de stepă și extinse zone din silvostepă, precum și, pentru mai puțini, prin grotele din nord-vestul ținutului. Doar cei versați caută și documentează rămășițele stațiunilor și așezărilor umane, uneori reușind să surprindă necropolele și cimitirele ce le însoțesc. Din când în când, întâmplător, sunt găsite depozite/tezaure aparte de obiecte și monede, sau diverse alte vestigii, undeva departe de aceste așezări sau chiar în cadrul lor, fără a se bănui că acel loc a fost cândva locuit de om. Toate aceste manifestări ale culturii materiale a vechilor civilizații sunt parte indispensabilă a patrimoniului cultural al Republicii Moldova, prin ele se perindă sorțile istorice ale acelor comunități străvechi și mai apropiate.
Spațiul din răsăritul Carpaților și până pe Nistru din cele mai vechi timpuri a fost o zonă de trecere pentru diferite comunități, triburi și popoare în procesele de colonizare, din Orientul Apropiat și îndepărtat spre Europa Centrală și de Vest, sau invers, din aceste din urmă regiuni – spre sud și sud-est, spre pământurile mănoase din silvostepă, sau spre prosperele civilizații antice – grecească, romană, bizantină. Amplasarea geografică favorabilă a regiunii a determinat în mare parte procesul de asimilare a spațiului și a locuirii omului în acest ținut.
Paleoliticul. Cele mai vechi urme ale prezenței hominidelor aici sunt stațiunile epocii de piatră a culturii de Olduvai din Africa – Bairac și Crețești de lângă Dubăsari, datate cu circa 1 milion de ani în urmă1. Primii hominizi, probabil, în trecere dinspre Orientul Apropiat prin Caucaz spre Europa Centrală și de Vest, au staționat în locuri deschise pentru trai, amenajând pe terasele înalte ale Nistrului, lângă albia râului, „locuințe-colibe” acoperire cu piei de animale. La Bairac/Dubăsari a fost descoperită și o platformă de piatră, cu unelte rudimentare în preajmă, folosită, probabil, ca loc de prelucrare pieilor de animale. Tot în zona Dubăsari, la Pohrebea și Doroțcaia, precum și pe Nistrul mijlociu, la Luka Vrublevetskaia și Neporotovo/Cernăuți, prin stațiuni pe locuri deschise, se manifestă și următoarea prezență a omului preistoric, la circa 650 de mii de ani. Pe lângă unelte desul de rudimentare, deja sunt confecționate și folosite cioplitoare din cremene minuțios prelucrate pe ambele fețe, toporașe de mână bifaciale2 (Fig. 1).
Locuirea staționară și îndelungată a omului preistoric în acest spațiu este atestată deja mai târziu, către sfârșitul paleoliticului timpuriu, circa 200-230 mii de ani, și doar în regiunea Prutului de Mijloc. Pentru locuit erau preferate peșterile și grotele naturale de pe malurile abrupte ale râului și ale afluenților din zonă, dar și stațiunile pe locuri deschise. Cea mai cunoscută este în nivelul inferior de locuire din grota de la Duruitoarea Veche/Edineț3. Sunt sigur atestate urme de folosire a rugurilor staționare, unelte rudimentare din silex asemănătoare celor din Europa Centrală și de Vest, dar care demonstrează o altă linie de evoluție. Modul lor de viață era aproape în exclusivitate bazat pe vânat, care nu avea un caracter selectiv – tot ce se mișca.
În paleoliticul mijlociu (200- 35 mii de ani) se produc grandioase schimbări ale mediului natural și printre hominidele europene se conturează clar specia Homo neanderthalensis care, ulterior, s-a extins până în Siberia de sud. În grota Duruitoarea Veche (circa 120-130 mii de ani), mai persistă populație de aspect anterior, dar are loc și popularea efectivă a zonei din nord de noii hominizi care au colonizat și cursul de mijloc al Răutului. Pe lângă grotele Ofatinți/Râbnița, Buzdujeni și Trinca/Edineț (Fig. 2), oamenii străvechi tot mai des se stabileau pe locuri deschise (Bobulești/Florești și mai apoi Chetrosu și Molodova/Cernăuți), pentru trai construind colibe cu carcasă din nuiele, acoperite cu piei de animale. Pentru sfârșitul perioadei mijlocii, la Molodova, pe Nistru, sunt cunoscute construcții de formă ovală, la amenajarea cărora erau folosite craniile, fildeșii și oasele tubulare de mamut, a cel puțin 12 animale4.
Trecerea la tehnologiile de prelucrare a silexului, specifice paleoliticului superior (35-10 mii de ani), este marcată de apariția în Europa a omului de tip nou – Homo sapiens. Originea acestui tip antropologic este considerată Africa de Est (circa 60 mii de ani). Din regiunea Golfului Persic, prin Balcani, Homo sapiens au apărut în Europa circa 42-38 mii de ani în urmă5 și timp de câteva milenii au colonizat aproape întregul continent, eliminând sau/și asimilând vechea populație de hominizi. În spațiul Pruto-nistrean această conlocuire se manifestă prin culturile arheologice de tip Szeleta, pentru „băștinași” (Brânzeni/Edineț), și de tip Auriniac, pentru „venetici” (Gura Camencii/Florești, Climăuți/Șoldănești printre cele mai timpurii)6.
Deși crește numărul de stațiuni, preferată pentru trai rămâne aceiași regiune de nord a spațiului, cursurile de mijloc ale Nistrului, Răutului și Prutului, și încep a fi valorificate cursurile de jos ale acestor fluvii. Mai sunt locuite grotele (Brânzeni, Duruitoarea Veche, Trinca), stațiunile deschise sunt tot mai numeroase (Costești, Corpaci, Bobulești, Ciutulești, Cosăuți și în stânga Nistrului – Rașcov). La Climăuții de Jos/Șoldănești chiar au fost descoperite locuințe-colibe mari ovale acoperite cu piei fixate la bază cu cranii de mamut și oase tubulare, intrarea fiind arcuit amenajată cu fildeșii de animale7. Prezența vânătorului paleolitic este atestată și în Chișinău, în Valea Morilor. Deplasările mai intense ale grupurilor de vânători în condițiile ultimului îngheț au favorizat și apariția unui tip de locuință demontabilă – de formă conică, carcasă din nuiele și acoperită cu piei cusute între ele, de tipul celor ale vânătorilor-chukcha. Viața era asigurată aproape în exclusivitate de vânat, unele comunități fiind chiar specializate pe vânatul renilor la trecerea lor sezonieră peste Nistru (Cosăuți), altele pe vânatul mamuților pe malurile abrupte ale Nistrului (Climăuții de Jos) etc.
De la apariția sa, omul preistoric confecţiona unelte din piatră, apoi silex, ascuțite prin retuşare. Cu timpul au apărut și unelte specializate – răzuitoare, dălţi, cuţite etc., iar spre sfârşitul epocii paleoliticului s-au individualizat cca 70 tipuri de obiecte și unelte din silex. Din os, corn, fildeş de mamut se confecţionau diverse unelte, printre care chiar ace și dăltiţe (Fig. 3).
Condițiile noi de viață din paleoliticul superior, când apar locuințe separate, noi tipuri de unelte și arme, ce puteau să asigure întreținerea mai lejeră a vieții prin vânatul și pescuitul individual, au favorizat apariția în paleoliticul superior a familiilor pare separate, care, prin legăturile de rudenie, formau mici comunități aparte. Devin diferențiat mai pronunțate seturile de unelte din stațiunile sincrone, încât putem vorbi de culturi arheologice aparte. Încep să se manifeste diverse aspecte ale vieții spirituale. În viața cotidiană sunt folosite diverse mărgele din colți de animale și scoici fosile (Climăuții de Jos), renumitele pandantive din rocă moale de la Cosăuți și din fildeș în grota Brânzeni, ornamentate bogat cu decor punctiform, figurinele zoomorfe și antropomorfe din rocă moale (Cosăuți)8, devenind și adevărate piese de artă mobilă. Aceste obiecte sunt o reflectare a primelor concepții cosmogonice și forme vechi ale credințelor omului străvechi – animismul, totemismul, magia etc. Decorul bogat de pe unele obiecte, precum și oasele tubulare cu șiruri de găuri făcute intenționat într-o singură linie – flaute (Molodova, Otaci/Ocnița) sunt sigure manifestări ale artelor în epoca de piatră.
Schimbarea bruscă a climei la circa 10 000 ani în urmă (anii 8300 î.Hr.) și încălzirea ei a durat cel mult 40 de ani, cauzând retragerea ghețarilor spre nord și, odată cu ei, a animalelor specifice acelor condiții climaterice. S-au deplasat spre nord și unele comunități umane, adaptate la economia și modul de viață bazat pe vânătoarea animalelor mari. Schimbarea peisajului natural, când clima, relieful, flora și fauna devin apropiate celor actuale, a cauzat și schimbarea peisajului arheologic.
Mezoliticul. În sud, în câmpiile din stepă cu fauna specifică lor, comunitățile umane devin mai mobile și schimbul de tehnologii în confecționarea uneltelor devine mai rapid. Apar și se dezvoltă culturi arheologice specifice unei noi epoci istorice, în timp ce în nordul spațiului, cu relief deluros de silvostepă, modul de viață și tradițiile vechi, bazate pe vânătoare, s-au păstrat încă mult timp9.
Etapa medie a epocii de piatră, spre deosebire de cea anterioară, a durat „doar o clipă”, circa 2 mii de ani. Animalele de stepă – zimbrul, calul și antilopa au atras în acest spațiu micile comunități de vânători mezolitici din regiunea Dunării de Mijloc, care ajung chiar și pe Prutul de Mijloc, cele mai timpurii materiale din stațiunile lor datând între 8550-7550 î.Hr. Totodată, în materialele stațiunii Taxobeni/Fălești și-au găsit reflectare fenomenele ce au avut loc în acea perioadă, când vânătorii originari de pe Dunăre au intrat în contact cu un alt val de vânători mezolitici, ce au pătruns până la Prut din răsărit, din zona pragurilor Niprului10. Astfel, stepa este valorificată activ de comunitățile de tip Grebeniki (Sărăteni, Zaim, Tvardița), iar silvostepa Prutului Mijlociu și a Răutului – de purtătorii tradițiilor de tip Kukrek (Bădragii Vechi, Frumușica, Vărvăreuca etc.). În scurt timp în zona Răutului și Prutului de Mijloc se manifestă comunități mezolitice târzii sincretice de tip Grabeniki-Kukrek. Vestigiile din mezolitic sunt staţiuni vânătorești temporare, de mici dimensiuni, caracteristice modului seminomad de viaţă.
Perfecționarea tehnicii de prelucrare a silexului, care a și marcat în multe privințe epoca mezoliticului, precum și, indiscutabil, mediul înconjurător și alte specii de animale vânate, au dictat și apariția unor unelte și arme mai complexe, la confecționarea cărora erau utilizate lame mici, segmente și trapeze montate pe suporturi din lemn sau os11. Apar uneltele compozite, ca armele de aruncat și de tragere – sulița și arcul cu săgeți, cu care se practica vânatul individual și mobilitatea comunităților, ce staționau temporar pe văile râurilor mici din interfluvii. În aceste așezări sezoniere rămășițele de locuințe ușoare, circulare sunt marcate de aglomerații de piese din silex și resturi de foc pe centru.
Clima tot mai favorabilă și vegetația tot mai abundentă au sporit numărul turmelor de zimbri și cai sălbatici, iar armele mai eficiente au făcut vânatul mai productiv. Spre finele mezoliticului în spațiul Pruto-nistrean are loc procesul de formare a condițiilor climaterice și raionarea geografică similare celor actuale – în nord zona de silvostepă cu vegetație și relief de câmpie (Câmpia Moldovei de Nord/Stepa Bălților și Câmpia Jijiei la vest de Prut), silvostepa împădurită din centru – zona Codrilor, și la sud – stepa. A scăzut mobilitatea populației și a sporit densitatea ei. Tot mai des se practica vânatul pasiv – lângă sursele de apă se aranjau capcane și lațuri mobile, iar pentru asigurarea rezervelor de hrană puii de animale erau crescuți în cadrul comunităților – începe procesul de domesticire. Luate împreună, aceste noi condiții au marcat trecerea la un alt nivel de dezvoltare a comunităților umane, la o altă epocă istorică, consemnată și de noi deplasări de populații.
Neoliticul este epoca în care civilizația umană trece de la modul de viață sau economia bazată exclusiv pe consum, la cea producătoare. Acest proces, numit de englezul G. Child „revoluție neolitică”, a luat naștere în văile râurilor Eufrat și Iordan din Asia. Cât privește realitățile din spațiul dintre Nistru și Prut – începutul neoliticului este legat de extinderea dinspre silvostepa Bugului de Sud spre apus a unor comunități umane în proces de neolitizare care, către sfârșitul mileniului VII î.Hr., au pătruns și pe malul drept al Nistrului de Mijloc (de la Otaci și până aproape de Dubăsari), contactând cu cele mai târzii comunități de vânători mezolitici. Prezența acestor comunități în regiune, cunoscute ca aspect cultural de tip Bugo-nistrean, se manifestă pe toată durata neoliticului (circa 1500 de ani), până la începutul mileniului V î.Hr.
Din focarul Balcani-dunărean de neolitizare, către mileniului VI î.Hr. comunitățile neolitice se răspândesc pe un vast areal, inclusiv în estul Carpaților, unde ele sunt cunoscute sub aspectul culturii Criș, pătrund și în silvostepa spațiului Pruto-nistrean, ajungând să contacteze cu purtătorii culturii Bugo-nistrene de pe Nistru12. Ca rezultat, la comunități de vânători-pescari sedentari de pe Nistru apar primele animale domestice – porcinele, iar mai apoi bovinele și ovicaprinele. Tot pe această cale, în silvostepa dintre Prut și Nistru pătrund și principalele plante cultivate – grâul, orzul, ovăzul, meiul și altele, se răspândește tehnica de confecționare a vaselor din lut. Din acest moment Moldova intră pe deplin în epoca neoliticului.
În faza lui finală (sfertul trei-sfârșitul mileniului VI – începutul mileniului V î.Hr.), în acest spațiu, dinspre Europa Centrală pătrund noi comunități neolitice, purtătoare ale culturii ceramicii liniare. Aceștia din urmă, practic, au colonizat toată zona de câmpie a silvostepei, chiar eliminând, dislocând, sau parțial asimilând comunitățile neolitice de tip Criș, care nu se mai manifestă arheologic, dar fără a afecta spațiul ocupat de comunitățile Bugo-nistrene de pe Nistru. Totodată, din regiunile de nord-est, din stânga Niprului – arealul cultural Nipru-Donețk, în neoliticul final ajung în Câmpia Bălților grupuri mici de vânători și pescari, individualizate prin complexe funerare de tip Mariupol, care au diversificat peisajul arheologic al neoliticului din silvostepa spațiului13.
Purtătorii culturii Bugo-nistrene, cu origini și printre comunitățile de vânători din mezolitic, pe la sfârșitul mileniului VII – începutul mileniului VI î.Hr., au colonizat în regiune doar o fâșie îngustă în lungul malului Nistrului de Mijloc, micile așezări fiind amplasate chiar pe prima terasă, sau pe promontoriile joase de la confluența cu râul. Timp de circa 1500 ani, această populație a rămas atașată de această zonă restrânsă, așezările din diferite perioade de dezvoltare, inclusiv cele de lângă Soroca, sunt fixate pe unele și aceleași locuri, permițând a urmări evoluția lor în timp.
Pescarii-vânători locuiau în construcții de tipul colibelor, acoperite cu piei de animale, având baza în contur oval alungit (circa 30 m.p.) ușor adâncită în sol, încălzite cu vetre, acoperământul de suprafață depășind limitele ei. În perioada caldă toate activitățile gospodărești se desfășurau în preajmă, pe lângă locuințe fiind rămase grămezi de scoici de râu, oase de pește, îndeosebi de somon, și altele. Ulterior, de la vecinii culturii Criș veniți dinspre Balcani și Dunăre, locuitorii de pe Nistru preiau animalele domestice, culturile agricole și tehnologiile de prelucrare a solului, precum și de confecționare a vaselor din lut amestecat cu degresanți vegetali. Toate aceste noi activități au necesitat perfecționarea și diversificarea uneltelor, confecționate în continuare din silex, piatră șlefuită, precum și a săpăligilor din os/corn, lemn și alte unelte mărunte (Fig. 4)14.
Când se sting focarele de locuire a coloniștilor veniți cândva dinspre Dunăre (a doua jum. a mil. VI î.Hr.) și silvostepa este valorificată de triburile de obârșie Central-europeană, în mediul comunităților Bugo-nistrene pătrund dinspre silvostepa Ucrainei, coborând pe cursul râului, grupuri de pescari și vânători. În cadrul comunităților locale, apariția lor se manifestă prin forme ceramice specifice15, dar, cu timpul, grupurile de noi-veniți își pierd identitatea culturală. Manifestările de acest fel relevă neomogenitatea purtătorilor culturii Bugo-nistrene.
Cât privește destinul istoric al acestor comunități – prin formele și decorul ceramicii se resimte influența asupra lor a populației din silvostepă, urmași ai coloniștilor central-europeni, și participarea lor către primul sfert al mileniului V î.Hr. la constituirea comunităților eneoliticului – purtătoare ale tradițiilor Precucuteni-Cucuteni-Tripolie.
Comunitățile culturale de tip Criș (Starčevo-Criș) dintre Prut și Răut sunt descendente din vechiul centru de neolitizare constituit în Balcani și pe Dunăre. Către sfertul doi al mil. VI î.Hr., această populație a pătruns tocmai în Câmpia Bălților, pe cursul de mijloc al Răutului vestigiile lor constituind cea mai nord-estică periferie a vastului areal balcanic. O dată cu stabilirea acestor comunități în ținut, începe procesul direct de neolitizare a regiunii, cu răspândirea formelor timpurii de agricultură și creștere a vitelor16 și, nu în ultimul rând, a procedeelor de confecționare a vaselor din lut ars (Fig. 5).
Printre așezările cunoscute (Viișoara/Glodeni, Seliște/Orhei, Dănceni/Ialoveni), cea mai amplu cercetată este cea de la Sacarovca/Sângerei17. Puținele vestigii ale acestei populații sunt reprezentate de așezări deschise în luncile râulețelor din câmpie, și doar situl Sacarovca ocupa marginea unui deal înalt cu cernoziomuri formate, ce domină valea lată a Solonețului.
Pentru trai erau amenajate doar construcții temporare – bordeie mai adânci și locuințe cu baza adâncită, lipsind locuințele de suprafață de lungă durată. În preajmă erau amenajate diferite construcții menajere auxiliare, cu acoperământ ușor, iar de la marginea așezărilor începeau câmpurile cultivate, luncile având pășuni pentru animalele domestice.
În așezările de la est de Prut, spre deosebire de restul arealului, domină uneltele din silex, similare celor tradiționale pentru comunitățile Bugo-nistrene învecinate. În complexul ceramic (Sacarovca și Seliște), care specifică acest aspect cultural, se intercalează vasele de formă și cu decor identice celor Bugo-nistrene, un procent sporit constituind și formele tipice culturii Criș18, dar cu degresanți din scoică. Probabil, suntem în fața unei conlocuiri parțiale în cadrul unei așezări, la o anumită etapă, a reprezentanților acestor două masive culturale – Criș și Bugo-nistrean19.
Ritul funerar nu este cunoscut. Puține cunoaștem despre viața spirituală a acestor comunități, dar printre obiectele descoperite în așezări sunt brățări și mărgele de lut, pandantive din colți de mistreț, dinți de animale și scoici. Apare și altarul cu opaiț lângă vatra unei locuințe de la Sacarovca, precum și un pandantiv phaloidal, legat de cultul fertilității20.
Soarta istorică a populației Criș din regiune rămâne incertă. Sigur este faptul că la mijlocul-sfertul trei al mileniului VI î.Hr., în spațiul din stânga Prutului pătrund triburile neolitice de origine central-europeană21.
Purtătorii culturii ceramicii liniare, populație mult mai numeroasă decât cea a culturii Criș, colonizează, în afară de spațiul ocupat de predecesori – zona centrală de silvostepă cu concentrație în sud-estul Câmpiei Bălților, mai ales cursurile de apă din preajma masivelor de pădure ale Codrilor. Nici un sit nu este atestat printre așezările populației Bugo-nistrene de pe Nistru22. Noii veniți au locuit în acest spațiu circa 300 de ani, specificul lor cultural fiind determinat de setul ceramic – vase grosiere cu degresanți vegetali și decor plastic și adâncit, precum și vase foarte fine cu decor incizat din linii paralele cu adâncituri „note” în diverse combinații23.
Purtătorii culturii ceramicii liniare se așezau cu traiul în locuri favorabile pentru agricultură, pe văi late cu pajiști bogate în vegetație. Uneori așezările sunt documentate în lanț, câte 8-9 situri, amplasate la 1,5-2 km unul de altul, ele vorbind de strămutarea vetrei așezărilor după scăderea fertilității solului, sau reflectând structura comunităților, cele mici gravitând spre cele mari. Locuințele erau de tip cu baza oval-alungită adâncită în sol. La Durlești, în Valea Babei, a fost documentată și o construcție supraînălțată solului, cu podeaua sprijinită pe 10 stâlpi-piloni din lemn, construcții cunoscute doar în arealul central-european de origine al purtătorilor acestei culturi24.
Modul de viață și îndeletnicirile populației erau asemănătoare celei precedente, purtătoare a culturii Criș – agricultura și creșterea vitelor. Încă predomină uneltele din silex, dar apar greutățile de fus ce atestă printre ocupațiile casnice și torsul firelor de lână sau vegetale. Olăritul, probabil, devine meșteșug specializat, dovadă servind vasele fine cu decor omogen în arii mari de tip note muzicale. Anume schimbările în forma și decorul vaselor reflectă evoluția în timp a acestei populații, când la anumite etape în decor este utilizată vopseaua roșie. Tot prin ceramică se constată noi pătrunderi de populație din regiunile de origine.
Necropole nu sunt cunoscute și puțin știm despre viața spirituală a acestor comunități, dar în așezări apar piese din lut cu trăsături antropomorfe, iar pe vase – imagini zoomorfe în relief.
Se consideră că, la hotarul mileniilor VI-V î.Hr., purtătorii culturii ceramicii liniare sunt atrași în procesul de transformare și cristalizare a noului fenomen cultural – Precucuteni/Tripolie timpuriu25, undeva la est de Carpați. Cert este că în așezările din silvostepa Pruto-nistreană încetează locuirea. Cauza poate fi și triburile de vânători-pescari, care au apărut în dreapta Nistrului, migrând din regiunile de nord și de est, dinspre stânga Niprului, și care au lăsat în cadrul comunităților de pe Nistru vasele ceramice cu fundul rotunjit și ascuțit26.
Complexul cultural Sacarovca-Mariupol, integrat în peisajul arheologic al regiunii la limita dintre două epoci istorice – neoliticul târziu/eneoliticul timpuriu, este reprezentat doar de o singură necropolă, descoperită cu ocazia cercetării așezării culturii Criș – Sacarovca27. Arheologic, nu este cunoscută nici o așezare legată de locuirea în zonă a acestei populații.
Mica necropolă de pe marginea coastei abrupte a platoului, ce domina valea r. Soloneț, includea doar două înmormântări alăturate, orientate în lungul marginii platoului – un mormânt solitar și altul colectiv orientate cu capul spre nord-vest. Acest din urmă cavou conținea resturile a circa 20 de defuncți, depuși succesiv în aceeași groapă, în care inițial a fost efectuată o înmormântare dublă – un cuplu de tineri în poziția întinși pe spate. Groapa a fost presărată cu ocru roșu – purificarea simbolică prin foc. Bărbatul a decedat lovit de o săgeată cu vârf din silex. Ultimul în cavou a fost depus un prunc culcat pe dreapta. Hainele și acoperământul capului, atât la maturi, cât și la copil, erau bogat decorate cu sute de pandantive-mărgele din dinți de cerb, sidef și dinți de pește. Particularitățile ritului funerar și ale inventarului sunt caracteristice pentru comunitățile de tip Mariupol din interfluviul Nipru-Donețk, iar specificul antropologic constă în poziția lor intermediară între elementele estice și cele balcano-dunărene28. Lipsa unei așezări în preajmă este un indiciu specific comunităților de păstori. Rolul acestor comunități în peisajul neoliticului din regiune și soarta lor istorică încă rămân puțin cunoscute. Arheologic constatăm doar colonizarea ulterioară a regiunii de comunități caracteristice unei alte epoci istorice.
Eneoliticul este epoca în care viața comunităților de agricultori din silvostepă – apariția, maxima înflorire și stingerea treptată a focarului de civilizație, a durat circa două mii de ani, de la limita mileniilor VI-V și până la începutul ultimului sfert al mileniului IV î.Hr. Totodată, zona de stepă tot mai intens este preferată de triburile de păstori nomazi.
Întreaga epocă a eneoliticului în silvostepă este marcată de civilizația/fenomenul cultural Precucuteni – Cucuteni – Tripolie, unul din focarele de geneză pe la limita mileniilor VI/V î.Hr. fiind zona submontană și colinară de pe ambele părți ale Carpaților Orientali29. Expansiunea spre răsărit și nord se petrece treptat, pe parcursul primei jumătăți a mileniului V această populație pătrunde și în silvostepa Pruto-nistreană, iar trecând Nistrul, mai înglobează în sine resturi de populație neolitică a culturii Bugo-nistrene.
În procesul său de evoluție, acest fenomen cultural a cunoscut mai multe faze, dar, de obicei, distingem monumente din perioada timpurie, mijlocie și târzie, fără limite stricte dintre etape, ele fiind sesizate, prin inovațiile din cadrul lui, manifestate mai ales în apariția unor noi canoane în tehnica decorului vaselor – plastic, pictat policrom, bicrom și în compozițiile ornamentale, în plastică și alte categorii ale culturii materiale30 (Fig. 6-14).
În eneoliticul timpuriu comunitățile Precucuteni-Tripolie A (5100/5000 – 4600/4500 î.Hr), colonizează aceleași zone de silvostepă ca și populațiile neolitice târzii. Câteva așezări sunt în sudul silvostepei, în bazinele Botnei (Cărbuna, Ruseștii Noi) și Bâcului (Chișinău „Valea Morilor”), câteva sunt înșiruite pe stânga Prutului de Mijloc și pe cursul Nistrului (Holercani, Solonceni), mai multe așezări sunt în bazinul Răutului (Isacova), îndeosebi pe cursului de Mijloc (Putinești, Florești, Rogojeni), precum și în nord, în bazinele unor afluenți ai Prutului (Ruseni). Toate sunt pe locuri deschise, lângă izvoare sau alte surse de apă. Specificul lor este pus în evidență de setul ceramicii destul de fin, cu suprafața lustruită și decor incizat și canelat, ce constă din caneluri, deseori asociate cu diverse compoziții ornamentale din incizii adânci și late, apar si compoziții executate prin imprimare31. Printre cele mai importante descoperiri din așezări este și unicalul tezaur de la Cărbuna cu circa 850 de obiecte, dintre care peste jumătate erau din aramă32, dar nu mai puțin important este faptul că aceste comunități practicau planificarea internă a așezărilor, fiind constatată și amplasarea locuințelor în șiruri paralele, precum și în cerc sau oval33.
În plin proces de colonizare timpurie a silvostepei, în sudul regiunii se extinde o altă mare civilizație din eneoliticul Balcanic, cunoscută sub denumirea Gumelnița, ai cărei purtători trecând Dunărea, au ocupat zona de sud-est a României, colonizând ulterior și sud-vestul spațiului Pruto-nistrean (cca 4700/4600 î.Hr.), aceste comunități fiind cunoscute sub aspectul cultural Bolgrad-Aldeni (Vulcănești, Lopățica, Cucoara, Andruș de Sus, Taraclia). Modul de viață a acestor comunități, amplasarea așezărilor, ocupațiile principale etc. sunt întru totul similare populațiilor din silvostepă34. Deosebirile se manifestă în uneltele lucrate din „silex de Balcani”, iar setul ceramic se deosebește de cel din silvostepă doar prin formele vaselor și unele elemente de decor, caracteristice „cărții de vizită” balcanice. Mai robuste sunt și figurinele antropomorfe, predominant feminine și bogat ornamentate35. Printre cele zoomorfe sunt mai des întâlnite cele de păsări (ornitomorfe), inclusiv și vase în formă de păsări plutitoare, luând în considerație amplasarea așezărilor în preajma lacurilor.
Aceste comunități au avut legături permanente cu cele din silvostepă, pe această cale ajungând departe în nord și piesele de aramă, inclusiv toporul de la Boroseni/Râșcani36. Și un șir de alte obiecte vorbesc despre legăturile reciproce ale reprezentaților acestor două mari civilizații de agricultori. În așezările culturii Bolgrad-Aldeni viața încetează după mijlocul mil. V î.Hr., cauza fiind, probabil, și schimbările climaterice ce au stimulat pătrunderea în sudul regiunii a triburilor de păstori nomazi din stepele răsăritene37. Populația de agricultori s-a retras dincolo de Dunăre, contribuind la schimbarea peisajului istoric sud-dunărean.
În silvostepă, civilizația/fenomenul cultural Precucuteni – Cucuteni – Tripolie, trece în faza mijlocie, aspectul cultural Cucuteni A-B – Tripolie B-C (cca 4600-3700 î.Hr.), cu un șir de faze, deosebite una de alta prin evoluția ornamentului de pe vasele ceramice, de la pictat-policrom, la pictat-bicrom, apoi la cel pictat-monocrom și cu șnur38.
Către începutul etapei mijlocii așezările devin mai mari, stabile și locuite o perioadă mai îndelungată de timp. Se observă predilecția față de locuri mai ridicate, dominante, amplasarea fiind dictată și de migrațiile triburilor de păstori din stepă39. Apar multe concentrații de așezări sau „cuiburi”, ce gravitează spre unele așezări – centre religioase sau culturale40. Unele din ele chiar sunt înconjurate cu una-două linii de apărare, ce constau din „ziduri” cu șanțuri spre exterior, ce barau promontoriul (Bădragii Vechi, Cuconeștii Vechi, Butești, Trinca etc.), sau ocroteau așezarea de jur împrejur, cum pare să fie la Stolniceni/Edineț41. Aceste măsuri de protecție, mai probabil, erau dictate de pătrunderile repetate în zonă a triburilor de crescători de animale din zona de stepă.
Organizarea internă a așezărilor continuă tradițiile anterioare, în așezările mari locuințele de suprafață fiind aranjate în câteva cercuri concentrice, în centru fiind amplasată o construcție de dimensiuni mai mari – un edificiu obștesc sau de cult (Stolniceni, Petreni, Glavan etc.). Acest lucru se profilează foarte clar prin scanările electromagnetice ale siturilor efectuate în ultimii ani42. În cadrul așezărilor mari, cu circa 500 de locuințe, sunt cunoscute și case cu două-trei încăperi separate, în unele așezări se edificau și locuințe cu etaj, cu toate că în unele comunități se mai păstrează și tipul vechi construcții – cu baza adâncită în sol, utilizate ca anexe gospodărești.
Uneltele continuă să fie confecționate din silex, unele perfect adaptate la prelucrarea pieilor de animale, altele ca piese componente pentru seceri, folosite în agricultură, iar pentru lucrul cu lemnul erau utilizate topoare și tesle din piatră șlefuită. Tot din piatră, tradițional, erau și râșnițele – câte două-patru în fiecare gospodărie. Crește extrem de mult numărul de vârfuri de săgeți din silex, de formă triunghiulară sau romboidală, lucru explicat prin incursiunile cetelor de păstori nomazi din stepă. Pe lângă uneltele din os, încep să fie lucrate și unelte mărunte din aramă – cârlige de prins pește, sule și dăltițe și altele.
Olăritul, care devine meșteșug specializat, este un veritabil „pașaport” pentru fiecare fază de dezvoltare a civilizației Cucuteni-Tripolie, fiind cunoscute și cuptoare speciale pentru arderea la roșu a vaselor – „cartea de vizită” a majorității așezărilor din silvostepa Pruto-nistreană. Un loc aparte printre piesele lucrate din lut ocupă figurinele/plastica antropomorfă. Majoritatea figurinelor sunt feminine, în poziție stând sau șezând, mai robuste în etapa timpurie și mai zvelte spre cea târzie. Fără îndoială, ele au un caracter religios.
Pătrunderea păstorilor răsăriteni în stepa interfluviului (mijlocul milen. V î.Hr.) a blocat contactele agricultorilor din silvostepa Nistru-Prut cu civilizațiile dunărene și balcanice. Pe la mijlocul mileniului IV î.Hr., în sânul comunităților Cucuteni-Tripolie au loc procese necunoscute și evenimente ce au dus la schimbări importante în societate – are loc fărâmițarea acestui vast bloc cultural unitar și sinteza unor noi formațiuni etnoculturale, proces ce se desfășoară în cadrul unei noi epoci istorice43.
În stepă, cataclismele natural-climaterice de pe la mijlocul mil. V î.Hr., au împins triburile de păstori din stepele Europei de Est spre apus, care au ajuns și în Câmpia Bugeacului și până la Dunăre. Aceste comunități sunt identificate ca vestigii de tip Suvorovo44 sau grupul cultural Suvorovo-Casimcea, ce reprezintă doar o parte componentă a unui amplu fenomen cultural sau complex economic specific triburilor de păstori45. Anume aceste triburi războinice au pus capăt locuirii agricultorilor de tip Bolgrad-Aldeni, din cauza lor comunitățile Cucuteni-Tripolie „se înarmează” și fortifică așezările.
Sunt cunoscute doar câteva complexe funerare în tumuli și o mică necropolă plană lângă Giurgiulești/Cahul46, dar aceasta din urmă scoate în evidență destul de expresiv particularitățile acestor nomazi, statutul deosebit al unor membri ai comunităților. Așezări staționare ei nu aveau.
Înmormântarea celor decedați se efectua în gropi simple sau cotlonite, în poziție „dormind”, pe o parte sau alta, cu capul spre răsărit. Bărbații-căpetenii erau depuși întinși pe spate cu genunchii ridicați – „șezând culcați”, astfel fiind evidențiat statutul lor deosebit. Căpetenia din mormântul 4 de la Giurgiulești avea inele de buclă spiralate din aur, o lance cu pana din lame de silex, două sulițe cu vârfurile din corn de cerb, un pumnal masiv din aramă și un cuțit-pumnal din silex dobrogean. Între picioare – un phalos din corn de cerb47. Unica piesă ce vorbește despre originile răsăritene ale comunității este vasul ceramic din pastă amestecată cu scoică pisată – tehnologie specifică păstorilor din răsărit.
Un loc aparte printre armele din morminte – vârfuri de săgeți, sulițe și pumnale din silex, măciuci și topoare-ciocan din silex sau alte roci dure, revine figurinelor sculptate din piatră în formă de cap de cal – sceptre-simboluri militare ale cetelor de călăreți. Pe lângă acestea, în unele morminte sunt prezente, uneori în număr foarte mare, diverse podoabe – mărgele, brățări, diverse pandantive, lucrate din scoici rare, din aramă și chiar aur.
Aflați în stepă circa o mie de ani, acești păstori au influențat puternic societatea sedentară a comunităților din silvostepă, provocând și acele transformări ce au dus la destrămarea blocului unitar Cucuteni-Tripolie. Și în stepă situația se schimbă, căci de pe la mijlocul mil. IV î.Hr., arheologic, prezența păstorilor războinici nu se mai manifestă.
Epoca bronzului. Cu toate că începutul ei se consideră mijlocul mil. IV î.Hr., primele obiecte confecționate din acest aliaj apar în sudul Europei de Est tocmai spre sfârșitul acestui mileniu și doar în aria comunităților din stepă, ele fiind o producție a centrului metalurgic din nordul Caucazului. Bronzul intră intens în uzul cotidian din regiune doar peste circa o mie și jumătate de ani, în cea de-a doua jumătate a mil. II î.Hr.
În silvostepă, epoca bronzului în curs de devenire a fost marcată de acele procese și evenimente necunoscute, ce au avut ca efect scăderea bruscă a numărului de așezări eneolitice și individualizarea unor formațiuni „independente”, ce păstrează „coloratura” și modul de viață tradițional în multe privințe. Acestea sunt comunități din faza finală de evoluție a civilizației/fenomenului cultural Cucuteni-Tripolie, individualizate prin decorul ceramicii cu ornament pictat monocrom (negru) în degradare și dispariție și decor cu șnur. Se restrânge mult și arealul locuit – cursul superior și mijlociu al Prutului și Răutului, unde s-au manifestat succesiv grupurile culturale de tip Bădragii Vechi, Brânzeni și Gordinești48, și zona Nistrului de la Soroca până la confluența cu Răutul – grupul cultural de tip Ofatinți (Vâhvatințî)49.
Așezările tot mai frecvent sunt amplasate pe locuri înalte sau mameloane stâncoase, la unele din ele (Gordinești) se pot observa urmele sistemelor de apărare50. Degradează și locuințele, se revine la construcțiile cu baza adâncită. Un rol tot mai însemnat în viața cotidiană începe să joace creșterea vitelor cornute mari și mici, uneltele continuă a fi din silex, șist, os și corn, degradează tehnologia confecționării ceramicii, crește procentul vaselor grosiere. Doar în așezările de pe Nistru degradarea componentelor culturale de bază nu este atât de evidentă51.
Pentru faza finală a fenomenului Cucuteni-Tripolie este cunoscut și ritul funerar practicat – necropola plană Ofatinți, defuncții fiind depuși în gropi nu prea adânci, în poziție „dormind”, de obicei, pe stânga, și cu capul spre nord-est. Alături era depusă în abundență hrană și băutură în vase de lut, unelte și alte obiecte. Groapa se acoperea cu lemn, apoi se arunca pământul în movilă, stăpânit la bază de un ring din lespezi de piatră, care, uneori, acopereau toată movilița52. Morminte aparte plane, dar și sub tumuli, sunt cunoscute și pentru grupul cultural de tip Gordinești53.
Atât vestigiile culturale de tip Gordinești, cât și cele de tip Ofatinți, își întrerup brusc existența, încetarea locuirii fiind cauzată de factori externi – extinderea dinspre silvostepa păduroasă a Europei Centrale a comunităților purtătoare ale culturii amforelor sferice, dar mai ales, pe la începutul mil. III î.Hr., a triburilor nomade de păstori, de origine indo-europeană, venite din est54.
Peisajul arheologic al Câmpiei Moldovei de Sud cu Bugeacul după mijlocul mil. IV î.Hr., în faza finală a fenomenului Cucuteni-Tripolie, este reprezentată prin grupul cultural de tip Usatovo. Se consideră că cristalizarea lui a avut la bază o parte din populația din silvostepă – de tip Gordinești și Ofatinți, care s-a coborât în stepă, unde a înglobat în sine și comunitățile de păstori rămase acolo55, cu toate că poate fi vorba și de un val de nomazi veniți din răsărit, care au adus cu sine și bronzurile arsenice caucaziene.
Aceste noi comunități au ocupat toată stepa, pe cursul Nistrului ajungând până la arealul grupului Ofatinți. Modul de viață era păstoresc, cu toate că sunt înregistrate și urme ale unor stațiuni pe forme înalte de relief, în preajma lor fiind amplasate necropolele – plane sau tumulare, cu multe caracteristici pe care le-am menționat la grupul de pe Nistru – gropi simple, aparte sau în șir sub tumuli, înhumații, poziție „dormind”, predominant pe stânga și cu capul spre nord-est, inventar bogat ce include și vase tipice din silvostepă, groapa acoperită cu bârne sau lespezi și ringul de piatră, sau placarea tumulului cu pietre56. Rareori, pe vârful tumulului se instalau sculpturi-stele antropomorfe din piatră.
La o anumită etapă de timp, în morminte, pe lângă vasele ceramice de tip Gordinești (pe Prut) și Ofatinți (pe Nistru) apar și vase de evidentă proveniență nord-caucaziană, ornamentate cu șnur și ștanțe de forme diferite. Ar putea fi vorba de un nou grup de nomazi războinici veniți din stepele Caucazului de Nord, ce au ajuns și în silvostepă, un mormânt al cărora, cu circa 35 vârfuri de săgeți din silex, a fost descoperit tocmai la Costești/Râșcani pe Prut57. Puținele piese metalice din complexele de tip Usatovo sunt din bronz arsenic caucazian.
Dispariția aspectului cultural de tip Usatovo este legată, ca și a celor din silvostepă, și de schimbarea climei – aridă. Ea a pus în mișcare comunitățile păstorești dintre Nipru și Volga, care pe la începutul sfertului doi a mil. III î.Hr. au ajuns în răsăritul Carpaților (Fig. 15), ocupând în primul rând regiunile de silvostepă și punând capăt existenței așezărilor din zonă.
Dar înaintarea lor spre nord a fost oprită de purtătorii culturii ceramicii ornamentate cu șnur, de origine central-europeană, comunitățile cărora s-au extins și în nordul spațiului în primele secole ale mileniului III î.Hr., succedându-le pe cele ale culturii amforelor sferice.
Cunoscute printre cercetătorii ruși ca purtătoare ale fenomenului cultural „Iamnaia”, pentru gropile funerare mari, adâncite în solul rudimentar, sau cultura „mormintelor cu ocru”, pentru faptul că cei decedați erau „purificați” cu praf de ocru roșu, aceste triburi au ocupat întreg spațiul dintre Nistru și Prut (cca 2800/2700 – 2200/2000 î.Hr.), punând începutul unei cavalcade de triburi de păstori, care au fost „băștinași” succesivi în regiune timp de peste 1500 de ani – de la sfârșitul bronzului timpuriu și toată perioada lui mijlocie.
Informația despre aceste comunități de păstori nomazi ne este furnizată de complexele funerare – înhumații sub tumuli și în tumuli. Diferențierile dintre aspectele culturale ale păstorilor țin de specificul ritualului și de obiceiurile reflectate în inventarul funerar. Urme ale unor stațiuni sezoniere, care în mod normal ar fi trebuit să fie, indiferent de faptul că ei se deplasau dintr-un loc în altul în care cu roți de lemn, încă nu au fost documentate.
Astfel, analiza complexelor funerare ale păstorilor culturii „mormintelor cu ocru” scoate în evidență două variante consecutive de dezvoltare a acestor comunități în regiune – varianta nistreană, timpurie, în nordul regiunii (sfertul doi al mil. III î.Hr.), și varianta Bugeac în zona de stepă până la limita cu silvostepa (toată jumătatea a doua a mil. III î.Hr.).
Necropolele tumulare ale acestor triburi erau amplasate în așa fel, ca să fie văzute din depărtare – pe șesurile late și întinse, pe pantele line ale văilor și promontoriile nu prea înalte, pe culmile dealurilor. Mulți tumuli serveau ca necropole comunitare sau tribale, prima înmormântare fiind în groapă rectangulară, celelalte, cu timpul (diferențierea de statut social și avere), fiind mai mari și mai adânci, pentru defuncți fiind amenajate camere funerare acoperite cu „scânduri” groase și late de lemn, pe praguri fiind amplasate roțile de lemn cu butuc de la carele desfăcute58. Poziția defuncților evoluează de la întins pe spate spre „culcat” pe o parte sau alta, cu capul spre apus, înmormântările ulterioare în tumul erau amenajate pe cerc, orientarea defuncților variind de la direcția vest, în limitele sectorului nord-vestic59, iar în cele târzii – și sud-vestic60. Se manifestă și fenomenul amplasării stelelor funerare de piatră pe vârful tumulilor (Fig. 17).
Inventarul mormintelor este destul de limitat, în cele timpurii găsim vase din locul de origine, cu fundul ascuțit, și ulterior – forme împrumutate de la comunitățile culturale învecinate. Printre puținele obiecte-arme, cele din bronz sunt de origine nord-caucaziană, iar celelalte – topoare, pumnale, vârfuri de săgeți, erau din silex și roci dure de piatră. Doar la acești păstori putem întâlni „ace în formă de ciocan” (Fig. 16) de prins părul lung în moț, lucrate din os61.
Prezența în spațiul dintre Nistru și Prut a păstorilor purtători ai culturii mormintelor cu ocru, timp de circa șase secole, a fost întreruptă la începutul bronzului mijlociu de extinderea în acest spațiu, dinspre stepele Donului, a păstorilor nomazi, ce înmormântau defuncții în gropi cu catacombă și erau cunoscuți ca purtători ai culturii catacombelor (începând cu cca 2200/2000 î.Hr).
Noile grupuri de nomazi, probabil, au preluat controlul asupra teritoriului și a turmelor de vite deținute de comunitățile anterioare de păstori. Cel puțin, multe vârfuri de săgeți din silex, tipice pentru purtătorii culturii catacombelor, au fost găsite înfipte în osemintele purtătorilor mormintelor cu ocru din regiune62. Unele grupuri mai războinice au ajuns și în nordul spațiului, pe cursul superior al Nistrului și Prutului.
Alte schimbări în peisajul arheologic, decât modul de săpare a gropilor funerare pentru defuncți, nu sunt cunoscute. Aceștia foloseau tumulii existenți, înmormântând decedații în sectorul de sud, spre centrul tumulului fiind amenajată camera funerară/catacombă orientată în lungul poalei tumulului. Defuncții erau aranjați în poziție culcați pe spate sau „dormind”, pe o parte sau alta, cu capul în stânga intrării, în direcția sectorului de vest63. Inventarul era destul de modest – vase ceramice sau de lemn, arme – topoare și măciuci sferice din roci dure de piatră (Fig. 18), pumnale din silex, puține piese din bronz oriental, vârfuri de săgeți din silex.
În paralel cu aflarea în regiune a păstorilor răsăriteni cu morminte în catacombe, pe la începutul mil. II î.Hr., din zona cursului de mijloc al Tisei, probabil, prin pasurile montane din nord-est, pe Prutul de Mijloc au ajuns grupuri nu prea mari de populație războinică, care au staționat un timp și în stânga fluviului (Brânzeni – Costești). Arheologic, vestigiile acestei populații sunt întrunite în cultura Edineț.
Puține cunoaștem despre acești războinici, prezența lor fiind marcată doar prin două mici necropole plane – Brânzeni și Cuconeștii Vechi (câte șase morminte), precum și prin câteva complexe sub și în tumuli, fapt ce ne vorbește despre prezența lor scurtă în ținut. Defuncții erau înmormântați în gropi simple, în poziție „dormind” pe o parte, puternic chircită, cu capul spre sud. Inventarul conținea vase ceramice specifice, inclusiv ulcioare zvelte cu două mânere, lucrate minuțios și lustruite la negru, cu decor în relief, precum și arme – topoare de piatră și vârfuri de săgeți din silex. Groapa mormântului se căptușea cu pământ și pietriș, la suprafață se așezau ringuri de piatră64. Se consideră că purtătorii culturii Edineț practicau și incinerarea (Costești/Râșcani), fapt ce vorbește despre neomogenitatea noilor veniți.
Totodată, descoperirea unui mormânt la Pruteni/Ungheni și a altuia tocmai la Tochile-Răducani/Leova, în mediul comunităților culturii catacombelor, presupune că cete din grupurile nou-venite au pornit în căutare de prăzi spre sud, unde au fost oprite de purtătorii culturii catacombelor. Urmărindu-i pe venetici, păstorii din sud au ajuns tocmai în nord-vestul regiunii, unde e cunoscută o concentrație sporită de morminte ale culturii catacombelor, iar războinici apuseni s-au refugiat în mediul purtătorilor culturii ceramicii ornamentate cu șnur de pe Nistrul Superior și Polonia de Sud-est.
Cât privește aflarea în ținut a comunităților de păstori cu morminte în catacombe – în primele secole ale mileniului II î.Hr. acest obicei nu se mai manifestă arheologic, din regiunile sudice ale silvostepei Nipru și Don peste ei vine următorul val de păstori nomazi (până cca 1600/1500 î.Hr.), cunoscuți ca purtători ai culturii ceramicii cu brâie în relief65. Ei au preluat în scurt timp controlul asupra comunităților locale de păstori din tot spațiul Pruto-nistrean, fapt despre care ne mărturisesc unele elemente ale ritului funerar, precum și unele forme de vase ceramice. Cel puțin, fenomenul înmormântării în catacombe nu se mai manifestă.
Ritul lor funerar specific era înmormântarea defuncților în sectorul de sud al tumulilor vechi, în gropi simple, ovale sau dreptunghiulare, în care decedații erau aranjați în poziție chircită sau puternic chircită, preponderent pe partea stângă și cu capul spre est sau nord-est. Rareori se amenajau gropi căptușite cu lespezi („lăzi”) de piatră și „lăzi-sicrie” scobite în două jumătăți de trunchiuri de lemn (Nicolscoe/Slobozia)66. Inventarul foarte modest includea vase specifice, catarame rotund-ovale de os sau corn (Fig. 19), rareori topoare de piatră, vârfuri de săgeți de silex și piese de bronz, inclusiv un pumnal de bronz turnat undeva în sudul Uralului67.
Cu timpul, în zona din preajma silvostepei apar și stațiuni nomade, încă necercetate, iar pe lângă ele și mici necropole plane (Calfa, Dănceni). Cu toate acestea, către mijlocul mil. II î.Hr., aspectul cultural al acestor păstori încetează să se manifeste – spațiul Pruto-nistrean începe să fie colonizat de comunități sedentare de crescători de vite.
În toată perioada bronzului mijlociu, extremitatea de nord-vest a spațiului a fost locuită de comunitățile sedentare de agricultori și crescători de vite, cunoscute sub aspectul cultural Komarov, care constituiau periferia de sud-est a vastului areal Trzcineck-Komarov, din Ucraina de Vest și Polonia de Est. Aici s-au oprit păstorii culturii catacombelor și cei ai culturii ceramicii cu brâie în relief, aceste comunități continuau să locuiască acolo când în silvostepă au apărut crescătorii de vite sedentari.
Așezările cunoscute în spațiul țării noastre sunt tipice pentru comunitățile sedentare din zonele împădurite, de lungă durată, cu locuințe de suprafață încălzite cu vetre și cuptoare. Și descoperirile din ele sunt tipice siturilor de habitat staționar – vase specifice fragmentate cu decor din linii incizate, crestături și brâie în relief (Fig. 20), seceri, topoare-tesle, „dinții” de rală sau boroană din silex.68 La Coteala a activat și un atelier de turnare a obiectelor din bronz.
Neomogenitatea acestei culturi se manifestă în ritul funerar – înhumații în tumuli și necropole plane precum și prin prezența incinerațiilor. Comunitățile culturii Comarov din nordul Moldovei au contactat activ ce cele de păstori sedentari din bronzul târziu, fapt confirmat de vasele ceramice ale agricultorilor în siturile crescătorilor de vite, și invers69. Aspectul culturii Comarov încetează a se manifesta în ținut pe la sfârșitul perioadei târzii a acestei epoci.
Evenimentele dinamice în plan „global-continental” de la mijlocul mil. II î.Hr., cu mișcări de populații din est spre vest și din regiunea carpato-dunăreană spre est ne permit să constatăm arheologic doar consecințele lor – în spațiul dintre Nistru și Prut din nou apar comunități de populație sedentară (cca 1600/1500 – 1300/1200 î.Hr.), dar de crescători de vite.
Silvostepa a fost colonizată de către purtătorii culturii Noua (Fig. 22), care, din regiunea Moldovei Centrale și a Platoul Bârladului, s-au extins spre est și nord-est, până la arealul așezărilor de tip Komarov, la ei alipindu-se și unele comunități de păstori ale culturii ceramicii cu brâie în relief.
Cât privește zona de stepă – ea a fost preferată de comunitățile culturii Sabatinovka (Fig. 23), extinse spre apus, până la Prut și gurile Dunării, din regiunea Mării Azov. Modul de viață și preocupările principale ale populației acestui aspect cultural sunt foarte asemănătoare cu cele ale vecinilor din silvostepă, dar unele particularități denotă proveniența lor diferită.
Atât vestigiile din silvostepă, cât și cele din stepă, sunt dispersate destul de omogen în spațiul ocupat, pentru purtătorii culturii Noua fiind specifice așezări mari cu „cenușare”, cele din stepă fiind de dimensiuni mult mai mici, iar „cenușarele” nu atât de expresive. Se consideră că multe din așezări erau utilizate sezonier, revenindu-se la ele destul de frecvent și refăcând gospodăriile părăsite, doar că la cele din silvostepă se foloseau preponderent materiale organice, iar în stepă, preponderent, piatra70, cu toate că deseori se întâlnesc construcții cu baza adâncită71, specifice unor așezări de durată mai scurtă. În silvostepă se practica mai mult creșterea vitelor mari cornute, pe când în stepă, probabil, se punea accent pe cornutele mici.
Comunitățile culturii Noua își înmormântau defuncții în necropole plane, amplasate în apropierea locurilor de staționare, dar recunoscute de departe, cum ar fi la Chirileni/Ungheni, amenajată la poalele de sud ale unui tumul mai vechi72. Decedații erau depuși în gropi ovale, în poziție chirchită pe o parte sau alta, cu capul în sectorul de nord-vest (Fig. 21), cu toate că sunt situri în care predomină direcția sud-est73, aceasta vorbind despre neomogenitatea comunităților. Inventarul funerar era destul de modest – un vas cu hrană sau băutură și, foarte rar, alte obiecte.
În pofida prezenței așezărilor, păstorii din stepă practicau în exclusivitate înhumarea defuncților în tumuli mai vechi, în poalele lor de sud. Defuncții erau aranjați în poziție puternic chircită, pe o parte sau alta, cu capul, preponderent, în sectorul de nord-est. Foarte rar cei decedați erau însoțiți de vase cu ofrande74.
Destinele acestor comunități au fost diferite. Păstorii din silvostepă au fost afectați de mișcările de noi populații venite dinspre sud-vest, în timp ce comunitățile din stepă, mai mobile, evitând contactele cu grupurile ce se mișcau dinspre Dunăre și primind noi grupuri înrudite din răsărit, precum și din silvostepă, au constituit baza unei noi culturi arheologice din regiune.
Epoca fierului. În perioada de trecere de la epoca bronzului la cea a fierului, evenimentele dinamice ce au pus început marii migrații egeice, au dus la schimbări radicale în peisajul cultural al Europei Centrale și de Sud-est, unde au luat naștere trei mari complexe culturale, esențial deosebite de cele ale epocii bronzului. Specificul celui din regiunea Dunării de Mijloc, de aspect hallstattian, cu mod de viață agraro-păstoresc, în care metalurgia bronzului ajunge la apogeu și încep să apară și obiecte din fier, erau vasele ceramice arse la negru, cu suprafața bine lustruită, în unele zone cu decor canelat, în altele – cu decor incizat, sau incizat și imprimat. Anume din acest areal, constant, timp de o jumătate de mileniu (sec. XII- mijlocul sec. VII î.Hr.), migrau rapid grupuri de populație spre regiunile de silvostepă din răsăritul Carpaților75. În spațiul dintre Nistru și Prut, spre deosebire de zona de stepă, peisajul arheologic al silvostepei se schimbă permanent, cel natural rămânând constant.
Începând cu sec. XII î.Hr., silvostepa este invadată de grupuri de populație, considerate de unii descendente din strămoșii ilirilor și de alții din cei ai tracilor de nord, venite din regiunile din stânga Dunării de Mijloc (Fig. 24), și cunoscute sub aspectul cultural de tip Chișinău (Chișinău-Corlăteni), așezându-se cu traiul, preponderent, pe cursurile de apă din zona centrală a spațiului, pe Prutul de Mijloc și pe unele văi din vecinătatea Nistrului. Individualitatea lor este exprimată, îndeosebi, de specificul vaselor ceramice de bucătărie – cu suprafața neagră, lustruită metalic, și inconfundabile prin formele specifice și ornamentul în caneluri orizontale, verticale, oblice, în ghirlandă sau alte compoziții, lucrate cu mâna de meșterii ce posedau bine tehnica și tehnologia confecționării lor.
Caracterul lor păstoresc-agrar se manifestă în structura comunităților, când pe văile bogate în vegetație, la 1-2 km de la așezările mai mari se aflau gospodării individuale/cătune (Zămcioji-Rădeni), sau așezările mai mari întruneau 2-3 până la 5 gospodării, amplasate la 100-200 m una de alta (Mileștii Mici)76. Locuințele erau de suprafață, dar se întâlnesc și cu baza adâncită, care erau folosite și ca încăperi auxiliare pentru diverse necesități gospodărești, în apropiere fiind amenajate și ocoalele pentru vite. Uneltele confecționate individual erau preponderent din os/corn, silex și piatră, din lut și ceramică se făceau greutățile, iar cele din bronz – celturi-topoare (Fig. 25), seceri, dălți, ace77, lucrate în cadrul așezărilor78, posibil, de meșterii ambulanți, cu toate că se întâlnesc și piese de bronz caracteristice regiunilor central-europene, ajunse în silvostepă împreună cu posesorii lor.
Ritul funerar practicat era incinerarea defuncților cu plasarea resturilor cremării în vase-urne, uneori acoperite cu străchini-capace, și depuse în cadrul necropolelor plane în gropi simple79. Pe Prutul de Mijloc, vase tipice purtătorilor culturii de tip Chișinău-Corlăteni au fost descoperite sub un tumul izolat, acoperite cu o mică manta de pietre80.
Încă rămâne neclară soarta istorică a acestor comunități de păstori și agricultori, fiind presupusă și retragerea lor spre nord, în bazinul Prutului de Mijloc, sub presiunea altui val de migratori dunăreni, urmele lor pierzându-se pe parcursul sec. X î.Hr.
Între timp, când silvostepa era deja populată de comunitățile de tip Chișinău-Corlăteni, pe la sfârșitul sec. XII î.Hr., din regiunea Dunării de Jos, din arealul cu ceramică incizată, încep mișcarea spre nord-vest alte grupuri de populație care, între Prut și Nistru, au staționat un timp în fâșia îngustă de la limita stepei și silvostepei, pe linia Cociulia-Hansca-Holercani. Ele au lăsat vestigiile cunoscute ca grup cultural de tip Holercani-Hansca.
Două caracteristici esențiale deosebesc acest grup cultural de cel din silvostepă – complexul ceramic specific cu decor din caneluri nu prea late oblice, orizontale sau în zig-zag, uneori degradate la incizii81 și ritul funerar prin inhumație, în poziție chircită, cu capul spre nord-vest82. Dar acest grup este încă insuficient cercetat. Se cunoaște că o parte a coloniștilor dunăreni s-au deplasat mai departe și în stânga Nistrului de Mijloc au contribuit la formarea grupului cultural Balta. E cert că comunitățile din stepă au preluat de la ei tehnologia confecționării ceramicii negre lustruite, imitând atât multe forme, cât și ornamentele specifice – motive canelate și imprimate.
Cu toate că cei rămași au locuit în ținut până prin sec. X î.Hr., nu este clară soarta acestor comunități. Se consideră că viața lor, ca și a vecinilor dinspre nord, a fost perturbată de pătrunderea neașteptată în silvostepa dintre Nistru și Prut, undeva în prima jumătate a sec. X î.Hr., a unui nou val de triburi, destul de războinice, pornite de prin regiunile din sudul Dunării de Mijloc și de Jos și considerate descendente din tracii de sud83.
Traversând spațiul Pruto-nistrean pe la limita stepei cu silvostepa, fără a lăsa „urme” arheologice, ei au staționat puțin pe promontoriul Butuceni, după care prin sec. X î.Hr. au colonizat compact spațiul restrâns de pe Podișul Nistrean (Rezina-Șoldănești). Aceste triburi, cunoscute ca cultura Saharna-Solonceni/Saharna (Cozia-Saharna), se înscriu în peisajul arheologic din hallstattul timpuriu prin complexul ceramic specific – variate forme de vase ceramice de culoare neagră, lustruite, cu bogat decor incizat și imprimat, adesea incrustat cu pastă albă (Fig. 26). Așezările lor deschise, specifice comunităților agrar-păstorești, erau înșiruite în lungul malului drept și abrupt al râului, pe promontoriile și pe pantele înalte ale văilor și vâlcelelor derivate din fluviu, întotdeauna în preajma surselor de apă potabilă. Se consideră că pe toată perioada de aflare a acestor triburi pe Nistru, cca 200 ani, din regiunile de origine veneau noi grupuri de populație, lucru reflectat în apariția noilor tehnici și a motivelor ornamentale de pe vasele ceramice84. Se pare că apariția noilor grupuri nu întotdeauna era pașnică, dovadă servind schelete umane în poziție deloc rituală, aruncate în gropi, umplute ulterior cu resturi menajere85, precum și anumite „practici”, considerate rituale, în care este implicat corpul uman86.
Ritul funerar practicat era înhumarea decedaților în necropole plane aflate mai departe de așezări. Defuncții erau depuși în gropi puțin adânci, sau în „lăzi” din lespezi mari de piatră87 în limitele stratului de cernoziom, în poziție chircită, mai mult pe stânga, cu capul spre est sau sud-est, fiind însoțite de vase cu ofrande și piese vestimentare, podoabe. În jur era amenajat un ring circular de piatră, după care se înălța o moviliță nu prea mare, uneori căptușită cu pietre, iar „lăzile” se acopereau cu lespezi-capace mari de piatră.
Pe la începutul sec. VIII î.Hr. și viața acestor comunități sedentare a fost perturbată de următorul val de migratori, tot veniți din regiunea Dunării de Mijloc, pe drumul deja „bătătorit” de predecesori, aceștia substituind în Podișul Nistrean populația precedentă. Purtătorii culturii Saharna, probabil, s-au refugiat în stânga Nistrului, deplasându-se spre bazinul Niprului.
Aceste noi comunități, descendente mai degrabă din arealul hallstattului canelat, ocupând vechile așezări și având același mod de viață agrar-păstoresc, arheologic, sunt individualizate prin cultura Șoldănești (Basarabi-Șoldănești), deosebită de cea anterioară prin două caracteristici distincte. Prima – setul ceramic specific cu vase de culoare neagră, lustruite, printre care chiupuri (Fig. 27), ulcioare, cești, castroane cu marginea lată, acoperite cu decor canelat în diverse motive, și a doua – ritul funerar prin incinerație, cu plasarea resturilor cremării în urne, acoperite uneori cu străchini-capace și depuse în gropi nu prea mari în cadrul necropolelor plane88. Deosebite de acestea sunt complexele funerare prin incinerație de pe Răut.
Numărul de situri atribuite acestor comunități este încă destul de redus, cu toate că purtătorii culturii Șoldănești au locuit în ținut cca 150 ani. Către mijlocul sec. VII î.Hr., din ținuturile îndepărtate ale Asiei Centrale ajunge în regiune un val al nomazilor scitici timpurii. Sub presiunea lor, comunitățile de pe Nistru se retrag în ținuturile Subcarpaților Răsăriteni89.
Ce s-a petrecut în restul silvostepei Pruto-nistrene în cei circa 350 de ani de prezență a comunităților Saharna și Șoldănești în Podișul Nistrului – aproape că nu știm. În ultimul timp apar noi situri de epocă ce pot să modifice acest peisaj arheologic, dar ele necesită a fi cercetate. În schimb, regiunea de stepă, chiar de la primele manifestări ale culturilor hallstattiene în silvostepă, este bine cunoscută, grație numărului mare de complexelor funerare, descoperite prin cercetările în zonele sistemelor de irigație.
Evenimentele din perioada de trecere la epoca fierului, sfârșitul sec. XIII – prima jumătate a sec. XII î.Hr., au dus la constituirea în stepă a culturii Belozerka, legată genetic de cea precedentă. Doar prezența ulterioară a comunităților de agricultori-păstori și-a impus amprenta puternică asupra setului ceramic – îndeosebi ceramica fină, de culoare cenușie-negrie lustruită, cu decor canelat și proeminențe, (Fig. 28-29) nelipsit fiind și ornamentul geometric incizat90 (Fig. 30).
Aflați în stepă circa 250 de ani, la o anumită etapă purtătorii culturii Belozerka au trecut la modul de viață sedentar, îndeosebi în regiunile cu vegetație mai abundentă din preajma silvostepei, așezările deschise înșiruindu-se în preajma surselor de apă, cu locul gospodăriilor marcat de pete cenușoase nu prea mari. Pentru trai erau construite locuințe, îndeosebi cu baza adâncită, caracteristice populației păstorești. Setul de unelte cotidiene era din os, corn, piatră și silex. Sunt cunoscute și piese-arme din bronz – cuțite și pumnale, de tradiții răsăritene, dar și carpato-balcanice.
Ritul funerar practicat era inhumația în tumuli, dar sub influența fluxului de populație din silvostepă, apar necropole mixte – tumulare și plane, una din cele mai mari fiind cunoscută pe platoul Cazacliei91. Decedații erau depuși în gropi rectangulare – „locuințe”, în poziție „dormind” pe o parte sau alta, cu capul în direcție sudică. Inventarul funerar include vase ceramice, uneori podoabe sau arme – cuțite din bronz sau bimetalice, ce denotă și diferențierile mari de avere.
Către sec. X î.Hr., clima în stepă devenind aridă, a impus comunitățile culturii Belozerka să treacă la păstoritul nomad. Tot fenomenul global legat de climă a pus în mișcare triburile de nomazi din regiunile îndepărtate ale Asiei92, care, pe la sfârșitul sec. X î.Hr., au ajuns și în stepa dintre Nistru și Dunăre, preluând controlul asupra comunităților locale de păstori. Se consideră că aceștia au fost legendarii „cimerieni” din izvoare scrise grecești93. Arheologic, prezența lor în stepă e documentată de complexe funerare, în care mai sunt caracteristici specifice comunităților precedente (Fig. 28), dar se manifestă și prezența printre ei a conducătorilor militari de călăreți-arcași94.
Aflându-se în regiune până la începutul sec. VII î.Hr., cetele de cimerieni, prin stânga Nistrului se ridicau tocmai pe cursul de mijloc, (Mocra, Vladimirovca), unde, în dreapta râului, locuiau comunitățile sedentare ale culturii Șoldănești.
Ritul funerar practicat de cimerieni era înhumarea defuncților sub tumuli (pentru conducători) sau/și în tumuli, în gropi rectangulare mai mari sau mai mici, culcați pe o parte sau întinși pe spate, cu capul spre vest. După poziția defuncților și seturile de căpăstru, arheologic, se disting două aspecte culturale – mai timpurii, de tip Chernogorovka, și mai târzii, de tip Novocherkask, parțial sincrone cu primele. Probabil, sunt două grupuri înrudite de nomazi, ultimii alăturându-se pe Nistru mai târziu.
Cimerienii, în tactica lor de luptă, foloseau spade lungi și pumnale scurte din fier, măciuci din piatră și lănci cu vârfuri din fier. Pentru lupta la distanță era folosit arcul, cu săgeți cu vârful de os, apoi din bronz, cu două aripioare și spin la bază95.
Cu timpul, grupuri de cimerieni vor ajunge pe Dunăre, în Câmpia Maghiară, iar soarta celor rămași, ca și a populației hallstattiene a culturii Șoldănești, va fi afectată de pătrunderea în silvostepă, în jurul anilor 650 î.Hr., a sciților96, care, în mișcarea lor din adâncurile Asiei, au staționat un timp pe Nipru. Majoritatea din ei s-au mișcat apoi spre apus, trecând Carpații Răsăriteni, s-au oprit tocmai în Transilvania, iar alții, prin sud, s-au oprit în nordul Dobrogei.
Prezența sciților timpurii în spațiul Pruto-nistrean, în afară de câteva înmormântări în tumuli, și de cea din groapa cu catacombă de sub movilița de la Costești/Râșcani97, este marcată prin descoperiri întâmplătoare și în cadrul așezărilor din alte epoci istorice a vârfurilor de săgeți de bronz scitice timpurii98. E posibil că acești sciți au lăsat urme în cadrul așezărilor grupului cultural de tip Buzdugani pe Prut99, printre materialele de la Buzduganii de Jos fiind și trei vârfuri similare de săgeți de bronz (Fig. 32). Cercetarea acestor așezări este doar la începuturi, și cunoaștem că această populație ducea un mod de viață sedentar, în preajma pășunilor, și trăia în locuințe cu baza adâncită în sol. Complexul ceramic specific, cu vase grosiere cu decor din brâu alveolat cu împunsături-orificii (Fig. 31), precum și străchini cu marginea trasă spre interior, cu fațetări alungite oblic pe partea exterioară, are multe analogii și printre vestigiile din silvostepa Niprului.
Și despre ritul funerar practicat sunt puține de spus. La moment, constatăm că unicul rit practicat este înhumarea în poziție întinsă, cu capul în direcția sectorului vestic100. La Cuconeștii Vechi defunctul a fost depus în groapă cu catacombă. Inventarul funerar, în afară de ofrande alimentare, includea și arcul cu săgeți.
Către a doua jumătate a sec. VI î.Hr., de peste Volga spre apus, se îndreaptă un nou val de populație scitică, antrenând cu sine și unele grupuri din silvostepa Niprului. Acest val marchează în silvostepa Pruto-nistreană cultura scitică mijlocie. Neomogenitatea acestui val de migratori este reflectată în ritul funerar practicat – în necropola plană de la Dănceni și în mormântul izolat de la Suruceni este caracteristică înhumarea defuncților în gropi relativ mari, dreptunghiulare, în poziție întinsă, dar, spre deosebire de predecesori, cu capul spre sud-est101, iar în mormântul plan de la Pârjolteni, în groapă cu aceleași caracteristici, a fost depusă o incinerație102. Tot acestor nomazi poate fi atribuită necropola plană cu incinerații în gropi mari și lungi de la Dănceni, precum și câteva înhumații în tumulii din stepă, printre care și cele două în catacombe de lângă Mereni, orientate spre vest și est103. Toate aceste înmormântări, considerate a fi de oșteni și călăreți, sunt datate între mijlocul sec. VI – sfârșitul sec. V î.Hr.104 și descoperite atât în zonele neîmpădurite ale silvostepei din centrul spațiului, cât și în stepă.
Se consideră că aceștia au fost acei sciți (Fig. 33), împotriva cărora a pornit o mare expediție militară Darius, regele Persiei, prin anul 514 sau 512 î.Hr. Mărturie a acestei campanii nereușite sunt descoperirile izolate de spade-akinakes scurte în sudul câmpiei silvostepei și o tăbliță de lut ars cu scris cuneiform (persian) (Fig. 34), găsită nu departe de Cornești/Ungheni105.
Pe la sfârșitul sec. V î.Hr., în stepa interfluviului tot mai masiv se manifestă complexe ale sciților nomazi clasici, cu înmormântările lor prin înhumare sub și în tumuli. Staționând inițial în stânga Nistrului, de la Dubăsari (Fig. 37) spre cursul de Jos al fluviului, (Fig. 38) în scurt timp ei se răspândesc în toată stepa până la Dunărea de Jos106. Perioada de maximă prezență și răspândire a triburilor scitice în stepa Pruto-nistreană revine sfertului doi și trei al sec. IV î.Hr. Și acest val de nomazi era destul de neomogen – caracteristice fiind inhumațiile sub și în tumuli, sunt cunoscute și incinerații sub tumuli107. Diferențierile sunt vizibile și după forma gropilor funerare. Unele comunități înmormântau defuncții în gropi simple, rectangulare de mărimi diferite, în dependență de statutul decedatului, alții săpau gropi cu nișă, cei de-ai treilea – în gropi cu catacombe. Dar unitatea acestor triburi este demonstrată prin modul de viață comun, tipurile de arme și podoabe comune, inventarul funerar comun – conform statutului în societate etc.
Soarta istorică a sciților din spațiul dintre Prut și Nistru încă rămâne discutabilă, cauza fiind și evenimentele politico-militare ce au afectat regiunea în perioada aflării lor aici. Se cunoaște că prin anii 340, sciții în frunte cu regele Ateas au pătruns la sud de Dunăre, unde au fost înfrânți de către armatele macedonene conduse de Filip II. Cam în jurul acestei date ei nu se mai amintesc ca participanți la evenimentele de la Dunăre, și pe la sfârșitul sfertului trei al sec. IV î.Hr. datează grosul înmormântărilor culturii scitice clasice din stepa Mării Negre108.
Războiul scito-persan din 514 sau 512 î.Hr. a avut ca urmare răspândirea în zonele împădurite ale silvostepei centrale a purtătorilor culturii geților109, comunități de populație sedentară de agricultori și crescători de vite. În perioada de maximă dezvoltare, această populație ocupa toată zona Codrilor, de la Cigârleni și până la Horodiște, partea împădurită a bazinului Răutului și partea împădurită din bazinul Nistrului de Mijloc, de la Țipova și Ofatinți până cam la Climăuții de Jos și Rașcov.
Prezența, în vecinătatea acestor comunități, a populației de păstori ai culturii scitice mijlocii a impus amplasarea așezărilor pe locuri înalte și ferite, precum și înființarea de la bun început a unor așezări întărite, înconjurate de ziduri puternice din lemn și pământ, ocrotite de șanțuri adânci (Fig. 35). Astfel, zidul așezării Saharna „La Revechin” de pe Nistru avea grosimea de circa 3,3 m și înălțimea ce depășea 6 m, iar șanțul, adânc de cca 5,5 m, avea lățimea la gură de 8 m110. Din cele circa 150 de situri atribuite geților aproape o treime sunt așezări întărite.
Atât în așezările deschise, cât și în cele întărite, locuințele erau de suprafață, în acestea din urmă ele fiind lipite de pereții interni ai zidului111. În cadrul multor așezări activau meșteșugari specializați în prelucrarea fierului și a metalelor neferoase în ateliere speciale112. Multe unelte, îndeosebi cele folosite în construcție și agricultură – erau din fier, ele fiind aceleași pe care le cunoșteam acum câteva decenii în urmă. Nu mai puțin important era și olăritul, vasele de forme specifice, descoperite în aceste așezări, fiind similare setului ceramic din siturile de la sud de Dunăre și erau lucrate cu mâna – roata olarului nu era cunoscută.
Ritul funerar practicat de comunitățile culturii getice era incinerarea defuncților în cadrul așezărilor, oasele calcinate fiind adunate într-un vas-urnă, uneori acoperit cu o strachină-capac, sau într-o pânză, fiind depuse în gropi nu prea mari în cadrul unor necropole plane aflate în preajma așezărilor, cum e cazul la Hansca113. Ofrandele depuse erau foarte modeste – doar vasele cu ofrande și, rar de tot, obiecte mărunte și podoabe simple.
Timp îndelungat, relațiile cu păstorii din câmpia silvostepei erau mai mult pașnice, obiecte specifice culturii scitice mijlocii fiind descoperite în așezări, iar ceramica geților fiind utilizată de către păstori. Cu grecii din orașele Pontice, timp de peste un secol, ele au fost sporadice și au devenit stabile doar mai aproape de mijlocul sec. IV î.Hr.114, când grecii din Tyras au înființat o apoikiai pe locul așezării întărite de pe promontoriul Butuceni115. Cu băștinașii se stabilesc relațiile marfă-bani, echivalente fiind drahmele de argint ale Istriei și Tyrasului, precum și tetradrahmele lui Filip II116.
Viața acestor comunități a fost întreruptă brusc pe la sfârșitul verii anului 331 î.Hr. în contextul evenimentelor provocate de campania lui Zopyrion în nordul Mării Negre. Suferind înfrângere sub zidurile Olbiei, armata macedoneană a fost urmărită de către sciții de pe Nipru și distrusă complet în stepa de la vest de Nistru, după care sciții s-au întors spre silvostepă. Zidurile așezărilor întărite au fost incendiate și distruse, în unele incinte au rămas scheletele celor măcelăriți sau fragmente de oase umane117. În toate așezările, printre resturile construcțiilor incendiate se găsesc vârfuri de săgeți de bronz cu trei aripioare sau în trei muchii, specifice seturilor de tolbă scitice din sec. IV î.Hr. Cei ce au reușit să fugă, s-au deplasat spre nord în lungul Prutului, și mai departe spre vest, spre trecătorile Carpaților sau spre nord. Drumul lor este marcat de tezaure monetare sau descoperiri izolate de monede de tip Filip II, unele fiind găsite tocmai pe teritoriul Bielorusiei, a Poloniei, sau în aria celtică din Transilvania. Timp de peste o sută de ani, silvostepa Pruto-nistreană este lipsită de urme de habitat – sedentar sau păstoresc.
Peisajul arheologic al ținutului dintre Nistru și Prut în epoca fierului ar fi incomplet, dacă nu am aminti de faptul că, după plecarea sciților timpurii spre câmpiile Ungariei, începând cu mijlocul sec. VI î.Hr. pe Nistrul de Jos apar primii coloniști greci. Pe lângă micile așezări de la gurile Nistrului, printre care și pe locul viitoarei cetăți Tyras, unde a fost documentată ceramica produsă în Ionia pe la mijlocul sec. VI î.Hr.118, pe seama acestor coloniști au fost puse așezările de la Ciobruci, Calfa și Speia119, amplasate departe de gurile fluviului. Încă puține putem spune despre acești coloniști. Printre rarele materiale descoperite sunt amfore de Chios și Klazomene, precum și ceramică cenușie lucrată la roată de origine vest-pontică, datată pe la mijlocul sau în sfertul trei al sec. VI î.Hr.120. Activitatea acestor așezări, însă, a fost întreruptă de campania lui Darius împotriva sciților din anul 514/512 î.Hr. și de evenimentele ce au urmat.
Coloniștii revin pe Nistru mai târziu, pe la începutul sec. V î.Hr., înființând la gurile Nistrului câteva așezări pe malul stâng, cu centrul la Nikonion, care, probabil, deținea și funcția de polis, și pe malul drept – Othiussa, sau viitoarea cetate Tyras, numele cărora apar în surse scrise în anii 425-424 î.Hr.121. La sfârșitul sec. V î.Hr., când valul scitic pune capăt așezărilor rurale, polisul Tyras este înconjurat de un impunător zid de apărare, orașul deținând un rol important în comerțul din regiune. Viața în polisuri decurge după principiile și organizarea orașelor grecești, cu toate că printre locuitorii lor era și multă populație alogenă, inclusiv din rândul sciților sărăciți sau înstăriți. Către sfertul doi al sec. IV î.Hr., comercianții din Tyras întemeiază factorii comerciale pe la Palanca și Tudora, pentru a întreține comerț cu sciții nomazi și, probabil în această perioadă, înființează o apoikiai în mediul geților de pe Răut, pe locul așezării getice întărite de pe promontoriul Butuceni. Pe la mijlocul sec. IV î.Hr., Tyrasul emite propria monedă de argint și de bronz, astfel de monede de bronz fiind găsite la Butuceni122. Activitatea acestui oraș-polis, ca și a Nikonionului, a fost întreruptă de campania lui Zopyrion în anul 331 î.Hr., când a căzut zidul de apărare al Nikonionului și a fost puternic distrus cel al Tyrasului123. Pe la sfârșitul sec. IV î.Hr., când civilizația greacă intră în epoca elenistică, în Tyras sunt refăcute zidurile distruse, se refac așezările agrare din împrejurimi, dar către mijlocul sec. III î.Hr. intră într-o criză îndelungată. Tyrasul mai cunoaște perioade de avânt, chiar pe timpul prezenței romanilor în Pont, dar nu mai deține faima de cândva.
Epoca Latène în sud-estul Europei începe odată cu pătrunderea celților în interiorul Carpaților pe la mijlocul sec. IV î.Hr. La geții din silvostepă au apărut brățări, fibule și catarame specifice stilului Latène timpuriu. Dar tradiția se întrerupe, așezările getice sunt distruse. Arheologic, în silvostepă e „liniște” circa un secol. Unica zonă în care se manifestă prezența comunităților umane este Nistrul de Jos, unde pe malul stâng, în șesurile extinse și bogate în vegetație din limanul Cuciurgan a staționat una din hoardele scitice târzii, ce a migrat spre apus de prin regiunile Donului pe la sfârșitul sec. IV î.Hr., favorizați de „golul” din stepele apusene, creat după campania nereușită a lui Zopyrion în nordul Mării Negre.
Sciții târzii de pe Nistrul de Jos au staționat în stânga Turunciucului, urme ale stațiunilor păstorești de lungă durată fiind documentate pe râulețul Krasnaia124, materiale din această perioadă fiind descoperite și în așezarea de la Cioburciu125. În dreapta Nistrului o stațiune a fost depistată lângă Talmaz și materiale de epocă au fost descoperite tocmai în situl de la Calfa126.
Despre stațiuni se cunoaște doar că ele erau întinse în lungul văilor pe o lungime de circa 3 km, pe o fâșie de până la 150 m, alocuri fiind pete mari cenușoase. Printre materialele recoltate sunt și vase lucrate cu mâna, dar predomină fragmentele de amfore elenistice, datate între anii 240-190 î.Hr.127.
Ritul funerar al acestor nomazi era înhumarea defuncților sub și în tumuli, după cum se constată din cele câteva necropole tumulare din preajma Dunării, datate neclar în a doua jumătate sau la sfârșitul sec. IV î.Hr., iar după stabilirea lor în stânga Nistrului de Jos, în marea necropolă de la Hlinaia (1060×430 m, 115 complexe) majoritatea tumulilor degradează la mici movilițe din lutul scos din gropile funerare adânci128. Defuncții erau depuși în gropi adânci (circa 2-3 m) cu catacombă, în poziție întins pe spate, cu capul spre nord, fiind însoțiți de opaițe de lut și afumătoare (Fig. 39), cești sau străchini, bărbații având alături și armele lor – lănci și topoare de luptă de fier, arcul și tolba cu săgeți cu vârfuri din fier, precum și piese vestimentare și de podoabă (Fig. 40), inclusiv fibule de schemă Latène. Intrarea în camera funerară se astupa și puțul de intrare se căptușea bine cu pământ. Mulți dintre „tumuli” erau folosiți drept cavouri familiare, la înmormântările repetate gropile de acces puteau să sufere unele refaceri. Deseori peretele de intrare în catacombă era văruit sau era aplicat un decor prin incizie cu caracter sacral129.
Acest rit funerar s-a menținut neschimbat pe toată perioada de aflare a acestor triburi pe șesurile de la Cuciurgan, de pe la începutul sec. III și până în ultimul sfert al sec. II î.Hr. Soarta acestor sciți este încă greu de stabilit – s-au deplasat spre Dobrogea ori Crimeea, sau au plecat înapoi spre gurile Niprului? Arheologic, ei încetează să se manifeste în zona Nistrului de Jos în ajunul apariției în spațiul Pruto-nistrean a primelor triburi de sarmați.
Între timp, către începutul ultimului sfert al sec. III î.Hr., dinspre Germania de Mijloc și litoralul Mării Baltice, în regiunea Codrilor Centrali ajung triburi de populație războinică, pusă în legătură cu bastarnii izvoarelor scrise, ce se manifestă arheologic sub aspectul cultural de tip Poienești-Lucășeuca. Individualitatea lor este accentuată de ceramica lucrată cu mâna – vase grosiere acoperite cu barbotină și de bucătărie, lustruite și arse la negru metalic. Așezările sunt concentrate între bazinul cursului de jos al Răutului și bazinul cursului superior al Cogâlnicului. Urme de habitat se cunosc pe Nistru, la Rudi și Alcedar, și în sud, la Calfa și Purcari130.
Așezările deschise erau amplasate la poalele pantelor line sau pe promontorii ușor supraînălțate văilor late, preferate în toate timpurile de populațiile de agricultori și crescători de vite. Locuințele erau cu baza adâncită în sol131, dar și de suprafață. Cele necesare vieții cotidiene erau produse în cadrul comunităților, inclusiv vasele ceramice, și obiectele din fier/bronz132.
Cei decedați, cu tot cu obiectele vestimentare și de podoabă, erau incinerați, după care rămășițele cremării erau depuse într-un vas-urnă ceramic și, fiind acoperite cu o strachină-capac, erau depuse în cadrul necropolelor plane din preajma așezărilor133. Totodată, în zona Codrilor sunt cunoscute și două înmormântări izolate, în care resturile cremării au fost depuse în vase-situle de bronz de producție celtică cu o fibulă de argint de construcție Latène (Fig. 41)134, iar cel de-al doilea fiind acoperit cu o strachină-capac de tip Poienești-Lucășeuca, și însoțit de un set de arme ale unui oștean călăreț – tunică din piele de urs cu tot cu gheare, spadă și lance din fier, scut cu umbon din fier, o pereche de pinteni, o brățară și alte piese mărunte din fier135.
Existența culturii Poienești-Lucășeuca în silvostepa Moldovei se încheie pe la începutul sec. I î.Hr. Cele două înmormântări izolate de la Sipoteni și Manta doar reflectă participarea cetelor de bastarni la războaiele cu celții din Balcani în anii 74-69 î.Hr., sau cu Burebista pe Dunăre. Pătrunderea în regiune a triburilor de păstori nomazi veniți din răsărit, dinspre stepele Donului, au impus retragerea spre nord a comunităților bastarnilor, ce au staționat scurt pe la Alcedar și Rudi. La nord de Carpați, bastarnii sunt amintiți de izvoarele scrise și în contextul evenimentelor din sec. IV d.Hr.
Cu extinderea Imperiul Roman până în sudul Dunării de Jos, la începutul erei noi este formată provincia romană Moesia Inferior. În sud-estul Europei începe epoca romană, iar spațiul Pruto-nistrean timp de circa trei secole devine teritoriu de „baștină” pentru triburile de sarmați – păstori nomazi veniți în valuri consecutive dinspre est. Cultura lor materială este cunoscută doar după ritul funerar practicat, dar în ultimul timp în silvostepă sunt înregistrate și urmele unor stațiuni sezoniere, în lungul luncilor late inundabile și bogate în vegetație136.
Cele mai timpurii complexe funerare din regiune apar în stânga Nistrului de Jos137 și lângă gurile Dunării138 încă în perioada sarmatică timpurie (sec. II-I î.Hr.), răspândindu-se în silvostepă până pe Nistrul Superior. Sunt înhumații în tumuli mai vechi sau mici necropole plane, în gropi simple sau cu praguri, în care defuncții erau depuși întinși pe spate cu capul spre sud, fiind însoțiți de piese vestimentare și de podoabă, vase cu ofrande. Tradițional, aceste înmormântări sunt atribuite sarmaților-iazigi, cunoscuți din sursele scrise de epocă. Modul lor de viață era păstoritul nomad, când micile comunități se deplasau cu carele-locuințe din urma turmelor, sau staționau un timp în locuri bogate în vegetație. Cele mai târzii morminte cu orientare sudică datează în sec. I d.Hr.139, după care le găsim în număr mare tocmai pe teritoriul Ungariei, în Câmpia Tisei.
De la mijlocul sec. I d.Hr. și până la începutul celui următor în tot spațiul Pruto-nistrean crește brusc numărul complexelor funerare sarmatice în tumulii, dar și sub tumuli, printre acestea din urmă fiind mormintele aristocratice din stânga Nistrului de Mijloc – Poroghi140, Hrușca141, Mocra142, pe unele obiecte din care era aplicat semnul-tanga al neamului regelui sarmaților Farzoios. Posibil, în mormântul de la Poroghi au ajuns arme ce au aparținut urmașului lui Farzoios – Inisimeos143. Specifică pentru acest mare grup de morminte este orientarea defuncților cu capul în direcție nordică. Pe lângă mormintele majoritare în gropi rectangulare, printre cele „bogate” se manifestă și înhumații în groapă cu nișă sau cu catacombă, lucru ce vorbește despre neomogenitatea acestui nou val de nomazi. Apariția lor în ținut poate fi pusă în legătură cu mișcarea din regiunea Donului de Jos spre apus a triburilor de sarmați aorși, roxolani și, posibil, alani, detașamentele cărora, în anii 68-70 d.Hr., au efectuat incursiuni în provincia Moesia Inferior (Fig. 42-44). E posibil să fi fost acea uniune de triburi sau formațiune prestatală nomadă în frunte cu „basileos Farzoios”144.
Deja în prima jumătate a sec. II d.Hr. în tot spațiul ocupat de sarmați se manifestă necropole cu tumuli nu prea mari, destul de extinse145, în perimetrul cărora erau înscrise și diferite construcții de cult, de formă pătrată, rectangulară sau circulară, limitate de șănțulețe, cu intrare din sud. Noul rit funerar, cu construcții de cult, poate fi mărturie că la limita de vest a stepei a mai ajuns un val de populație sarmatică, venită din regiunea Donului de Mijloc.
În complexele funerare datate mai târziu de mijlocul sec. II d.Hr., în gropi rectangulare cu praguri sau cu nișă laterală, chiar și în cadrul necropolelor plane, printre cei decedați sunt și din cei cu craniul deformat prin alungire intenționată. Este perioada când în regiune ajunge ultimul val de nomazi, originari din spațiul Volga-Don – alanii.
Din sec. II d.Hr., la vest de Prut se cristalizează și se dezvoltă cultura arheologică de tip Poienești-Vârteșcoiu. Purtătorii acestui aspect cultural – agricultori și crescători de vite sedentari, erau acea populație care s-au refugiat spre răsărit de Carpați după distrugerea de către împăratul roman Traian a regatului lui Decebal în anul 106 d.Hr., preferând libertatea, în literatura arheologică ei fiind numiți dacii liberi. La începutul sec. III d.Hr., comunități ale dacilor liberi, ce practicau olăritul, chiar au trecut Prutul și au organizat producerea vaselor cenușii, lucrate la roată, de forme identice celor din așezările și necropolele dacice146. Producție, probabil, a acestui atelier a fost depistată tocmai pe cursul de sus al Răutului147.
Încă un fenomen cultural, manifestat arheologic în prima jumătate a sec. III d.Hr. în sud-vestul spațiului controlat de păstorii sarmați, îl constituie vestigiile de tip Etulia. Sunt așezări de scurtă durată și nu prea mari ale unor comunități de agricultori, ce au ajuns în partea de vest a zonei de stepă coborând din regiunile Nistrului Superior, Volânia, Podolia sau Ucraina de Nord-est148. Cel mai de nord punct este recent documentat la Sagaidac149, după care așezările se înșiruie până în zona lacurilor dunărene. Locuințele sunt de tipul cu baza adâncită în sol150. Setul ceramic al acestor comunități include forme mari de vase lucrate cu mâna, dar și vase cenușii lucrate la roată151, de forme produse în centrul dacic de olărie din stânga Prutului. Aceste comunități practicau ritul funerar al incinerației, cu depunerea resturilor rugului funerar în gropi simple, mai rar – în gropi mari și adânci. Inventarul funerar aproape lipsește152.
Soarta acestei populații încă rămâne neclară, dar pe la mijlocul sec. III d.Hr. sarmații efectuază ultimele înmormântări în cadrul necropolelor plane din silvostepă, iar morminte datate până în prima jumătate a sec. IV d.Hr. apar doar în stepa Bugeacului153.
Soarta triburilor sarmaților, îndeosebi a celor din silvostepă, în multe privințe este legată de pătrunderea în răsăritul Carpaților a cetelor războinice de goți venite din nord-vestul Europei și menționate în izvoarele scrise la sfârșitul sec. II d.Hr. Arheologic, această populație începe să se manifeste în silvostepa regiunii din a doua jumătate a sec. III d.Hr. prin fenomenul cultural Černjachov-Sântana de Mureș, în care se resimte și prezența păstorilor sarmați locali. Caracterul vizibil unitar al acestui fenomen este exprimat de vasele cenușii, lucrate la roată, de forme specifice, cu suprafața lustruită ori rugoasă.
Primele așezări din ținutul Pruto-nistrean au fost înființate în regiunea de silvostepă, iar spre mijlocul sec. IV d.Hr. acest fenomen cultural s-a extins și în stepă. Ele ocupau cele mai diverse forme de relief, cu locuințe grupate pe mici promontorii supraînălțate luncilor late sau înșiruite pe circa 1 km în lungul văilor mai înguste. Casele erau de suprafață, cu o singură încăpere154, dar mai în sud sunt cunoscute și cu două încăperi, una fiind pentru iernatul vitelor155.
În cadrul multor așezări activau meșteșugari specializați în olărie și în reducerea și prelucrarea fierului156, cu toate că individual se mai confecționau manual ulcele și capace, printre vase lucrate cu mâna mai apărând și forme specifice regiunilor de origine ale goților. Multe tehnologii – în olărit, fierărit, agricultură etc. au fost preluate din provinciile romane, monedele romane fiind în circuit și printre comunitățile Pruto-nistrene.
Neomogenitatea purtătorilor culturii Černjachov-Sântana de Mureș se manifestă mai vădit în ritul funerar. Necropolele plane includeau până la cca 350 morminte157. Pe de altă parte, în baza unor necropole putem urmări evoluția ritului funerar practicat – de la predominarea incinerației la înmormântarea doar prin inhumație158, și în cadrul acestora, schimbarea orientării defuncților de la direcția cu capul spre nord spre cea cu capul spre vest, această schimbare fiind pusă pe seama adoptării de către comunitățile Černjachov-Sântana de Mureș a creștinismului159.
Este variată depunerea resturilor rugului funerar în morminte – în urne cu capac sau direct în groapă, bine curățate de resturile rugului sau împreună cu cenușă și cărbuni, iar pentru înhumați este diferită forma gropii – simplă sau cu praguri, cu nișă sau cu catacombă, ca să mai amintim de obiceiul de port, care și ele scot în evidență diversitatea etnică a purtătorilor acestei culturi. Pe de altă parte, bogăția inventarului funerar în mormintele orientate spre nord (Fig. 45), uneori până la 15 vase (Fig. 46) și piese vestimentare și de podoabă din argint și aur, vorbesc de stratificarea socială a populației, mormintele orientate spre vest fiind în majoritate fără inventar.
Dezvoltarea ascendentă a comunităților Černjachov-Sântana de Mureș din regiune a fost perturbată de invazia hunilor mongoloizi, veniți din adâncurile Asiei. Făcând alianță cu alanii și greutungii din răsărit, către anii 375-376 ei au ajuns la Nistru, trecând râul prin locuri deloc așteptate. Populația s-a retras în mare grabă, încât în unele cuptoare de olărie au rămas vasele în proces de ardere, negustorii surprinși prin silvostepă au ascuns în grabă banii (tezaurele monetare), locuințele pustii poartă urme de incendiere. O parte din sedentari s-a refugiat la sud de Dunăre, în provincia romană Moesia, iar altă parte – în lungul Carpaților au mers spre nord și apoi spre Europa de Vest. Fenomenul cultural Černjachov-Sântana de Mureș își întrerupe existența în tot spațiul de la est de Carpați.
Apariția nomazilor mongoloizi în stepele europene a marcat începutul evului mediu timpuriu și a epocii istorice a marii migrații a popoarelor. Prezența hunilor în regiune se manifestă doar prin descoperirea, printre rămășițele construcției de piatră din așezarea culturii Černjachov-Sântana de Mureș de la Sobari, a unor fragmente de folie de aur cu decor solziform, cu care era placată, de obicei, șaua călăreților de vază huni, precum și a unui cazan de bronz lângă s. Șestaci/Șoldănești (Fig. 47). În rest, peisajul arheologic al regiunii rămâne pustiu și neschimbat pe tot cuprinsul sec. V d.Hr.
Doar spre sfârșitul sec. V sau începutul sec. VI d.Hr. în silvostepa regiunii Nistru-Prut apar comunități de populație sedentară, cunoscute actual sub aspectul cultural de tip Costișa-Botoșana-Hansca, ele constituind partea de sud-vest a arealului culturii slavilor de tip Praga-Penikovka de pe Niprul de Mijloc sau Bugul Superior160. Această populație s-a așezat cu traiul pe văile despădurite din regiunea Codrilor Centrali, până în câmpiile din nordul stepei. Așezările lor de mici dimensiuni seamănă mai mult a cătune amplasate pe partea de jos a văilor sau la întretăierea lor, lângă sursele de apă, în preajma solurilor roditoare și a luncilor bogate în vegetație. Unicul tip de locuință era cel cu baza adâncită în sol, de formă apropiată de pătrat, având cuptor-pietrar în unul din colțurile opuse intrării161. În preajma locuințelor, pe lângă construcțiile de uz gospodăresc, se amenajau și vetre „în aer liber” – bucătării de vară în șoproane.
La prelucrarea pământului se folosea plugul de lemn, probabil, cu brăzdar de fier, la strâns roada se foloseau secerile de fier cu mâner lung, iar grânele se măcinau la râșnița rotativă. În turma de animale domestice predominau cornutele mari. Dintre meșteșugurile specializate ar putea fi vorba nu doar de prelucrarea fierului, dovadă fiind doar uneltele găsite, dar și de olărie162. Repertoriul formelor de vase lucrate cu mâna este foarte redus – oale cu corpul bitronconic, rotunjit sau alungit și cu gât pronunțat, lipsite de ornament. Frecvente sunt tipsiile plate și groase, folosite și ca tavă pusă pe cuptorul-pietrar163.
Ritul funerar practicat era incinerarea defuncților, dar la Dănceni, pe lângă cele câteva incinerații distruse a fost cercetată și o inhumație orientată cu capul spre nord-vest și cu un inventar bogat, inclusiv două fibule-perechi digitale (Fig. 48)164, două inhumații fiind și în necropola de la Seliște165. Datarea acestui complex este nu mai timpurie de începutul sec. VII, când o parte din populație a migrat spre sud de Dunăre, iar în cadrul unor vechi așezări din silvostepă apar noi complexe de locuit, similare celor precedente, dar cu seturi ceramice mai mult caracteristice comunităților din arealul slavilor din nord-nord-vest, de tip Praga-Korchiak166. Totodată, exact în aceleași zone apar și noi așezări, care nu includ forme ceramice specifice predecesorilor. Probabil, mișcarea acestor comunități spre sud a fost oprită de migrația triburilor de bulgari din răsărit spre Dunăre și Balcani.
Arheologic, acest nou val de colonizatori din nord-vest, mult mai numeros, este desemnat prin vestigii de tip Hansca-Scoc-Kodyn. Practic, sunt asimilate spațiile ocupate anterior, dar și cursul de jos al Bâcului, așezări apar pe Nistrul și Prutul de Jos.
Așezările deschise, concentrate în „cuiburi”, au aceeași structură, același rămâne și tipul de locuințe, cu baza adâncită în sol și cuptoare-pietrar în unul din colțuri. Exemplu clasic în acest sens este așezarea Scoc pe Răut, cu locuințe din sec. VI-VII și până în sec. X167. Pe lângă unele așezări încep să apară centre-mahalale specializate168 în metalurgie, ca la Scoc169, și gospodării în care se cocea pâine, ca la Durlești-Valea Babei170. Probabil, și olăritul era meșteșug specializat. Cu toate că vasele continuă să fie modelate cu mâna, totuși ele sunt lucrate pe o platformă, ce putea fi încet rotită. Aceasta permitea să fie aplicat și un ornament din benzi de linii incizate orizontale și vălurite, iar pe marginea gurii – alveole realizate cu degetul (Fig. 49) sau incizii cu cuțitul. Seturile de unelte rămân aceleași, și ele sunt confecționate pe loc, în acele centre specializate.
Ritul funerar practicat continuă să fie incinerarea defuncților, dar în regiunea Pruto-nistreană nu a fost cercetată nici o necropolă.
Pe la sfârșitul sec. IX în răsărit tot mai puternic devine Cnezatul Kievului și în componența lui intră spațiul Pruto-nistrean. Arheologic, acest lucru se resimte prin răspândirea în cadrul așezărilor din această regiune a ceramicii de forme tipice, tradiționale zonei, dar lucrate la roata olarului – oale cu corpul alungit, piriform, cu gâtul bine profilat și marginea puternic trasă spre exterior, având același decor liniar și liniar-văluros aplicat pe jumătatea superioară a vasului. Totodată, fenomen absolut nou pentru regiune este apariția așezărilor întărite (Fig. 50-51), apărate prin ziduri din lemn și pământ. Aceste noi elemente în cultura materială a populației din silvostepă au fost definite prin vestigiile de tip Alcedar-Echimăuți, datate în sec. X-XI.
Locuirea continuă, practic, în aceleași zone, așezările au devenit mai extinse și au apărut altele noi, printre ele fiind și cele puternic fortificate171, în care trăiau oștenii, nobilimea, negustorii și meșteșugarii de înaltă calificare. Aceste așezări întărite, de formă circulară sau ovală, erau amplasate în partea de jos a pantelor sau pe promontorii nu prea înalte din luncile văilor. În incintă se săpau fântâni căptușite cu bârne de lemn. Tipul de locuință continuă să fie cel cu baza adâncită în sol și cuptor în unul din colțuri, dar apar și complexe de suprafață. În preajma cetăților se înființau posade meșteșugărești, la care adera și populația de rând, aici activau meșterii-olari, fierarii, alți meșteșugari, aici se reducea minereul de fier și se ardea cărbunele, se practicau multe alte activități, inclusiv cele agricole și de creștere a vitelor. Și în așezările neîntărite se practicau meșteșugurile, îndeosebi, olăritul și fierăria, foarte necesare în viața cotidiană.
Despre ritul funerar practicat de purtătorii vestigiilor de tip Alcedar-Echimăuți putem judeca după necropola din preajma așezării întărite Alcedar/Rezina, unde au fost cercetați 11 din cei 34 tumuli, în ei fiind descoperite 254 morminte prin incinerație172. Arderea defuncților era efectuată în cadrul sau în preajma așezării, resturile rugului funerar se depuneau pe o platformă de lut la suprafața solului, rareori, cu vase-urne ceramice, peste care se înălța movila. La înmormântările repetate se adăuga pământ pe movilă, dar ulterior erau depuse chiar și în preajma tumulului. Necropola a funcționat între sfârșitul sec. IX și în prima jumătate a sec. X. Vasele-urne sunt oale specifice așezărilor din zonă, printre piesele de podoabă fiind și mărgele din argint, decorate cu „zerni”, sunt nasturi de bronz în formă de pară, catarame, apar vârfuri de săgeți de fier etc. Acest rit funerar era foarte caracteristic pentru populațiile din nord-vest, de la Slovacia și Cehia până în Transcarpatica173.
Pe de altă parte, în zona centrală, la Brănești/Orhei174, este o necropolă plană înființată mai târziu, la sfârșitul sec. IX, cu primele morminte prin incinerație. În ea urmează înhumarea defuncților, cu capul spre vest, după rit creștin, dar în morminte mai apar diverse podoabe cu analogii în lumea slavilor175 – reminiscențe ale credințelor păgâne. Necropola a fost folosită până în prima jumătate a sec. XI.
Situația este mai diferită în fâșia zonei de contact a silvostepei cu stepa, în preajma Codrilor. Pe lângă așezările populației sedentare încep să se așeze cu traiul unele comunități de nomazi turcico-bulgari, aceste fenomen fiind evidențiat arheologic prin vestigiile în care sunt puternice componentele culturii de tip Balcano-dunărean, dar și cele nomade de stepă176. Acest specific este exprimat de setul ceramic. El include forme de vase tipice pentru regiunea de silvostepă, lucrate la roată, cu decor liniar și liniar-văluros, dar în el se pronunță clar și tradițiile turcico-bulgare – vasele ceramice cenușii, lucrate la roată, de tip Saltovo, de producție răsăriteană, cu decor din linii lustruite. Totodată, în set apar noi forme de vase, necunoscute anterior – căldările-cazane de lut caracteristice pentru populația nomadă. Producția lor a fost organizată lângă unele așezări sau în afara lor177.
Ritul funerar practicat în această zonă, după cum vedem din cele două necropole alăturate de la Hansca, înființate mai târziu ca cea de la Brănești, este înhumarea defuncților cu capul spre vest, conform ritului creștin, dar printre acestea sunt și morminte sigur păgâne178. Piesele vestimentare și de podoabă sunt asemănătoare cu cele de la Brănești, dar necropolele au fost datate în sec. XI – prima jumătate a sec. XII179. Determinările antropologice pentru necropola Hansca „Limbari” au constatat două componente diferite printre cei înmormântați – tip antropologic (preponderent pentru femei) similar celui din necropola Brănești și caracteristic populațiilor din nord și nord-est, precum și tipul antropologic (preponderent pentru bărbați) caracteristic regiunilor din sud-est, urmași ai unuia din grupurile de populație Alano-bulgară de tip Saltovo, lucru despre care am vorbit în baza materialelor din așezări.
Locuirea în spațiul Pruto-nistrean a populației ce a lăsat vestigiile de tip Alcedar-Echimăuți, inclusiv a populației din stepă, a fost perturbată, undeva, în limitele primei jumătăți a sec. XI, sub presiunea triburilor răsăritene ale pecenegilor nomazi (sau ale uzilor), când au fost incendiate majoritatea așezărilor întărite din silvostepă, inclusiv Calfa, cu toate că datarea așezărilor din zona de contact este extinsă și în sec. XII, sau chiar XIII180, fără argumentări speciale. Populația ce a reușit să supraviețuiască atacului s-a retras spre nord, sub protecția cetăților din ținutul Haliciului.
O perioadă îndelungată de timp de după atacul pecenegilor (circa a doua jumătate a sec. XI – sec. XIV) cea mai mare parte a silvostepei dintre Nistru și Prut, nemaivorbind de stepă, arheologic, este lipsită de urme de habitat sedentar. Doar în nordul spațiului, pe Nistrul de Mijloc, pe locul unor așezări mai vechi, a fost reluată viața. Judecând după materialul ceramic din unele așezări (Mereșeuca/Ocnița) zona a fost colonizată un timp de grupuri de populație din teritoriile Cnezatului de Halici. Dar aceste vestigii încă rămân insuficient cercetate.
Doar către începutul sau prima jumătate a sec. al XIV-lea în nordul spațiului Pruto-nistrean apar primele așezări moldovenești timpurii, necunoscute anterior, concentrate îndeosebi în bazinul Ciugurului. Pentru cultura moldovenească timpurie din zonă sunt încă caracteristice vase lucrate cu mâna, sau la roata înceată, arse pe rug, cu analogii la Suceava181.
Între timp, pe la mijlocul sec. al XIV-lea zona centrală a spațiului este invadată de populație alogenă, vestigiile căreia sunt puse pe seama culturii Hoardei de Aur. Politica expansionistă a hanului Uzbek era bazată pe întemeierea orașelor în teritoriile ocupate, populate de meșteșugari și comercianți. Astfel de centre au început să fie întemeiate și între Nistru și Prut, lângă satele Trebujeni/Orhei și Costești/Ialoveni. Urme ale unor așezări rurale au fost semnalate nu departe de Lozova/Strășeni și încă în câteva puncte.
Cele mai intens studiate sunt vestigiile de lângă Trebujeni (Fig. 52), identificate a fi acel Șehr al-cedid („Orașul nou”), și cunoscut în literatură ca Orheiul Vechi182. Descoperirile monetare din acest sit (circa o mie documentate sigur) permit a presupune că orașul a existat doar circa două decenii și jumătate (1342/43 – 1368/69). În această perioadă de timp, în raza orașului au fost puse bazele unor așa edifici, cum ar fi „caravani-saraiurile”, băile orientale, moscheea, a fost ordonat centrul, cu piața și atelierele meșteșugărești, mahalale de meșteșugari s-au format pe la periferii, structura localității fiind întrețesută de casele locuitorilor. Despre componența populației acestui oraș putem judeca după produsele meșterilor olari, în formele și tehnicile confecționării vaselor ceramice fiind reflectate diverse tradiții meșteșugărești – din Crimeea, din regiunea Volga, se întâlnesc vase de producție bizantină, transcaucaziană, chineză. A fost găsit la Orhei și un tank indian de aur emis la Deli (1351-1352). O situație similară începe să se profileze și la Costești.
Slăbirea puterii centrale în Hoarda de Aur și situația instabilă de la hotarele apusene au impus abandonarea acestor orașe spre sfârșitul anilor ’60 ai sec. al XIV-lea.
Retragerea populației Hoardei de Aur din zona Codrilor a favorizat strămutarea unor noi comunități de moldoveni, pornite din regiunea Neamțului, Romanului și Bacăului183. Arheologic, acest nou val de colonizare este consemnat în bazinul Ciugurului prin complexe de locuit cu vase ceramice similare celor din cetatea Șcheia de lângă Suceava din ultimul sfert al sec. al XIV-lea, precum și vase lucrate la roata rapidă din sec. al XV-lea, care suprapuneau complexele cele mai timpurii184.
În zona centrală, la Orheiul Vechi, ceramica moldovenească a apărut nu mai degrabă de abandonarea orașului de către populația Hoardei de Aur către ultimul sfert al sec. al XIV-lea185, cu toate că materialul numismatic pledează pentru al doilea deceniu al sec. al XV-lea186. La acest timp, în preajma construcțiilor de piatră nefinisate apar locuințe cu monede moldovenești de la Alexandru cel Bun (1400-1432)187.
În a doua jumătate a sec. al XV-lea, pe timpul lui Ștefan III, așezarea Orheiului este întărită în partea de acces dinspre vest cu două șiruri de linii defensive – ziduri din lemn și pământ. Dezvoltarea economică intensă a acestei așezări de tip orășenesc, ce devine un mare centru meșteșugăresc și comercial al Moldovei, este întreruptă la sfârșitul sec. al XV-lea (1499) de un puternic atac al tătarilor, după care nu a mai putut să se refacă.
Așezările rurale timpurii în zona Codrilor au fost recent documentate arheologic: una lângă sătucul Novaci/Călărași (Fig. 54), unde a fost descoperit și un tezaur monetar (Fig. 55) îngropat la sfârșitul sec. al XV-lea188 și alta lângă Pocșești/Strășeni, dar ele încă nu au constituit obiectul unor săpături arheologice metodice. Numărul așezărilor moldovenești, care în baza materialului ceramic pot fi datate în sec. al XVI-lea și al XVII-lea este mult mai mare, ele fiind documentate în zona centrală până la limita stepei și în cea nordică a Republicii. În toată epoca medievală, începând cu cea timpurie, zona de stepă a spațiului Pruto-nistrean a fost preferată de diverse triburi de păstori nomazi răsăriteni, începând cu avarii și bulgarii, pe aici au trecut ungurii, au fost pecenegii, apoi cumanii, triburile mongoloide sau turanice și, fără îndoială, tătarii. Prezența lor deseori este fixată prin morminte sau necropole în tumulii mai vechi din regiune189 sau în preajma lor, dar datarea și apartenența lor etnică întotdeauna este dificil de stabilit, ele fiind calificate ca morminte de nomazi târzii.
În pofida faptului că am insistat asupra schimbărilor permanente în peisajul cultural al Republicii Moldova de-a lungul timpului, acest peisaj nici pe departe nu este unul complet și indiscutabil. Cu fiecare săpătură arheologică în cadrul siturilor arheologice de pe teritoriul ținutului apar noi vestigii care, uneori, sunt capabile să schimbe cardinal acest peisaj. Chiar și pentru cultura moldovenească din ținut, informațiile pe care noi le culegem din sursele scrise, nu sunt nici pe departe suficiente pentru a cunoaște acest segment al istoriei noastre, lucru dovedit de rezultatele săpăturilor arheologice recente în incinta capitalei.

Referințe bibliografice:
1. А.Л. Чепалыга, Первичное заселение Северного Причерноморья по материалам последних открытий Олдованской культуры в террасах Черного моря и его притоков. Международная конференция «Геополитические и историко-географические проблемы Причерноморья». Chișinău, 2019, p. 55-56.
2. C. Коваленко, C. Пуцунтикэ Раннепалеолитическая находка из Кошницы. Revista arheologică I, 1, 2005, p. 168-169.
3. S. Covalenco, Primele manifestări culturale. Paleoliticul și mezoliticul. Orânduirea comunei primitive. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 111-116.
4. Ibidem, p. 119.
5. L. Višnjacki, Antropogeneza: originea și evoluția omului. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 82.
6. I. Borziac, V. Chirică, Paleoliticul superior din spațiul carpato-nistrean: aspecte culturo-genetice și cronostratigrafice. Tiragetia, II, 2008, p. 19; S. Covalenco, Primele manifestări…, p. 127.
7. I. Borziac Paleoliticul și mezoliticul în spațiul dintre Nistru și Prut. Thraco-Dacica XV, 1-2, 1994, p. 28, fig. 5/7; S. Covalenco, Primele manifestări…, p. 143-144.
8. Н.А. Кетрару, Амулет из позднепалеолитической стоянки в гроте Брынзены I. Памятники древнейшего искусства на территории Молдавии. Кишинев, 1989, с. 5-10; И.А. Борзиак Предметы изобразительной деятельности человека на многослойной позднепалеолитической стоянке Косоуцы на Среднем Днестре. Памятники древнейшего искусства…, с. 11-26; I. Borziac, Otte M., Noiret P. Piese de artă paleolitică și de podoabă de la stațiunea paleolitică cu mai multe niveluri de locuire Cosăuți din zona Nistrului Mijlociu. Revista arheologică, 2, 1998, p. 6-15.
9. S. Covalenco, Primele manifestări…, p. 161.
10. Ibidem, p.164.
11. C.И. Коваленко, Н.А. Кетрару, Новые данные о мезолитической стоянке Саратены в Нижнем Попрутье. Vestigii arheologice din Moldova. Chișinău, 1997, p. 42-57.
12. O. Larina, Neoliticul pe teritoriul Republicii Moldova. Thraco-Dacica XV, 1-2, 1994, p. 41; O. Larina, Începutul economiei productive. Neoliticul. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 180-181.
13. O. Larina, Începutul economiei productive…, p. 180-181.
14. O. Larina, Neoliticul …, p. 44-45; O. Larina, Începutul economiei productive …, p. 194-196.
15. O. Larina, Începutul economiei productive …, p. 197.
16. Ibidem, p. 203.
17. В.А. Дергачев, О.В. Ларина, Памятники культуры Криш Молдлвы (с каталогом). Кишинэу, 2015.
18. В.А. Дергачев, О.В. Ларина, Памятники культуры Криш…, с. 132-180.
19. Ibidem, с. 342.
20. Ibidem, c. 180-185.
21. О.В. Ларина, Культура линейно-ленточной керамики Пруто-Днестровского региона. Монография в журнале. Stratum, 2, 1999, c. 98-100.
22. O. Larina, Neoliticul…, p. 51.
23. О.В. Ларина, Культура линейно-ленточной керамики…, c. 58-87.
24. I. Tentiuc, Contribuții la istoria și arheologia spațiului pruto-nistrean. Siturile de la Durlești și Molești. Chișinău, 2012, p. 25-26.
25. О.В. Ларина, Культура линейно-ленточной керамики…, c. 106.
26. O. Larina, Începutul economiei productive …, p. 197.
27. О.В. Ларина, В.А. Дергачев, Могильник Мариупольского типа в Молдавии. Росийская археология, 2, 2003, с.93-103;
28. O. Larina, Începutul economiei productive …, p. 216.
29. S. Marinescu-Bîlcu, Precucuteni. Enciclopedia arheologiei și istoriei vechi a României, III. București, 2000, p. 370-371.
30. V. Dergaciov, Marile civilizații de vechi agricultori. Eneoliticul. Începutul descompunerii orânduirii gentilico-tribale. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 232.
31. V. Sorokin, Culturile eneolitice din Moldova. Thraco-Dacica XV, 1-2, 1994, p. 69; Sorochin V., V. Dergaciov, Cultura Precucuteni-Tripolie A. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 238-239.
32. Г.П. Сергеев, Раннетрипольский клад у с. Карбуна. Советская археология, 1, 1963, с. 135-151; В.А. Дергачев, Кэрбунский клад. Кишинев, 1998, 120 с.
33. V. Sorokin, Culturile eneolitice…, p. 68.
34. Ibidem, p. 72.
35. Ibidem, p.74.
36. O. Șcipachin, Un topor de aramă din fondurile Muzeului Național de Istorie a Moldovei. Tyragetia, 6-7, 1998, p. 69-71.
37. V. Dergaciov, Cultura Bolgrad-Aldeni. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 249.
38. V. Dergaciov, Cultura Precucuteni…, p. 232.
39. Ibidem, p.252.
40. V. Sorokin, Culturile eneolitice…, p.77.
41. S. Țerna, și alții. Stolniceni 2016. Cercetări arheologice preventive din partea de nord-est a sitului cucutenian de mari dimensiuni. Cercetări arheologice în Republica Moldova, campania 2016. Chișinău, 2017, p. 16.
42. Ibidem, p. 17, fig. 1.
43. V. Sorokin, Culturile eneolitice…, p.87.
44. I. Manzura, Culturile eneolitice din stepă. Thraco-Dacica XV, 1-2, 1994, p. 94.
45. V. Dergaciov, Grupul cultural Suvorovo-Casimcea. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 259-260.
46. Haheu V., Kurciatov S. Cimitirul plan eneolitic de lângă satul Giurgiulești (Considerații preliminare). Revista arheologică, 1, 1993, p. 101-114.
47. Ibidem, p. 103.
48. I. Manzura, Manifestări culturale în perioada de tranziție. Thraco-Dacica XV, 1-2, 1994, p. 105-107.
49. Ibidem, p. 108-109.
50. Ibidem, p. 106.
51. Ibidem, p. 109.
52. Т.С. Пассек, Раннеземледельческие (трипольские) племена Поднестровья. Материалы и исследования по археологии, 84. Москва, 1961, с. 161; В.А. Дергачев, Выхватинский могильник. Кишинев, 1978, с. 29; Манзура И.В., Субботин А.В. Новые раскопки Выхватинского могильника. АИМ в 1984 г. Кишинев, 1989, с. 89-90.
53. О. Ларина, Позднетрипольское погребение гординештского типа на Днестре. Interferențe cultural-cronologice în spațiul nord-pontic. Chișinău, 2003, p. 62-64.
54. V. Dergaciov, Evoluția comunităților patriarhale. Epoca bronzului. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 278-279.
55. Ibidem, p. 268.
56. I. Manzura, Manifestări culturale …, p. 109-110.
57. В.А. Дергачев, Материалы раскопок археологической экспедиции на Среднем Пруте (1975-1976 гг.). Кишинев, 1982, с. 11-13; В.А. Дергачев, Особенности культурно-исторического развития Карпато-Поднестровья. К проблеме взаимодействия древних обществ Средней, Юго-Восточной и Восточной Европы. Stratum, 2, 1999, c. 195, puc. 18/1-42.
58. В.А. Дергачев, Молдавия и соседние территории в эпоху бронзы. Кишинев, 1980, с. 76
59. V. Dergacev, Epoca bronzului. Perioada timpurie. Thraco-Dacica XV, 1-2, 1994, p. 124-125.
60. В.А. Дергачев, Молдавия и соседние территории …, c. 83.
61. С. Агульников,, E. Сава Исследования курганов на левобережье Днестра. Кишинэу, 2004, с. 60, рис. 29/3.
62. V. Dergaciov, Evoluția comunităților patriarhale …, p. 291.
63. В.А. Дергачев, Молдавия и соседние территории …, c. 92.
64. В.А. Дергачев, Материалы раскопок археологической экспедиции …, с. 55-63; Т.И. Демченко, Новый памятник Единецкой культурной группы. АИМ 1984. Кишинев, 1989, с. 96 и 103; V. Dergaciov, Evoluția comunităților patriarhale …, p. 295.
65. В.А. Дергачев, Молдавия и соседние территории …, c. 121; E. Sava, Epoca bronzului – perioada mijlocie și târzie (sec. XVII-XII î.e.n.). Thraco-Dacica XV, 1-2, 1994, p. 141-142.
66. С. Агульников,, E. Сава Исследования курганов …, c. 118.
67. В.А. Дергачев, Молдавия и соседние территории …, c. 139.
68. В.А. Дергачев, E. СаваН. Раскопки комаровских поселений у с. Котяла. АИМ в 1981. Кишинев, 1985, с. 70-80.
69. E. Sava, Epoca bronzului …, p. 144.
70. E. Сава, Э. Кайзер, Поселение с «зольниками» у села Одая-Мичурин, Республика Молдова (Археологические и естественнонаучные исследования). Chișinău, 2011, c. 444-452.
71. В.И. Каврук, Новый памятник эпохи поздней бронзы в центральной Молдавии. АИМ в 1981 г. Кишинев, 1985, с. 88; С. Агульников,М. А.Н. Левинский, Исследования на поселении у г. Каушаны. АИМ 1985. Кишинев, 1990, с. 78.
72. Е.Н. Абызова, Клочко Е.О. Курганный могильник у с. Кирилены. Stratum, 2, 2005, c. 308-319.
73. В.А. Дергачев, Молдавия и соседние территории …, c. 159.
74. Ibidem, p. 180-185.
75. M. Kașuba, O. Levițki, Prima epocă a fierului (sec. XII-VIII/VII î.Hr.). Începuturile relațiilor de clasă. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 318.
76. Al. Levinschi, Les spécificités de l’emplacement des habitations du Premier et Second Âge du fer dans la zone de steppe boisée de la Moldavie Centrale. The Thracians and their Neighbors in the Bronze and Iron Ages, I. Proceeding of 12th International Congress of Thracology. Târgovişte, 2013, p. 213-215.
77. O. Levițki, Culturi din epoca hallstattului timpuriu și mijlociu. Thraco-Dacica XV, 1-2, 1994, p. 165-166.
78. O. Levițki, Piese din categoria ceramicii tehnice depistate în așezarea Trinca „Izvorul lui Luca”. Revista arheologică, IV, 1, 2008, p. 18.
79. В.Л. Лапушнян, Раскопки памятников культуры фракийского гальштата в Молдавии. АИМ в 1968-1969. Кишинев, 1972, с. 101-104.
80. О.Г. Левицкий, Курган у с. Браниште и некоторые вопросы погребального обряда раннегальштатской культуры Лесостепной Молдавии. АИМ в 1984. Кишинев, 1989, с. 138-141.
81. И.Т. Никулицэ, Гальштатское поселение в Ханском микрорайоне. АИМ (1974-1976). Кишинев, 1981, с. 83.
82. О.Г. Левицкий, Погребение раннего железного века у с. Ганск. АИМ в 1981. Кишинев, 1981, с. 125.
83. M. Kașuba, Cultura Cozia-Saharna. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 358.
84. M. Kașuba, Cultura Cozia…, p. 360-363.
85. I. Niculiță,, A. Zanoci, M. Băț, Evoluția habitatului din microzona Saharna în epoca fierului. Chișinău, 2016, p. 126-131.
86. Н.В. Гольцева, М.Т. Кашуба, Глинжень II. Многослойный памятник Среднего Поднестровья. Тирасполь, 1995, с. 11-18.
87. A.N. Levinschi, I.A. Borziac, Necropola plană de tip Saharna-Solonceni la Climăuții de Jos. Buletinul AȘM, 3 (95), 1990, p. 50-54; М.Т. Кашуба, Н.В. Гольцева, Сахарнянский могильник I (Цыглэу). Советская археология, 1, 1991, с. 197-209.
88. А.И. Мелюкова, Памятники VIII в. до н. э. на территории лесостепной Молдавии. Известия Молдавского филиала АН СССР, 4(31). Кишинев, 1956, с. 42-43.
89. O. Levițki, Cultura Șoldănești (Basarabi-Șoldănești). Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 371.
90. O. Levițki, S. Agulnicov, Cultura Belozerca. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 387-388.
91. С. Агульников, Погребальный обряд казаклийского могильника белозерской культуры. Interferențe cultural-cronologice în spațiul nord-pontic. Chișinău, 2003, 139-140, fig. 1.
92. И.В. Бруяко, Ранние кочевники в Европе. Кишинев, 2005, с. 146.
93. M. Kașuba, Cultura cimerienilor. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 399.
94. Е.В. Яровой, М.Т. Кашуба, С.В. Махортых, Киммирийский курган у пгт. Слободзия. Монография. Северное Причерноморье: от энеолита к античности. Тирасполь, 2002, с. 292-300.
95. M. Kașuba, Cultura cimerienilor …, p. 407-408.
96. И.В. Бруяко, Ранние кочевники …, c. 149.
97. В.А. Дергачев, Материалы раскопок …, с. 101-102; О.Г. Левицкий, Т.И. Демченко, Памятники скифской архаики на территории Молдовы. Древности Степного Причерноморья и Крыма, V. Запорожье, 1995, с. 42-49.
98. Э.А. Рикман, Памятник эпохи великого переселения народов. Кишинев, 1967, рис. 42/4,5; А.Н. Левинский, Раскопки на черняховском поселении Гура-Кэинарулуй I. АИМ 1985. Кишинев, 1990, с. 177.
99. I. Tentiuc, A. Levinschi, Cercetări arheologice de la Buzduganii de Jos, pe valea Țuțorei, din anul 2008. Tyragetia, III, 1, 2009, p. 249-258.
100. O. Levițki, Considerații asupra monumentelor funerare din perioada hallstattiană târzie de pe teritoriul Moldovei. Revista arheologică, 2, 1998, p. 32.
101. Al. Levinschi, Consideraţii asupra necropolei getice de la Dănceni. Tyragetia, II (XVII), 1, 2008, p. 233-234.
102. В.Л. Лапушнян, Ранние фракийцы X – начала IV в. до н. э. в лесостепной Молдавии. Кишинев, 1979, с. 55.
103. В.А. Дергачев, E. СаваН. Исследование курганов в окрестностях сёл Мерень и Кирка. Stratum, 2, 2001-2002, c. 529-534.
104. И.В. Бруяко, Ранние кочевники …, c. 160-162.
105. I. Dron, Din istoria scrisului strămoșilor noștri. Pyretus, II, Ungheni, 2006, p. 66-67.
106. А.Н. Левинский, История гетов в лесостепи Юго-Восточной Европы (конец VI – вторая половина IV вв. до н.э.). Монография в журнале. Stratum, 3, 2010, c. 26, рис. 1.
107. N. Chetraru, N. Serova, Necropola aristocraţiei scitice de la Dubăsari (sec. V-IV î.e.n.). Chişinău, 2001, p.67-68.
108. С.В. Полин, Скифский Золотобалковский курганный могильник V-IV вв до н.э. на Херсонщине. Киев, 2014, с. 430-600.
109. А.Н. Левинский, Два подхода к решению вопроса о появлении гетов в Молдавской лесостепи (VI в. до н.э.). Stratum, 3, 2005, c. 262-263.
110. Al. Levinschi, Covalenco S., Abâzov E. Fortificaţia getică “Saharna – La Revechin” – sistemul defensiv. Tyragetia, 11, 2002, p. 41-43.
111. Al. Levinschi, Fortificaţia getică “Saharna – La Revechin” (cercetările din anii 2000-2002). Cercetări arheologice în Republica Moldova (2000-2003). Chişinău, 2004, p. 70-74.
112. Al. Levinschi, Mărturii privind prelucrarea metalelor la geţi în sec. VI-IV î.e.n. Tyragetia, 12, 2003, p. 46-53.
113. И.Т. Никулицэ, Исследование гетского могильника Ханска-Лутэрия. АИМ в 1968-1969 гг. Кишинев, 1972, c. 105; А.Н. Левинский, К вопросу о погребальном обряде и обрядности у гетов Днестровско-Прутского междуречья (VI-IV вв. до н.э.). Stratum, 3, 2009, c. 167-170.
114. А.Н. Левинский, Греческие амфоры на гетских памятниках лесостепи Днестровско-Прутского междуречья – центры и ритмы поступления. Stratum, 3, 2012, c. 268-272.
115. А.Н. Левинский, История гетов …, c. 100-101.
116. А.Н. Левинский, Античные монеты и геты лесостепной Молдовы. Stratum, 6, 2005, c. 395-397.
117. V. Sîrbu, Arnăut T. Incinta fortificată de la Stolniceni, raionul Hânceşti – Rep. Moldova. Cercetări arheologice în aria nord-tracă, I. Bucureşti, 1995, p. 378-383; Al. Levinschi, Limita cronologică superioară a fortificaţiilor getice din zona Saharna – Rezina. Interferenţe cultural-cronologice în spaţiul nord-pontic. Chişinău, 2003, p. 267.
118. С.Б. Охотников, Нижнее Поднестровье в VI-V вв. до н.э. Киев, 1990, с. 42-43.
119. А. Левинский, Заселение греческими колонистами Нижнеднестровской равнины в VI в. до н.э. Международные отношения в бассейне Черного моря в скифо-античное и хазарское время. Ростов-на-Дону, 2009, c. 54-58.
120. Ibidem, c. 54.
121. T. Samoilova, Colonizarea grecească a litoralului de nord-vest al Mării Negre. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 498.
122. Л.Л. Полевой, Новые находки античных монет в Молдавской ССР. Советская Археология, 1, 1962, c. 290-291.
123. T. Samoilova, Colonizarea grecească …, p. 501.
124. И.А. Четвериков, Результаты полевых исследований у с. Глиное в 2003 году. Cercetări arheologice în Republica Moldova (2000-2003). Chișinău, 2004, p. 116
125. И.Т. Никулицэ, С.А. Фидельский, Археологические исследования на многослойном поселении Чобручи. Cercetări arheologice în Republica Moldova (2000-2003). Chișinău, 2004, p. 54.
126. Г.Ф. Чеботаренко, Некоторые редкие находки второй половины 1-го тысячелетия до н.э. с поселения Калфа. Труды Государственного Краеведческого Музея, II. Кишинев, 1969, с. 58-59
127. В.С. Синика, Е.Ф. Тащи, Н.П. Телнов, И.А. Четвериков, Поселение Красное на Левобережье Нижнего Днестра. Stratum, 3, 2012, c. 188.
128. Н.П. Телнов, И.А. Четвериков, В.С. Синика, Скифский могильник III-II вв. до н. э. Тирасполь, 2016, c. 37-43.
129. Ibidem, c. 705-725.
130. M. Tkaciuk, Manifestări culturale din sec. V – I a. Chr. Thraco-Dacica XV, 1-2, 1994, p. 228.
131. М.Е. Ткачук, Новые данные к исследованию памятников типа Поянешть-Лукашовка (по материалам Старого Орхея). Археологические исследования в Старом Орхее. Кишинев, 1991, с. 47-50.
132. M. Tkaciuk, Manifestări culturale …, p. 229
133. Ibidem, p. 229-230.
134. Г.П. Сергеев, Находка медных сосудов на территории Молдавии. Известия Молдавского филиала АН СССР, 4 (31). Кишинев, 1956, с. 135-137.
135. I. Tentiuc, V. Bubulici, A. Simalcsik, A cremation burial of a horseman near the village of Mana (the Orhei district). Tyragetia, IX, 1, 2015, p. 221-234.
136. Al. Levinschi, E. Brihuneț, Vestigiile arheologice din raza satelor Zamciogi şi Rădeni pe r. Ichel. Revista arheologică, IX, 2, 2013, p. 194.
137. A. Levinschi, S. Agulnicov, Complexe sarmatice timpurii în tumulii Nistrului de Jos. Tyragetia, 6-7, 1998, p.87
138. А.В. Гудкова, М.М. Фокеев, Земледельцы и кочевники в низовьях Дуная I – IV вв. н. э. Киев, 1984, с. 8-10 и 21-23.
139. И.А. Борзиак, О.Г. Левицкий, Исследование двух курганов в Криулянском районе. АИМ 1984, Кишинев, 1989, с. 117-118; A. Levinschi, S. Agulnicov, Complexe sarmatice …, с. 87 и 91.
140. А.В. Симоненко, Б.И. Лобай, Сарматы Северо-Западного Причерноморья в I в. н. э. Киев, 1991, с. 6-34.
141. Ibidem.
142. М.Т. Кашуба, Курчтов С.И., Щербакова Т.А. Кочевники на западной границе Великой Степи (по материалам курганов у с. Мокра). Stratum, 4, 2001-2002, c. 180-252.
143. А.В. Симоненко, Лобай Б.И., op.cit. p. 66.
144. Simonenco A. Cultura sarmaților. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 580.
145. В.А. Дергачев, Материалы раскопок …, с. 86-99, 103-124; А.В. Гудкова, М.М. Фокеев, Земледельцы и кочевники …, c. 6-21; Vornic V., V. Bubulici, Popovici S. Date preliminare privind necropola sarmatică de la Medeleni (com. Petrești, r-nul Ungheni). Arheologia preventivă în Republica Moldova, II. Chișinău, 2015, p. 59-60.
146. N. Telnov, A. Levinschi, Dacii liberi – o nouă cultură arheologică în Republica Moldova. Tyragetia, 10, 2001, p. 97-100; Vornic V., N. Telnov, V. Bubulici, Ciobanu L. Pruteni. Un centru de olărie dacic din epoca romană (cercetările din 2001 și 2003). Chișinău, 2007, p. 78-109.
147. E. Сава, Э. Кайзер, Поселение с «зольниками» …, с. 318-328.
148. Щербакова Т.А. Хозяйственный уклад населения низовьев Днестра и Дуная в позднеримское время. Хозяйственные комплексы древних обществ Молдовы. Кишинев, 1991, с. 80-81.
149. V. Vornic, și alții. Cercetările arheologice din anul 2018 în situl arheologic Sagaidac II (r-nul Cimișlia). Cercetări arheologice în republica Moldova, campania 2018. Chișinău, 2019, p. 76.
150. Idem, Жилые и хозяйственные сооружения на поселениях позднеримского времени в зоне Буджакской степи. Днестро-Дунайское междуречье в I – начале II тыс. н. э. Киев, 1987, с. 43-52.
151. Idem, Керамический комплекс поселения III-IV вв. у с. Томай. АИМ 1983. Кишинев, 1988, с. 92-97.
152. Idem, Могильник первых веков нашей эры у с. Етулия. АИМ 1974-1976. Кишинев, 1981, с. 116.
153. М.М. Фокеев, Позднейшие могильники сарматского времени в степи между Днестром и Дунаем. Древности юго-запада СССР (I – середина II тысячелетия н. э.). Кишинев, 1991, с. 56-61.
154. А.Н. Левинский, Исследование черняховского поселения Голяны. АИМ 1984. Кишинев, 1989, с. 182-184.
155. O. Șarov, Cultura Černjachov-Sântana de Mureș. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 592.
156. A. Levinschi, Atelierele de ceramică de la Solonceni și unele probleme privind olăritul la purtătorii culturii Sântana de Mureș-Cerneahov. Tyragetia, 3, Chișinău, 1996, p. 61-73; Тентюк И.С. Поселение первых веков нашей эры у с. Мындрешты. АИМ 1985. Кишинев, 1990, с. 166-173.
157. Э.А. Рикман, Памятник эпохи великого переселения народов. Кишинев, 1967, с. 43-83; И.А. Рафалович, Данчены. Могильник Черняховской культуры III-IV вв. н. э. Кишинев, 1986, с. 28-117.
158. A. Levinschi, Gräberfelder der späten Sîntana de Mureş-Černjachov-Kultur. Die Sîntana de Mureş Černjachov-Kultur. Acten des Internationalen Kolloquiums in Caputh vom 20. Bis 24. Oktober 1995. Bonn, 1999, p. 23-24.
159. A. Levinschi, Despre un grup de necropole ale culturii Sîntana de Mureș-Cerneahov din interfluviul Nistru-Prut. Tyragetia, 4-5. Chișinău, 1997, p. 127.
160. О.М. Приходнюк, О территории формирования и основных направлениях распространения пеньковской культуры. Древности юго-запада СССР (I – середина II тысячелетия н. э.). Кишинев, 1991, с. 106.
161. Н.П. Телнов Некоторые итоги и задачи изучения славянской культуры VI-IX вв. на территории Молдавии. АИМ 1983. Кишинев, 1988, с. 7.
162. И.А. Рафалович, Н.В. Гольцева, Раннеславянское поселение V-VII вв. Данчены I. АИМ 1974-1976 гг. Кишинев, 1981, с. 132-134.
163. Ibidem, c. 8.
164. И.А. Рафалович, Данчены …с. 25-27.
165. И.А. Рафалович, В.Л. Лапушнян, Могильник и раннеславянское городище у с. Селиште. АИМ в 1973 г. Кишинев, 1974, с. 104-140.
166. Н.П. Телнов Изучение славянской культуры в Молдавии в конце 70-х – в 80-е годы. Днестро-Дунайское междуречье в I – начале II тыс. н. э. Киев, 1987, с. 59.
167. Н.П. Телнов, Рабинович Р.А. Результаты работ на поселении Скок. АИМ 1985. Кишинев, 1990, с. 208.
168. Gh. Postică, Civilizația medievală timpurie din spațiul Pruto-Nistrean (sec. V-XIII). București, 2007, p. 156.
169. Н.П. Телнов Исследование железоделательных сооружений поселения Скок. АИМ в 1982 г. Кишинев, 1986, с. 84-88.
170. I. Tentiuc, Contribuții la istoria și arheologia spațiului pruto-nistrean. Siturile de la Durlești și Molești. Chișinău 2012, р. 49-50.
171. П.П. Бырня, К проблеме градообразования в Поднестровье в период раннего средневековья. Древности юго-запада СССР (I – середина II тысячелетия н. э.). Кишинев, 1991, с. 188-192.
172. Г.Б. Федоров, Работы Пруто-Днестровской экспедиции в 1960-1962 гг. Краткие сообщения института археологии, 99. Москва, 1964, с. 87-88; Г.Б. Федоров, Работа Пруто-Днестровской экспедиции в 1963 г. Краткие сообщения института археологии, 113. Москва, 1968, с. 90-93.
173. В.В. Седов, Восточные славяне VI-XIII вв. Москва, 1982, с. 126.
174. Г.Б. Федоров, Работа Пруто-Днестровской экспедиции в 1963 г. Краткие сообщения института археологии, 113. Москва, 1968, с. 90-93.
175. Г.Б. Федоров, Чеботаренко Г.Ф., Великанова М.С. Бранештский могильник X-XI вв. Кишинев, 1984, с. 48-52.
176. Г.Ф. Чеботаренко, Население центральной части Днестровско-Прутского ьуждуречья в X-XII вв. Кишинев, 1982, с. 54-55.
177. Н.П. Телнов, Г.Ф. Чеботаренко, Гончарная мастерская с поселения у с. Ганск. Средневековые памятники Днестровско-Прутского междуречья. Кишинев, 1988, с. 72-76; I. Tentiuc, Contribuții la istoria …, p. 109-112.
178. Рикман Э.А., И.А. Рафалович, Хынку И.Г. Очерки истории и культуры Молдавии. Кишинев, 1971, с. 160-162.
179. Г.Ф. Чеботаренко, Население центральной части …, c. 22, 24; I. Tentiuc, Populația din Moldova Centrală în sec. X-XIII. Chișinău, 2017, p. 170-171.
180. I. Tentiuc, Populația din Moldova …, p. 10.
181. П.П. Бырня, Сельские поселения Молдавии XV-XVII вв. Кишинев, 1969, c. 33-35.
182. Е.Н. Абызова, Бырня П.П., Нудельман А.А. Древности Старого Орхея. Золотоордынский период. Кишинев, 1981, с. 89.
183. П.П. Бырня, Сельские поселения Молдавии …, c. 32-33.
184. Ibidem, p. 34-35.
185. Е.Н. Абызова, Бырня П.П., Нудельман А.А. Древности Старого Орхея. Молдавский период. Кишинев, 1982, с. 33.
186. Ibidem, p. 35.
187. Ibidem, p. 69
188. A. Boldureanu, Un tezaur din sec. XV-XVI descoperit recent în raionul Călărași. Al X-lea simpozion de numismatică. Chișinău, 2009, p. 22.
189. С. Агульников,М., E. СаваН. Исследования курганов на левобережье Днестра. Кишинзу, 2004, с. 49.

Dr. Vlad VORNIC

Așa cum este definit în legislația națională și internațională, patrimoniul arheologic reprezintă totalitatea vestigiilor și urmelor existenței omenirii în trecut, aflate la suprafața solului, în sol sau sub apă, care pentru a fi identificate și studiate necesită aplicarea metodelor arheologice. Fiind alcătuit din diverse situri, ansambluri și peisaje, precum și din bunuri mobile, obiecte sau urme ale manifestărilor umane, împreună cu terenul în care acestea sunt descoperite, patrimoniul arheologic constituie singura mărturie documentară pentru preistorie, care, se știe, reprezintă – ca timp – peste 95% din întreaga istorie a omenirii. De asemenea, această valoroasă moștenire culturală este o sursă esențială pentru cunoașterea unei mari serii de fenomene sau procese culturale, demografice, sociale, economice etc., derulate pe parcursul evoluției societății umane în Antichitate, în Evul Mediu și chiar în epocile modernă și contemporană.

Patrimoniul arheologic imobil, care include totalitatea siturilor și structurilor arheologice, împreună cu patrimoniul construit, constituie cea mai valoroasă componentă a patrimoniului cultural, atât în ceea ce privește valoarea materială directă, cât și în raport cu posibilitățile de inserție a unor componente extraculturale. În condițiile gestionării adecvate, patrimoniul arheologic imobil devine unul dintre factorii de bază ai coeziunii sociale și ai dezvoltării durabile.

Amplasată într-o adevărată zonă de contact sau de convergență culturală, Republica Moldova dispune de un patrimoniu arheologic bogat și variat, cuprinzând peste 10 200 de situri de tipuri diferite (stațiuni, așezări deschise, așezări fortificate, fortificații liniare, tumuli, cimitire plane etc.), care datează din paleolitic și până în timpurile moderne. Acest patrimoniu arheologic imobil, împreună cu cel mobil, prezintă o însemnătate excepțională nu doar pentru reconstituirea și cunoașterea preistoriei Moldovei, ci și a întregii epoci antice și a Evului Mediu timpuriu și dezvoltat, dat fiind faptul că realmente protoistoria spațiului carpato-nistrean ia sfârșit abia în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, de când datează primele documente scrise interne emise de cancelaria domnească moldavă.

Mărturie a unei străvechi și zbuciumate istorii, antichitățile de pe teritoriul Moldovei au fost observate și semnalate încă în Evul Mediu târziu, unele monumente fiind consemnate în izvoarele diplomatice sau în lucrările cronicarilor moldoveni și ale călătorilor străini. Interesul pentru vestigiile trecutului sporește mult în epoca modernă, când se întreprind primele cercetări arheologice și se organizează primele muzee de antichități la Chișinău. Anumite progrese în cunoașterea realităților arheologice din spațiul pruto-nistrean s-au înregistrat în perioada interbelică, îndeosebi prin activitatea desfășurată de savantul cu renume european Nicolae Moroșan. Contribuții cu adevărat substanțiale la identificarea, cercetarea și inventarierea siturilor și vestigiilor arheologice din Moldova au fost aduse însă de specialiștii arheologi abia în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Prima realizare importantă în domeniul documentării și inventarierii patrimoniului arheologic imobil de pe întreg teritoriul Republicii Moldova a constituit-o Harta arheologică a RSSM, care cuprindea o serie de șapte volume de repertorii arheologice, elaborate după criteriul cultural-cronologic și publicate între anii 1973-1975¹. O altă contribuție însemnată la înregistrarea siturilor arheologice a fost întocmirea Repertoriului monumentelor de istorie și cultură ale RSSM. Zona de Nord, apărut într-un tiraj restrâns în anul 1987². Ambele serii de repertorii conțin însă și anumite lacune, dintre care remarcăm descrierea prea sumară a monumentelor și lipsa datelor cartografice și topografice, motiv pentru care localizarea siturilor arheologice a rămas de multe ori incertă. Cu toate acestea, documentarea și inventarierea siturilor arheologice, efectuate în anii ’70-’80 ai secolului trecut, au avut un rol important în cunoașterea distribuției geografice și a semnificației diverselor elemente constitutive ale patrimoniului arheologic din Republica Moldova. De asemenea, în aceeași perioadă, când au căpătat amploare investițiile de stat în infrastructura de transport, cea agricolă, utilităților comunale și a amenajărilor teritoriale, la Chișinău, ca peste tot în Europa, a apărut arheologia preventivă și de salvare, grație căreia au fost cercetate, anticipându-se distrugerea lor iremediabilă, zeci și sute de tumuli sau situri arheologice datând din diferite epoci istorice.

O repertoriere importantă a siturilor arheologice de pe teritoriul Republicii Moldova a fost efectuată în anul 1993. Concepută ca un program de anvergură națională coordonat de Ministerul Culturii, această inventariere a patrimoniului arheologic imobil a cuprins toate regiunile țării, inclusiv pe cele din stânga Nistrului. Drept rezultat al documentării bibliografice, de arhivă și de teren, întreprinsă în majoritate de specialiștii de la Institutul de Arheologie și Istorie Veche al AȘM, au fost înregistrate peste 7 700 de situri arheologice datând din paleoliticul inferior și până în epoca medievală târzie³. Trebuie subliniat însă faptul că din cauza lipsei resurselor financiare și a dotării tehnice necesare, la care se mai adaugă și consecințele politice nefaste ale războiului de la Nistru din anul 1992, în 1993 nu au putut fi efectuate periegeze și prospecțiuni amănunțite ce ar fi acoperit toate regiunile și microzonele Republicii Moldova. Ca urmare, un anumit număr de situri arheologice au rămas neidentificate. De asemenea, se cuvine relevat faptul că, deși în comparație cu repertoriile precedente, cel elaborat în anul 1993 este însoțit de hărțile topografice corespunzătoare, din aceleași cauze obiective, localizarea și delimitarea precisă a siturilor nu a putut fi realizată întotdeauna în mod riguros.

După inventarierea și clasarea patrimoniului arheologic imobil, în conformitate cu stipulările Legii privind ocrotirea monumentelor (nr.1530-XII, din 22 iunie 1993), siturile arheologice urmau a fi incluse în Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat. Acest document de importanță majoră pentru salvgardarea patrimoniului cultural, aprobat de Parlamentul RM, a fost publicat însă în Monitorul Oficial cu mare întârziere, abia la 2 februarie 2010⁴, fără nicio reactualizare. Din cele peste 7 700 de obiective arheologice repertoriate în anul 1993, în Registrul monumentelor au fost incluse mai puțin de 5 000 de situri, dintre care cca 3 000 de tumuli, 1 600 de așezări, 120 de stațiuni paleolitice, 75 de cetățui și 50 de necropole, datând din diferite epoci istorice. Prin urmare, la evidența de stat nu au fost luate peste două mii de situri arheologice, neasigurându-li-se, astfel, protecția juridică adecvată.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 2018 din 19.09.2010 privind protejarea patrimoniului arheologic și a Hotărârii de Guvern nr. 230 din 12.04.2012 privind crearea Agenției Naționale Arheologice, această instituție publică din subordinea Ministerului Educației, Culturii și Cercetării (MECC) realizează, de rând cu alte activități, documentarea și inventarierea patrimoniului arheologic național, fiind între timp întocmite varianta preliminară a Registrului arheologic național și o hartă GIS a siturilor arheologice.

Potrivit datelor din Registrul arheologic de care dispunem astăzi, patrimoniul arheologic imobil al Republicii Moldova cuprinde un număr de peste 10 200 de situri de categorii și tipuri diferite, dintre care 185 sunt stațiuni, cca 2 870 – așezări deschise, 90 – cetățui sau așezări fortificate, 3 – așezări urbane, 6 – fortificații liniare, cca 6 930 – tumuli sau movile funerare și 130 – cimitire plane⁵.

Stațiuni. Prima categorie de situri arheologice este reprezentată de stațiuni, astfel fiind denumite locurile cu urme de viețuire umană de scurtă durată, datând din paleolitic și mezolitic. Marea majoritate a stațiunilor se află sub cerul liber (stațiuni de tip deschis), cele mai vechi (de acum cca 650-200 mii ani) de asemenea situri arheologice, cu material arheologic atribuit paleoliticului inferior, fiind identificate pe Nistrul Inferior, în preajma localităților Dubăsari, Pohrebea și Coșnița⁶. Majoritatea covârșitoare a stațiunilor de tip deschis au fost identificate în bazinele râurilor Nistru, Prut și Răut, ele fiind de dimensiuni variabile, cu precădere mici (cca 50×50 m), și prezentând unul, două sau mai multe orizonturi cultural-cronologice, atribuite diferitor perioade ale epocii vechi a pietrei sau mezoliticului. Prin săpături, arheologice a fost cercetat un număr relativ redus de stațiuni, dintre care le menționăm pe cele de la Trinca, Costești, Gordinești, Brânzeni (punctul Mersâna), Bobulești, Ciutulești, Rașcov, Cosăuți, Climăuții de Jos (Fig. 1) ș.a⁷. Printre complexele arheologice mai importante remarcăm, în primul rând, „locuințele” temporare (de tip colibă), amenajate din pietre mari de calcar și oase de animale, acoperite cu crengi și piei de animale, „locuințe” de lungă durată, alcătuite din oase mari de animale (mamut, ren polar etc.) și pământ, cu baza adâncită, unele prevăzute cu vetre de foc, descoperite în stațiunile de tip deschis de la Climăuții de Jos și Cosăuți⁸.

O grupă distinctă de stațiuni o constituie cele aflate în grote sau peșteri naturale. Situate mai ales pe Prutul și Nistrul Mijlociu, aceste monumente au fost identificate începând cu debutul secolului trecut. În prezent sunt documentate cca zece grote cu vestigii arheologice din diferite perioade ale paleoliticului.

Dintre acestea, cel mai bine cercetate prin săpături arheologice, la care au participat și specialiști din științele conexe arheologiei, sunt grotele de la Duruitoarea Veche, Ofatinți, Bânzeni, Buzdujeni, Butești și Trinca⁹.

Cea mai cunoscută, dar și cu cele mai vechi urme de locuire umană, este grota de la Duruitoarea Veche. Plasată într-un șir de stânci calcaroase de pe malul priporos al râului Ciuhur, afluent de stânga al Prutului, această grotă se întinde pe o lungime de 49 m și constă din trei încăperi, cu o suprafață totală de 300 m.p. (Fig. 2). Semnalată în anul 1958 de arheologul Nicolae Chetraru, grota a fost cercetată de diferiți specialiști între anii 1959-1965, descoperindu-se materiale datate în paleoliticul inferior (acum cca 650-200 mii de ani).

O altă grotă valoroasă din punct de vedere științific este cea de la Ofatinți, de pe malul stâng al râului Nistru, care se găsește în locul numit Râpa lui Maftei. Ea a fost descoperită în 1946 de arheologul G.P. Sergheev și investigată pluridisciplinar prin săpături arheologice în perioada anilor 1946-1972 de echipe mixte, alcătuite din arheologi, geologi și paleontologi, scoțându-se la lumină numeroase resturi faunistice și piese de silex.

În ceea ce privește grotele de la Brânzeni, Trinca (Fig. 3), Butești și Buzdujeni, toate acestea conțin resturi arheologice datând, cele mai timpurii, din paleoliticul mijlociu și superior (de acum cca 200-10 mii de ani). Amplasate în stâncile calcaroase de pe malurile unor afluenți de stânga ai râului Prut, peșterile au fost descoperite de Nicolae Chetraru în anii 1958-1970, fiind ulterior cercetate metodic prin săpături arheologice cu participarea unor specialiști din domeniile conexe arheologiei. Dintre numeroasele descoperiri arheologice scoase la lumină prin săpături sistematice, evidențiem o piesă de forma unui pește marin executată din fildeș de mamut (Fig. 4), ce provine din stratul inferior al grotei de la Brânzeni. În opinia specialiștilor, această piesă unicat, care prezintă o perforație pentru atârnare și un ornament realizat prin incizare, este cea mai timpurie amuletă din regiune. Este important de menționat, de asemenea, că în afară de stațiunile paleolitice sau mezolitice, în interiorul unor grote, cum este, de exemplu, cea de la Brânzeni, au mai fost depistate resturi de locuire umană datând din eneolitic, epoca bronzului și din Evul Mediu.

Așezări deschise. Între obiectivele arheologice descoperite pe teritoriul Republicii Moldova un loc important îl ocupă așezările deschise sau „de tip rural”, care sunt în număr de cca 2 650, ceea ce constituie mai mult de ¼ din totalul siturilor identificate până în prezent. Toate așezările deschise au o trăsătură caracteristică generală: prezintă o porțiune de teren lipsită de întărituri artificiale (șanțuri, valuri de pământ sau ziduri de piatră), pe a cărei suprafață se găsesc resturi de locuințe sau construcții gospodărești, lut ars, fragmente de vase de lut, oase de animale, obiecte de uz casnic și alte materiale sau urme de locuire umană¹⁰. În același timp, la fel ca și alte tipuri de situri, așezările deschise se deosebesc între ele de la epocă la epocă și de la o cultură arheologică la alta prin diferite trăsături specifice, ușor sesizate de specialiști.

O parte a așezărilor deschise prezintă resturi de locuire aparținând unei singure epoci istorice sau culturi arheologice. Destul de frecvent însă pe unul și același loc se întâlnesc urmele a două sau a mai multor așezări datând din diverse epoci, aparținând diferitor culturi arheologice.

Primele așezări umane stabile în spațiul est-carpatic au apărut în mil. VII î.Hr., odată cu pătrunderea comunităților culturii neolitice Starcevo-Criș în aria geografică vizată. Pe teritoriul Republicii Moldova sunt cunoscute cca 90 de așezări neolitice, toate fiind fără urme de fortificații, dintre care aproximativ 15 se atribuie culturii Starcevo-Criș (mil. VII î.Hr.), aproape 20 – culturii bugo-nistrene (sfârșitul mil. VII – începutul mil. VI î.Hr.), iar cca 80 de situri se încadrează în cultura ceramicii liniare (mil. VI î.Hr.), care a cunoscut o răspândire mai largă în această regiune. Amplasate, de regulă, de-a lungul râurilor, pe malul lor sau pe prima terasă, așezările culturii bugo-nistrene erau mici, de până la 1 ha, și se compuneau din câteva locuințe, care erau de două tipuri: de suprafață ori adâncite, așa cum dovedesc cercetările arheologice de la Soroca, Țekinivka și Tătărăuca Nouă¹¹. De aceleași dimensiuni sau mai mari, nedepășind însă ca întindere 2 ha, erau așezările culturii Starcevo-Criș și, așa cum arată săpăturile arheologice de amploare de la Sacarovca (Fig. 5), cuprindeau până la 20 de locuințe¹². Așezările culturii ceramicii liniare ocupau o suprafață de la 1-1,5 ha până la 4-5 ha, în cadrul lor fiind înregistrate numeroase locuințe și construcții auxiliare, care erau dispuse în cerc(cum e în cazul așezării Dănceni I), sau în șiruri (situl Florești I)¹³.^.

O intensitate de locuire mult mai mare se constată în epoca eneolitică (mil. V-IV î.Hr.), din această perioadă istorică datând un număr de cca 700 de așezări. Majoritatea covârșitoare a acestor situri se atribuie marelui complex cultural Cucuteni-Tripolie, care de-a lungul a 1 500 de ani a parcurs mai multe etape de dezvoltare. De dimensiuni foarte variate, mici (1-3 ha), mari (4-10 ha) și foarte mari (10-40 ha), așezările culturilor Precucuteni (Fig. 6) și Cucuteni se întâlnesc în zona de nord și centrală a Republicii Moldova, foarte recent însă au fost identificate două situri cucuteniene și în Podișul Tigheci, lângă satele Lărguța și Cârpești (r-nul Cantemir) (Fig. 7). Amplasate pe versanții unor văi, platouri sau, mai rar, pe promontorii dominante, așezările Cucuteni-Tripolie constau preponderent din locuințe de suprafață, dispuse circular (Fig. 8), în șiruri paralele sau dispersat¹⁴. O structură internă mai complexă, stabilită în urma prospecțiunilor magnetometrice, o au siturile Cucuteni A-B și B din partea de nord a Republicii Moldova (Petreni, Brîânzeni VIII, Sofia – La Moină, Trinca – La Șanț, Stolniceni etc.)¹⁵.

În zona sud-vestică a spațiului pruto-nistrean, în eneoliticul timpuriu, mai exact în prima jumătate a mil. V î.Hr., s-a răspândit grupul Bolgrad-Aldeni, pe teritoriul Republicii Moldova fiind descoperite cca 20 de așezări aparținând acestui facies cultural, dintre care unele, cum sunt cele de la Vulcănești, Cucoara, Lopățica și Taraclia, au fost studiate prin săpături¹⁶.

Pentru o îndelungată perioadă (mil. III î.Hr.) a epocii bronzului, pe teritoriul Republicii Moldova nu sunt atestate așezări stabile, iar pentru bronzul mijlociu (prima jumătate a mil. II î.Hr.) se cunosc doar câteva așezări deschise în zona centrală (la Delacău și Dănceni), atribuite culturii Mnogovalikovaia, cum este situl de la Coteala, care aparține culturii Komarov¹⁷. Cu totul diferit este reprezentată perioada târzie a epocii bronzului (sec. XV-XII î.Hr.), din acest interval cronologic datând un număr de peste 520 de așezări, atribuite aproape în totalitate vastului complex cultural Noua-Sabatinovka-Coslogeni. O caracteristică a celor mai multe dintre aceste așezări preistorice este prezența în perimetrul lor a așa-numitelor „cenușare” (Fig. 9), care constituie niște movile foarte aplatizate (cu diametrul de 20-40 m), de culoare cenușie-deschisă, cuprinzând resturi de locuințe, gropi menajere, vetre, cuptoare, dar și foarte multe oase de animale și ceramică¹⁸.

Prima epocă a fierului (Hallstatt) este documentată în teritoriul studiat de noi printr-un număr total de cca 260 de așezări, aparținând diferitor culturi sau grupuri culturale: Chișinău-Corlăteni, Hansca-Holercani, Belozerka, Cozia-Saharna, Șoldănești ș.a. Amplasate în apropierea surselor de apă, pe terenuri favorabile agriculturii și activităților gospodărești, așezările din această perioadă, în majoritate puse în legătură cu tracii timpurii, erau de dimensiuni mici (până la 1 ha) și mijlocii (2-3 ha, mai rar – 4-5 ha)¹⁹.

O destul de intensă locuire a spațiului pruto-nistrean se atestă în a doua epocă a fierului (Latene), acestei perioade istorice fiindu-i atribuite peste 300 de așezări. Aproape în totalitate siturile de habitat respective aparțin fie culturii getice din sec. V-III î.Hr., fie culturii Poienești-Lucașeuca din sec. II-I î.Hr., care este pusă în legătură cu triburile bastarnilor din izvoarele scrise²⁰.

După o perioadă de cca două secole de la începutul erei noi, în care urmele unor locuiri umane stabile aproape că lipsesc, urmează în epoca romană târzie o adevărată „explozie demografică”, luând ființă un număr de cca 1 100 de așezări de diferite dimensiuni. Unele dintre aceste situri datează din sec. III d.Hr. și se atribuie așa-numitului grup Etulia din sudul spațiului pruto-nistrean²¹ sau culturii dacilor liberi, cum este centrul de olărie de la Pruteni de pe malul stâng al Prutului Mijlociu²² (Fig. 10). Majoritatea absolută a așezărilor însă aparțin culturii Sântana de Mureș-Cerneahov din sec. IV d.Hr., apărută în urma migrației în regiunile nord-pontice a triburilor gotice. Răspândite relativ uniform pe întreg spațiul pruto-nistrean, așezările respective ocupă locurile joase, pantele cu înclinație mică, foarte propice practicării agriculturii, cu o sursă de apă permanentă în apropiere. Așa cum arată cercetările de până acum, așezările din sec. IV cuprindeau preponderent locuințe de suprafață, dispuse în șiruri, diverse anexe gospodărești (Fig. 11), iar la periferii destul de frecvent se găsesc cuptoare de ars oale²³.

În cadrul patrimoniului arheologic imobil național un loc distinct îl ocupă așezările rurale medievale, pentru întregul Ev Mediu și epoca premodernă fiind de semnalat un număr total de cca 550 de situri cu urme de locuire umană. Un interes aparte prezintă așezările datate din Evul Mediu timpuriu (sec. VI-XIII) (Fig. 12), perioadă care corespunde cu etnogeneza poporului român, dar și cu migrația în acest spațiu a numeroase triburi și populații de origini diferite. O caracteristică a acestor situri, care aparțin la orizonturi cultural-cronologice diferite, este continuitatea de locuire pe aceleași vetre, constatată în cazul majorității așezărlor²⁴, dar faptul nu indică cu deplină certitudine și continuitatea etnică.

Cele mai târzii așezări deschise datează din sec. XV-XVIII și reprezintă sate dispărute, cunoscute în izvoarele istorice și cu denumirea de seliști. Este interesant de menționat că adesea, în popor, astfel de locuri sunt numite „vetre de sate turcești”. Consemnăm în context că în diferite regiuni ale Republicii Moldova există cinci sate cu denumirile Seliște ori Selișteni, ele fiind întemeiate pe vetrele unor așezări dispărute. Destul de frecvent se întâlnește toponimul Seliște ca denumire de deal, de văgăună, de mahala, în acele locuri existând, foarte probabil, resturi ale unor sate medievale părăsite²⁵.

 

Cetățui/așezări fortificate. O categorie importantă, deși nu prea numeroasă, de situri arheologice existente pe teritoriul Republicii Moldova este alcătuită de cetățui sau fortificații, până în prezent fiind identificate cca 90 de asemenea monumente. Reprezentând porțiuni de teren cu urme de locuire umană sau adevărate așezări înconjurate de întărituri artificiale și/sau naturale, cetățuile sau fortificațiile sunt caracteristice doar pentru anumite epoci sau perioade istorice. Cele mai vechi astfel de situri sunt datate din eneolitic (mil. V-IV î.Hr.), iar cele mai târzii din epoca premodernă (sec. XVII-XVIII). La depistarea mai multor fortificații preistorice, antice sau medievale cunoscute astăzi a contribuit considerabil cunoașterea toponimiei locale, dovedindu-se că acolo unde se întâlnesc atare denumiri de locuri, precum: Cetate, Cetățuie, Șanț, Zamcă, Horodcă, Horodiște, Palanca, Brazda Turcului, Farfuria Turcească ș.a., se află de regulă, urmele unor foste așezări fortificate, ale unor întărituri sau cetăți vechi²⁶.

După datele de care dispunem acum, primele așezări fortificate în spațiul pruto-nistrean au apărut în eneolitic (mil. V î.Hr.), deocamdată fiind cunoscute grație cercetărilor arheologice de teren cel puțin două astfel de situri datate din această perioadă, și anume cele de la Cuconeștii Vechi – Stânca lui Harascu (r-nul Edineț) și Cobani – Pe Stâncuță (r-nul Glodeni) (Fig. 13), ambele atribuite fazei Cucuteni A a faimosului complex cultural Cucuteni-Tripolie²⁷. Amplasate pe promontorii înalte și protejate în mod natural pe trei laturi, așezările respective au fost întărite cu șanțuri și valuri de pământ pe porțiunea accesibilă. Prospecțiunile geofizice și săpăturile de salvare, efectuate recent în situl cucutenian de la Cobani, au arătat că așezarea în cauză prezintă mai multe șanțuri succesive de dimensiuni diferite (Fig. 14), iar cel de la limita exterioară a sitului, mai mare, este prevăzut alăturat cu un val de pământ puternic aplatizat.

Alte așezări fortificate datând din faze mai târzii ale complexului cultural Cucuteni-Tripolie au fost descoperite prin cercetări periegetice sau prin săpături la Brânzeni III – Țiganca, Trinca – La Șanț, Gordinești – Stânca Goală (r-nul Edineț), Costești IV (r-nul Râșcani) etc., prospecțiunile magnetometrice scoțând în evidență prezența unor șanțuri de apărare și în marile așezări cucuteniene de la Stolniceni (r-nul Edineț) (Fig. 15) și Petreni, dar și la Ochiul Alb (r-nul Drochia)²⁸. Mai recent, prin intermediul imaginilor satelitare au fost identificate așezări cucuteniene cu urme de fortificații în preajma satelor Miciurin (r-nul Drochia), Natalievca (r-nul Fălești), Pererâta (r-nul Briceni) și Chiurt (r-nul Edineț).

Două așezări fortificate sau citadele (Saharna Mare și Butuceni) datează din sec. X-IX î.Hr., fiind atribuite culturii Cozia-Saharna. Este interesant de menționat că dacă așezarea hallstattiană Saharna Mare a fost întărită de jur-împrejur cu o centură defensivă formată din val și șanț, atunci cetățuia de la Butuceni a avut val și șanț de apărare doar pe laturile vulnerabile, neprotejate în mod natural²⁹.

Marea majoritate a fortificațiilor descoperite până astăzi pe teritoriul Republicii Moldova, în număr de circa 75, datează din sec. IV î.Hr. și se atribuie geților, din izvoarele scrise. Răspândite în regiunile centrală și nordică ale țării, cunoscând o concentrare remarcabilă în microzona Saharnei de pe Nistrul Mijlociu, așezările întărite getice sunt și fortificațiile cel mai bine cercetate de până acum. După poziția topografică, dimensiuni, structura elementelor defensive, funcționalitate și alte criterii, fortificațiile și așezările întărite getice se deosebesc între ele, fiind încadrate în diferite tipuri³⁰. Din păcate, cele mai multe dintre aceste situri arheologice au fost, de-a lungul timpului, puternic afectate de diverși factori, îndeosebi de lucrările agricole din perioada contemporană, care au distrus uneori complet șanțurile și valurile de apărare. Având în vedere această situație, un interes deosebit îl prezintă siturile ale căror sisteme de fortificație sunt mai bine păstrate, cum sunt Saharna Mare, Saharna Mică, Stohnaia – La Revechin (r-nul Rezina), Rudi – La Trei Cruci (r-nul Soroca), Stolniceni – La Cetate (r-nul Hâncești), Horodca Mică (r-nul Ialoveni), Durlești – Cetățuie (mun. Chișinău) (Fig. 16) ș.a., acestea urmând a fi cercetate metodic în continuare, dar și conservate pentru a fi puse în valoare corespunzător.

O structură de piatră neobișnuită, care reprezintă probabil o fortificație, a cărei edificare nu a putut fi finalizată, a fost identificată la Sobari (punctul Cetățuie) (r-nul Soroca), în perimetrul unei mari așezări deschise din sec. IV d.Hr., atribuită culturii Sântana de Mureș-Cerneahov. Structura respectivă are în plan forma literei chirilice „П”, orientarea nord-sud și dimensiunile de circa 45×90 m, cu latura sudică lipsă³¹. În incinta acestei „cetățui” a fost descoperită o insolită construcție din piatră și cărămidă cu peristil, care era prevăzută cu acoperiș din țigle ceramice și geamuri din sticlă. Ambele construcții sunt datate de către specialiști din a doua jumătate a sec. IV d.Hr., fiind puse în legătură cu prezența în această zonă a Barbaricum-ului est-european, aflată la peste 300 km distanță de granița Imperiului Roman, a meșterilor veniți din lumea romană. Spre regret, aceste extrem de importante structuri arheologice, care sunt unice pentru Republica Moldova, au fost grav afectate de localnici, care au extras în timpurile moderne cea mai mare parte din piatra zidurilor și temeliilor construcțiilor.

Un grup distinct de situri fortificate este format de cetățuile medievale timpurii din sec. X-XI, aparținând grupului cultural Alcedar-Echimăuți, răspândit în partea de nord-est a Moldovei, între râurile Răut și Nistru³². Siturile la care ne referim prezintă formă aproximativ circulară și dimensiuni mici, fiind întărite cu câte o centură defensivă alcătuită din șanț și val prevăzut pe creastă cu o palisadă de lemn. Numite de localnici Cetățuie, Farfuria Turcească sau Roata Turcului, asemenea fortificații sunt cunoscute la Alcedar (Fig. 17), Hligeni (r-nul șoldănești), țahnăuți (r-nul Rezina), Rudi și Tătărăuca Nouă (r-nul Soroca), iar câteva cetățui, recte cele de la Echimăuți, țareuca, Păpăuți (r-nul Rezina) și Lucașeuca (r-nul Orhei), au fost grav deteriorate sau distruse iremediabil în ultimele decenii ale secolului trecut³³. O așezare fortificată din Evul Mediu timpuriu (sec. IX-X), denumită în literatura de specialitate Cetățuia Calfa, este atestată în preajma satului Varnița (r-nul Anenii Noi) de pe malul drept al Nistrului Inferior, situl respectiv fiind puternic deteriorat, în anii 2010-2013, de o carieră neautorizată. Încă un sit fortificat medieval, dar mai bine păstrat și datat din sec. X-XII, a fost descoperit și parțial cercetat lângă satul Răciula (r-nul Călărași) de pe cursul inferior al râului Ichel, iar un alt sit fortificat încadrat în sec. XII-XIII a fost semnalat la Mereșeuca (punctul Cetățuie) (r-nul Ocnița) de pe Nistrul Superior³⁴.

Între obiectivele fortificate medievale se numără și două complexe arheologice din perioada Hoardei de Aur (sec. XIV) de la Orheiul Vechi și Costești (r-nul Ialoveni). Menționăm mai întâi citadela de piatră de pe promontoriul  Peștere de la Orheiul Vechi. Construcția respectivă are formă trapezoidală, suprafața de cca 1 ha, lățimea zidului în jur de 1,8 m, turnuri la colțuri, câte un contrafort sau două pe cele patru laturi și poarta prevăzută în mijlocul laturii de sud. Primele cercetări la acest valoros obiectiv arheologic au fost efectuate în anii 1947-1953 de către Gh.D. Smirnov, care a emis ipoteza că citadela a fost construită în timpul domniei lui ștefan cel Mare. În urma investigațiilor sistematice realizate în anii 1996-2001, prof. Gh. Postică a demonstrat fără tăgadă însă că citadela de piatră de la Orheiul Vechi a fost construită în perioada dominației Hoardei de Aur, mai exact în al treilea sfert al sec. XIV, fiind reutilizată ulterior de către moldoveni în sec. XV-XVI³⁵. Consemnăm în context că în perioada existenței orașului moldovenesc (sec. XV-XVI), la Orheiul Vechi, în capătul vestic al promontoriului Peștere au fost amenajate și două valuri de apărare, o altă fortificație, denumită Valul de hotar nr. 3, fiind construită în sec. XVII.

O fortificație de pământ medievală importantă, dar mai puțin cunoscută, există la Costești (r-nul Ialoveni), pe un platou din partea de nord-est a așezării urbane din sec. XIV, în punctul numit La Cetate³⁶ (Fig. 18). Potrivit estimărilor lui Em. Rikman, care în anul 1954 a efectuat un sondaj, cetatea de pământ de la Costești avea formă trapezoidală, cu suprafața de cca 6,6 ha, fiind mărginită de un val, cu înălțimea păstrată de 2,4 m, prevăzut cu palisadă de lemn, și un șanț adiacent, adânc de 1,9 m și lat de 9 m. În colțul nord-vestic al fortificației au fost surprinse urmele porții, cu lățimea de 12 m. Pe baza materialelor arheologice descoperite, inclusiv a monedelor, această fortificație datează din perioada stăpânirii tătaro-mongole în zonă, mai curând din al treilea sfert al sec. XIV, la fel ca și citadela de piatră de la Orheiul Vechi. Spre deosebire însă de această din urmă fortificație, cetatea de pământ de la Costești este mult deteriorată, valul și șanțul fiind în cea mai mare parte distruse de arătura adâncă, iar sectorul de la poarta cetățuii – de un bazin de apă, care a fost amenajat și folosit în perioada sovietică.

Dintre fortificațiile din Evul Mediu târziu sau perioada premodernă, cunoscute pe teritoriul Republicii Moldova, amintim cetatea de pământ de la Giurgiulești, datată din vremea domniei lui Ștefan cel Mare, Tabăra lui Zamoiski, sec. XVI, de la Buzduganii de Jos și insolita Masă a lui Petru cel Mare de la Semeni (Fig. 19), a cărei încadrare cronologică rămâne încă incertă. Cât privește starea de conservare, fortificația de la Giurgiulești a fost aproape complet distrusă în anul 2007, în timpul construcției tronsonului de cale ferată Cahul-Giurgiulești. Celelalte două structuri arheologice sunt relativ bine păstrate și necesită a fi investigate, conservate și valorificate³⁷.

Așezări urbane. Un loc aparte între siturile arheologice medievale de pe teritoriul Republicii Moldova îl ocupă așezările urbane de la Orheiul Vechi (com. Trebujeni, r-nul Orhei), Costești (r-nul Ialoveni) și Lăpușna (r-nul Hîncești)³⁸.

Dintre aceste trei orașe medievale se evidențiază Orheiul Vechi, care este și cel mai intens cercetat, și cel mai bine cunoscut ansamblu arheologic din Republica Moldova. Faimosul sit medieval la care ne referim este amplasat pe o înălțime dominantă, numită Peștere, înconjurată din trei părți de meandrele râului Răut, la circa 20 km de confluența sa cu Nistrul (Fig. 20). Singura porțiune accesibilă, aflată înspre vest, a fost prevăzută cu două șiruri de fortificații, compuse din valuri de pământ și bârne și din șanțuri de apărare, amenajate în sec. XV-XVI. Având această amplasare strategică și o suprafață de cca 200 ha, Orheiul Vechi a cunoscut, în calitate de așezare urbană, două perioade distincte de existență: una, în sec. XIV sau, mai exact, în anii ’30-’60 ai acestui veac, când statul mongol Hoarda de Aur a întemeiat și stăpânit aici un oraș de factură orientală, denumit Șehr al-cedid (Orașul Nou), și a doua, în sec. XV-XVI, când pe acest promontoriu de pe malul drept al Răutului a ființat un târg moldovenesc,  care purta numele de Orhei.

Deși a avut o perioadă destul de scurtă de existență, orașul Hoardei de Aur a cunoscut o dezvoltare formidabilă, marea majoritate a construcțiilor și edificiilor monumentale scoase la lumină până în prezent pe promontoriul Peștere aparținând așezării urbane mongole: citadela de piatră și „palatul” din cărămidă din incinta acesteia, ridicat la rândul său peste un mausoleu din cărămidă arsă și uscată la soare, ansamblul alcătuit dintr-o moschee și un caravanserai, ambele construcții cu ziduri groase din piatră, și trei băi de factură orientală edificate din piatră, având unele încăperi încălzite printr-un sistem de conducte amplasate sub podele³⁹.

Fără îndoială, toate aceste structuri arheologice și arhitecturale, dar și altele care urmează încă a fi cercetate, prezintă un interes cultural-științific deosebit. Pentru a evidenția și mai clar însemnătatea și valoarea acestor vestigii istorice, facem precizarea că moscheea de la Orheiul Vechi, ale cărei dimensiuni erau de 52×58 m, se dovedește a fi cel mai mare edificiu de cult de acest fel dintre toate cele descoperite până acum în întregul imperiu giucid.

Așa cum consideră mai mulți specialiști, între anii 1363 și 1365, în orașul Șehr al cedid și-a avut reședința chiar conducătorul Hoardei de Aur Abdallah han, perioada de domnie a acestui han fiind și cea de înflorire a așezării urbane de pe malul Răutului.

Orașul moldovenesc de la Orheiul Vechi a luat ființă la începutul sec. XV și a existat până după mijlocul veacului următor, cunoscând o dezvoltare maximă în timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504). În perioada existenței târgului moldovenesc au fost reconstruite și reutilizate citadela de piatră și „palatul” de cărămidă din interiorul ei, care a devenit reședința pârcălabilor cetății. La începutul sec. al XV-lea, în colțul de sud-vest al fortăreței de piatră a fost construită o locuință de piatră cu două nivele, în a cărei umplutură au fost găsite două tunuri de bronz din vremea domniei lui Ștefan cel Mare, piese de armament care sunt unice nu doar pentru Republica Moldova⁴⁰ (Fig. 21). Dintre edificiile publice existente în perioada târgului medieval, până în prezent au fost descoperite și cercetate în zone diferite două biserici, dintre care una de piatră și alta de lemn, construcția de piatră fiind mai veche și datată de unii specialiști chiar din perioada orașului Hoardei de Aur⁴¹.

În afară de structurile monumentale menționate mai sus, la Orheiului Vechi în diferite sectoare ale sitului, în urma a peste 50 de campanii arheologice, au fost descoperite numeroase locuințe, ateliere meșteșugărești și diferite alte complexe, precum și o cantitate imensă de materiale arheologice datând din sec. XIV-XVI, dar și din alte perioade istorice, dintre care doar o parte au fost valorificate până acum.

Avându-se în vedere importanța și valoarea excepțională a complexului arheologic de la Orheiul Vechi pentru cultura și istoria națională, în anul 2007 a fost constituită Rezervația cultural-naturală „Orheiul Vechi”, instituție publică ce trebuie să gestioneze și să pună în valoarea corespunzătoare patrimoniul cultural și natural din această spectaculoasă zonă geografică a Moldovei.

În perioada de stăpânire mongolă (sec. XIV), o așezare urbană de mari dimensiuni a existat și la Costeștii din r-nul Ialoveni, în punctul Gârlea de la marginea de sud-est a localității actuale⁴². Orașul giucid, al cărui nume rămâne necunoscut, era amplasat în valea largă a râului Botna, pe ambele lui maluri, având o lungime de cca 2,5 km și o lățime de peste 1,5 km (Fig. 22). Cu toate că prezintă o însemnătate deosebită pentru arheologia medievală a spațiului pruto-nistrean, acest valoros monument arheologic până în prezent a fost totuși destul de puțin cercetat, preponderent prin periegeze și săpături de salvare, executate în perimetrele afectate de alunecările de teren sau de diferite lucrări de excavare a solului. Deși restrânse, aceste investigații efectuate de diferiți arheologi începând din deceniul cinci al secolului trecut au arătat că orașul medieval de la Costești-Gârlea era alcătuit din câteva sectoare, unele reprezentând adevărate cartiere, care cuprindeau, printre altele, edificii publice și case din piatră ori cărămidă, prevăzute cu sistem de aducțiune a apei prin tuburi din ceramică, dar și locuințe adâncite, diferite cuptoare (Fig. 23) sau ateliere meșteșugărești și alte construcții.

La periferia de nord-vest a așezării urbane orientale, pe o mică ridicătură de teren de formă ovală de pe malul Botnei, în anul 1959, L.L. Polevoi a identificat o structură arheologică de formă rectangulară, cu dimensiunile de 50×70 m, care ar fi putut fi, după autorul citat, un „castel feudal, reședința conducătorului militar” a orașului din sec. XIV, problema urmând a fi elucidată de săpăturile ulterioare.

Așa cum relevă descoperirile numismatice, orașul Hoardei de Aur de pe cursul mijlociu al râului Botna a existat o perioadă mai îndelungată decât orașul oriental de la Orheiul Vechi, probabil din a doua jumătate a sec. XIII și până la sfârșitul veacului următor, reprezentând și un însemnat centru politic cu emisiune monetară proprie.

Ținând cont de valoarea științifică deosebită a ansamblului arheologic medieval de la Costești-Gârlea și având în vedere că acest mare complex este grav afectat de factorii naturali, de diferite lucrări și de „căutătorii de comori”, se cere stringent explorarea lui complexă, atât prin săpături de salvare și sistematice ample, cât, mai ales, prin cercetări interdisciplinare cu utilizarea metodelor moderne nedistructive. În plus, pentru structurile din piatră, cărămidă și lut ars mai bine păstrate se impune executarea unor lucrări de conservare preventivă in situ și de restaurare, iar ulterior – includerea lor în circuitul cultural-turistic.

Târgul Lăpușna din sec. XV-XVII este ultima așezare urbană medievală importantă de pe teritoriul Republcii Moldova la care ne vom referi succint, acest oraș fiind, din păcate, cel mai mult afectat de factorii antropici și, în același timp, cel mai puțin cercetat și cunoscut din punct de vedere arheologic. Atestată documentar ca așezare rurală din 1430-1431, ca punct vamal pe drumul comercial „moldovenesc” începând cu anul 1454, iar ca târg din 1489, Lăpușna a fost, pe parcursul sec. XV-XVII, unul dintre cele mai importante centre administrative, social-economice și culturale din Moldova de la est de Prut. Odată cu creșterea și dezvoltarea rapidă a Chișinăului, târgul Lăpușna va decade, transformându-se în sec. XVIII într-un sat obișnuit, ca multe altele.

Așa cum dovedesc puținele descoperiri arheologice realizate până acum și toponimia locală, târgul medieval se află în vatra satului actual Lăpușna, pe un promontoriu orientat nord-sud de la confluența râului Lăpușna cu un afluent al său de stânga, având, potrivit unor estimări prealabile, o suprafață de cel mult 1,1×1,8 km⁴³, în perimetrul respectiv intrând și cimitirul din sec. XV-XVIII, cercetat parțial prin săpături de salvare. Dintre structurile subterane din zona centrală a fostului târg, identificate prin săpături arheologice sau în urma unor descoperiri fortuite, sunt de menționat fundațiile bisericii din sec. XV-XVII, aflate sub locașul de cult ortodox construit în anul 1818, un beci de piatră din sec. XVII-XVIII, temelia unui edificiu din cărămidă din secolele XVII-XVIII și o serie de hrube săpate în lut la mare adâncime⁴⁴.

Din cauza că se află în proces continuu de distrugere, vestigiile vechiului oraș Lăpușna necesită a fi protejate, cercetate și, acolo unde este posibil, conservate și puse în valoare, pentru că ele sunt mărturii deosebit de prețioase privind trecutul medieval al țării Moldovei.

Valuri de pământ/fortificații liniare. O categorie de fortificații mai deosebite, dar și mai enigmatice, sunt valurile de pământ sau fortificațiile liniare, care străbat uneori regiuni foarte întinse și care în popor se numesc Troiene. Printre ele deosebim valuri lungi – două la număr, – și valuri de apărare scurte, mai numeroase, aflându-se, în majoritate, pe malul Nistrului sau al Prutului.

Cele mai importante prin proporțiile lor, dar și mai bine cunoscute, sunt cele două valuri lungi, numite Valul lui Traian de Sus și Valul lui Traian de Jos, ridicate în partea de sud a spațiului pruto-nistrean, întretăind de la vest la est teritoriul Republicii Moldova. Ambele aceste mari fortificații liniare au fost menționate încă din sec. XV în vechile diplome moldave, sub numele de Troian, ca elemente topografice utilizate pentru delimitarea proprietăților. Interesul pentru aceste valoroase monumente crește în epoca modernă, când sunt elaborate și diferite hărți topografice care cuprind și unele vallum-uri din spațiul pruto-nistrean. Una dintre primele lucrări cartografice ce reprezintă mai detaliat valurile din Basarabia a fost realizată la sfârșitul sec. al XVIII-lea de către generalul german Fr.W. Bauer, aflat în serviciul Imperiului rus.

Traseul și aspectul exterior al Valurilor lui Traian au fost mai precis stabilite prin prospecțiunile de suprafață efectuate în prima jumătate a sec. al XX-lea de către S. Panaitescu, Șt. Ciobanu, K. Uhlig, G.B. Fiodorov și R. Vulpe. Arheologul român Radu Vulpe a realizat și cea mai detaliată descriere și analiză științifică a acestor întinse fortificații liniare⁴⁵.

Valul lui Traian de Sus constă dintr-un dig construit din pământ și un șanț adiacent săpat înspre nord, fiind lung de aproximativ 120 km și traversând întreg spațiul pruto-nistrean de la Leova, pe Prut, până la Copanca, pe Nistru. În anii 1982 și 1991 la această fortificație liniară au efectuat săpături arheologice preventive Gh. Cebotarenco și A. Roșca. Pentru a i se cunoaște structura și elementele de fortificație, dar și în scopul obținerii unor date privind cronologia lui, în diferite sectoare ale valului din raza satelor Gradiște, Coștangalia și Satul Nou au fost trasate mai multe secțiuni. În urma acestor investigații s-a dovedit că valul Leova-Copanca a fost edificat exclusiv din pământ, fără să fie descoperite elemente constructive din lemn sau piatră. Mai recent, la Valul lui Traian de Sus din raza raioanelor Leova și Cimișlia a efectuat cercetări periegetice Agenția Națională Arheologică, stabilindu-se că în mare parte această importantă fortificație liniară este puternic deteriorată de lucrările agricole. Totuși, pe unele porțiuni din raza satelor Cupcui, Ialpugeni, Ecaterinovca (Fig. 24) sau Satul Nou, monumentul este relativ bine păstrat, având valul înalt până la 1,5 m și șanțul adânc de circa 0,8 m. Cu prilejul acestor prospecțiuni de suprafață, între satele Ecaterinovca și Ialpugeni a fost descoperită și, ulterior, sondată o așezare de tip Sântana de Mureș din sec. IV d.Hr. (Fig. 25), care este primul sit cu urme de locuire din epoca romană cunoscut până acum, ce se intersectează cu Valul lui Traian de Sus, având astfel o însemnătate științifică aparte. Menționăm, de asemenea, că la Copanca de pe malul stâng al Nistrului, în locul numit de localnici Movila Lată, aflat din apropierea Valului lui Traian, în anul 1967 I. Rafalovici a semnalat resturile valurilor unei cetăți, fragmente de amfore, cărămizi și țigle romane⁴⁶, care atestă prezența în această zonă a unei populații venite din Imperiul Roman.

Valul lui Traian de Jos se află în extremitatea de sud a spațiului pruto-nistrean, între satul Vadul lui Isac de pe malul Prutului și limanul Sasâc de la Marea Neagră și prezintă o lungime de aproximativ 126 km, dintre care pe teritoriul Republicii Moldova se găsește doar o porțiune de cca 30 km. Fortificația are un aspect impunător și constă dintr-un val de pământ înalt de peste 3 m, un șanț aferent îndreptat spre nord, adânc de 2-3 m, iar între dâmb și șanț prezintă o bermă, adică o platformă de pământ, lată de peste 3 m (Fig. 26). Unele segmente ale acestei fortificații liniare de proporții impresionante au fost cercetate prin săpături în anii 1954 și 1986-1988, iar prin prospecțiuni geofizice în anul 2017, dovedindu-se că și acest val de apărare a fost construit numai din pământ, fără sa se depisteze elemente din lemn sau piatră.

Referitor la origine și datare, după opinia celor mai mulți cercetători, Valurile lui Traian de Sus și de Jos reprezintă fortificații liniare romane, construite în primele secole ale erei creștine, care corespund perioadei de maximă dezvoltare și expansiune a Imperiului Roman.

O categorie distinctă de fortificații liniare o constituie valurile de pământ scurte, întâlnite în diferite regiuni ale spațiului pruto-nistrean, mai ales pe malurile râurilor Prut și Nistru. Numite Troiene, Valuri ale lui Traian sau Șanțuri, asemenea valuri de apărare au fost atestate la nord-est de satul Criva, lângă Grimăncăuți (r-nul Briceni), între localitățile Puhăceni și Delacău (r-nul Anenii Noi), precum și între satele Vâșcăuți și Lopatna (r-nul Orhei)⁴⁷. Având dimensiuni, configurații și, probabil, origini diferite, aceste monumente arheologice așteaptă încă a fi cercetate metodic de specialiști, iar fortificațiile mai mari și mai bine păstrate, cum sunt cele de la Criva și Puhăceni-Delacău, împreună cu segmentele mai impresionante ale Valurilor lui Traian de Sus și de Jos, se impun a fi conservate corespunzător și introduse în circuitul cultural-turistic.

Tumuli. Siturile arheologice cele mai numeroase din spațiul pruto-nistrean, la fel ca și de pe întreg continentul eurasiatic, sunt tumulii sau movilele funerare, până în prezent pe teritoriul Republicii Moldova fiind identificate peste 6 930 de asemenea monumente arheologice (Fig. 27). Prezența movilelor în regiunile carpato-nistrene a fost semnalată încă din Evul Mediu, un călător străin observând în sec. XVII că în țara Moldovei „pe dealuri sunt pretutindeni movile, care sunt semne ale războaielor multor neamuri”⁴⁸.

Elucidarea destinației acestor vestigii ale trecutului i-a preocupat pe numeroși cărturari, o parte dintre movile fiind cartate încă în sec. XVIII-XIX. Clarificări mai exacte în privința structurii, funcționalității, cronologiei și apartenenței tumulilor, însă, au putut fi aduse abia după inițierea săpăturilor arheologice în ultimele decenii ale sec. al XIX-lea.Un număr de circa 390 de movile fnerare au fost investigate prin săpături de salvare în perioada sovietică⁴⁹. În urma acestor ample cercetări s-a dovedit că marea majoritate a acestor monumente arheologice o constituie creația populațiilor nomade care descind din stepele eurasiatice începând cu eneoliticul (mil. IV î.Hr.) și terminând cu perioada târzie a migrațiilor (sec. XIV). Un număr redus de tumuli de dimensiuni mici, cum sunt cei de la Saharna – Țiglău, datați în sec X-IX î.Hr., Trinca – Drumul Feteștilor, încadrați în sec. VII-VI î.Hr., sau Alcedar, aparținând sec. X-IX și X-XI î.Hr., se atribuie unor populații sedentare de origini diferite.

Fiind construiți din pământ (sau din pietre și pământ) și având, de regulă, formă relativ semisferică și diametre și înălțimi variabile, tumulii reprezintă complexe funerare și de cult, care conțin mai ales morminte de înhumație din epoci istorice diferite. Unii tumuli cuprind câte o singură înmormântare, a cărei groapă este, de obicei, săpată în zona ei centrală, peste care s-a și așternut mantaua de pământ (sau din pietre și pământ), ce formează movila propriu-zisă. În majoritatea tumulilor cercetați însă, au fost descoperite câte două, trei sau chiar până la câteva zeci de morminte. În cazurile când în movile se găsesc mai multe morminte, ele pot fi din aceeași perioadă istorică, dar și din epoci diferite. Pe lângă morminte, sub unele movile au fost semnalate ringuri de piatră sau șanțuri rituale.

Așa cum dovedesc cercetările de până acum, cei mai timpurii tumuli din spațiul pruto-nistrean datează din epoca eneolitică (mil. IV î.Hr.)⁵⁰, fiind atribuiți culturii Cernavodă I. De regulă, asemenea movile cuprind și morminte secundare aparținând grupurilor culturale Usatovo, Jivotilovka și Post-Mariupol (Fig. 28). Majoritatea tumulilor cercetați până în prezent au fost amenajați în epoca bronzului, preponderent în perioada timpurie a acesteia (mil. III î.Hr.), și anume de către purtătorii culturii Iamnaia⁵¹, care s-a răspândit pe un teritoriu vast dinspre Câmpia Siberiei de Vest și până în Câmpia Panonică. De altfel, pentru mil. III î.Hr. și prima parte a mileniului următor, corespunzătoare culturilor Katakombnaia și Mnogovalikovaia, movilele constituie aproape singura categorie de complexe arheologice documentate până acum pe teritoriul Republicii Moldova și, prin urmare, prezintă o însemnătate științifică deosebită.

În perioada târzie a epocii bronzului (sec. XV-XIII î.Hr.) și în Hallstattul timpuriu (sec. XII-X î.Hr.), zeci de tumuli au fost ridicați în sudul spațiului pruto-nistrean de purtătorii culturii Sabatinovka și de comunitățile Belozerka⁵², ce au pendulat periodic în regiunile de stepă nord-pontice, întemeind însă și așezări sezoniere sau mai stabile. Din perioada timpurie a epocii fierului datează și unii tumuli din bazinul Prutului Mijlociu (Braniște, r-nul Râșcani), dar fiind atribuiți culturii Chișinău-Corlăteni, a cărei purtători, după opinia mai multor specialiști, erau tracii timpurii.

Un loc deosebit între siturile funerare din spațiul pruto-nistrean îl ocupă movilele scitice, răspândite mai ales în stepa Bugeacului, dintre care unele sunt dispuse izolat, pe când altele alcătuiesc adevărate necropole tumulare, cum este cea din punctul La Pietricei de la Crihana Veche (r-nul Cahul). Cercetarea prin săpături a unor tumuli scitici a dovedit că deseori ei cuprind un inventar bogat, iar unele complexe funerare, cum sunt cele de la Balabanu, Dubăsari, Butor, Manta, Purcar (Fig. 29) etc., conțin piese de valoare cultural-științifică excepțională⁵³.

Un anumit număr de movile au fost ridicate în diferite regiuni ale țării și în primele secole ale erei noi de către triburile nomade ale sarmaților. Dintre acestea se evidențiază mai ales tumulul sarmatic de la Mocra, de pe malul stâng al Nistrului, care avea o înălțime de cca 3 m și un diametru de 50 m, iar înmormântarea principală, atribuită unei femei, conținea un inventar foarte bogat și variat, inclusiv mai multe podoabe de aur⁵⁴. Menționăm în context și movilele datând din sec. I-II d.Hr. de la Cazaclia, Brăviceni și Corpaci, dar și faimosul complex funerar sarmatic de la Olănești, introdus într-un tumul din epoca bronzului, complex care conținea, printre altele, câteva vase romane de bronz⁵⁵. De asemenea, trebuie amintite aici și cele două cimitire tumulare sarmatice de la Cuconeștii Vechi, ale căror movile, în număr de 25 și, respectiv, 42, au fost complet nivelate prin lucrările agricole⁵⁶.

Cele mai târzii movile funerare de pe teritoriul Republicii Moldova datează din sec. al XIV-lea. Până în prezent, din câte cunoaștem, a fost cercetat doar un singur tumul în spațiul pruto-nistrean datând din această perioadă, și anume la Balabanu, de pe valea Ialpugului⁵⁷. Movila respectivă, cu înălțimea de 0,85 m și diametrul de aproximativ 40 m, conținea două morminte de înhumație distruse din vechime ale turanicilor târzii. Una dintre înmormântări, atribuită unui șef militar, conține cam 100 de obiecte diverse. Din acest inventar bogat se remarcă mai multe piese de armură și, mai ales, un cap de buzdugan-sceptru de fier, aurit, cu inscripție arabă și cu un medalion de tip heraldic mameluc, pe baza căruia complexul tumular medieval de la Balabanu a fost datat din epoca Hoardei de Aur (sec. XIV).

Răspândiți în diferite regiuni geografice, dar mai ales în zonele de sud și de nord ale Republicii Moldova, cei peste 5 950 de tumuli sunt monumentele arheologice și cel mai mult afectate, fiind aplatizate sau aproape complet distruse din cauze mai ales antropice decât naturale. Multe dintre aceste movile abia dacă mai pot fi observate azi în teren, fiind identificate pe baza hărților topografice vechi sau, mai ales, cu ajutorul imaginilor satelitare. Dar, așa cum dovedesc săpăturile arheologice, aceste obiective arheologice puternic deteriorate conțin complexe și vestigii arheologice importante, uneori deosebit de valoroase, de aceea se impune imperios documentarea, inventarierea și protejarea lor.

Un loc aparte, bine individualizat în peisajul cultural al Moldovei, îl ocupă tumulii de dimensiuni mari, unii dintre care au denumiri proprii. Cea mai cunoscută movilă cu nume propriu este Movila Măgurii, care are înălțimea de cca 15 m și diametrul de peste 80 m, fiind situată pe vârful dealului Măgura (înalt de 388,8 m) de lângă satul Țâghira  (r-nul Ungheni) (Fig. 30)⁵⁸. Dimensiunile impresionante și poziția dominantă a promontoriului Măgura, pe care se găsește și o așezare Cucuteni-Tripolie din mil. IV î.Hr., i-au făcut faimă Movilei Măgurii. Din păcate, acest complex arheologic foarte valoros a fost afectat de-a lungul timpului de alunecările de teren și de unele intervenții neautorizate în sol.

Alte movile funerare cu nume proprii, având formă aproximativ semisferică și dimensiuni variabile, unele înalte până la 5 m, sunt semnalate în numeroase localități din diferite regiuni ale Republicii Moldova, dintre care menționăm Movila din Cadâr și Movila din Chendu din vecinătatea satului Drepcăuți, Movila Roșie de la Slobodca-Șirăuți (r-nul Briceni), Movila din Broscărie de lângă satul Horodiște (r-nul Dondușeni), Movila cu Cruce de la Cubolta (r-nul Sângerei), Movila lui Traian de la Gura Bâcului (r-nul Anenii Noi), Movila Mare de la Giurgiulești (r-nul Cahul), Movila Țiganului (care are păstrată pe vârf o stelă de piatră) de la Rogojeni (r-nul Șoldănești) (Fig. 31) ș.a. Deseori anumite locuri sau dealuri din preajma localităților actuale, unde se află tumuli singulari sau grupuri de tumuli, uneori formând chiar adevărate necropole, se numesc La Movilă ori La Movile.

Grupuri distincte de tumuli mai puțin numeroase le constituie movilele duble sau triple și movilele alungite, având forma unor valuri de pământ. Un tumul dublu, cu numele Movila Geamăna, se află pe vârful unui promontoriu din preajma satului Crasnoarmeiscoe (r-nul Hâncești). Acest insolit complex arheologic constă din două movile mari, cu diametrele de 70-80 m și înălțimile de 10-11 m, unite între ele printr-o „șa” de pământ, lungă de cca 45 m, lată de aproximativ 45 m și înaltă de 3-5 m (Fig. 32). Alăturat Movilei Geamăna au fost semnalate două mari alveolări, cu diametrul de cca 70 m și adâncimea de peste 1 m, formate foarte probabil prin scoaterea pământului necesar pentru construirea tumulului. Cât privește starea de conservare, constatăm cu regret că astăzi și această spectaculoasă movilă funerară se distruge din cauza alunecărilor de teren. Un tumul triplu, care cuprinde trei movile alăturate, orientate pe direcția nord-sud, cu lungimea totală de cca 115 m, lățimea de 35 m și înălțimea de peste 4 m se află lângă satul Ecaterinovca (r-nul Cimișlia), în punctul numit de localnici La Curgan (Fig. 33).

Dintre tumulii de forma unor valuri de pământ, menționăm Movila Urieșului de la Rublenița (r-nul Soroca), care are lungimea de peste 120 m, lățimea de cca 25 m și înălțimea maximă de 2,5 m. Această neobișnuită movilă funerară, care și-a câștigat faima de monument istoric important pentru Basarabia încă în epoca modernă, când despre ea s-a înregistrat și o interesantă legendă, astăzi se deteriorează prin lucrările agricole, iar capătul ei nordic a fost distrus cu prilejul construcției drumului republican M3. Obiective arheologice similare, denumite de localnici Movila Urieșului sau Movila Lată, au mai fost înregistrate lângă satele Clococenii Vechi și Limbenii Vechi (r-nul Glodeni)⁵⁹.

Movilele funerare mai deosebite, dintre care unele au fost pe scurt descrise sau doar menționate mai sus, se impun a fi investigate prin cercetări non-invazive, în speță prin prospecțiuni geofizice, conservate corespunzător și valorificate din punct de vedere turistic.

Necropole plane. O altă categorie de situri funerare este reprezentată de necropolele plane, care sunt mult mai puține (cca 130) decât tumulii, dar la fel sau chiar și mai importante din punct de vedere științific. Dacă cei mai mulți dintre tumulii de pe teritoriul Republicii Moldova sunt puși pe seama triburilor și populațiilor nomade de origine răsăriteană, atunci cimitirele plane se atribuie, mai ales, diferitor populații sedentare, care au viețuit aici în diferite epoci și perioade istorice, iar cimitirele medievale târzii aparțin în majoritate covârșitoare comunităților creștine locale. Numărul mult mai mic al necropolelor, în comparație cu cel al așezărilor și al tumulilor, se datorează în primul rând faptului că ele conțin vestigii subterane și, de cele mai dese ori, nu prezintă semne sau trăsături distinctive la suprafața solului, majoritatea cimitirelor vechi cunoscute astăzi fiind descoperite întâmplător. În al doilea rând, trebuie de subliniat că pentru unele culturi arheologice preistorice din spațiul est-carpatic, cum sunt culturile neo-eneolitice Starcevo-Criș, bugo-nistreană, ceramicii liniare, Precucuteni, Cucuteni ș.a., în pofida unor cercetări periegetice amănunțite din preajma așezărilor cercetate metodic prin săpături, până în prezent nu au putut fi descoperite necropole sau complexe de înmormântare caracteristice, purtătorii culturilor în cauză practicând, probabil, niște rituri și ritualuri funerare insolite, ale căror urme sunt astăzi extrem de dificil sau chiar imposibil de depistat.

Necropolele plane vechi, la fel ca și tumulii, reprezintă situri arheologice de însemnătate deosebită nu numai prin faptul că în ele se găsesc oseminte ale oamenilor care cândva au locuit pe aceste meleaguri – un material primordial antropologic –, dar și prin bogăția și varietatea obiectelor descoperite frecvent în morminte.

După riturile funerare atestate, se deosebesc necropole de înhumație, de incinerație și birituale, mai numeroase fiind cimitirele cu morminte de înhumație.

Cea mai veche necropolă plană de pe teritoriul Republicii Moldova este cea de la Sacarovca (r-nul Sângerei), care datează din neoliticul târziu – eneoliticul timpuriu (răscrucea mil. VI-V î.Hr.), fiind atribuită vastului complex cultural Mariupol din nordul Mării Negre⁶⁰. Fiind cercetată în anii 1990, necropola la care ne referim conținea două morminte de înhumație, dintre care unul singular, iar altul colectiv, cu cca 20 de defuncți, marea majoritate deranjați din vechime. Dintre piesele de inventar descoperite, se remarcă mai multe mărgele de sidef și pandantive-amulte lucrate din dinți de cerb.

Un complex funerar preistoric extrem de important este cimitirul eneolitic, datat din mijlocul mil. V î.Hr., de la Giurgiulești⁶¹, atribuit grupului cultural Suvorovo-Casimcea. În această necropolă plană, peste care s-a ridicat ulterior un tumul, au fost descoperite cinci morminte de inhumație, efectuate în gropi simple sau prevăzute cu nișe, care cuprindeau un inventar foarte bogat, în total fiind recuperate peste două mii de piese, majoritatea lucrate din cupru. Un interes aparte prezintă inventarul singurului mormânt de bărbat, care includea un pumnal masiv de cupru, o lance de lemn cu lamele laterale din aplicații din silex, două sulițe din corn de cerb, dintre care una prevăzută cu trei bucșe de aur pe mâner (Fig. 34) ș.a., ceea ce dovedește că individul respectiv avea un statut social aparte.

Deși pentru epoca bronzului sunt caracteristice mai ales mormintele tumulare, în mai toate perioadele acestei epoci istorice au existat și necropole plane. Dintre complexele funerare din eneoliticul târziu – bronzul timpuriu se evidențiază mai ales necropola tripoliană târzie de la Ofatniți, de pe malul stâng al Nistrului, cercetată în deceniul șase al secolului trecut de T. Passek. Acesta cuprinde 63 de morminte de înhumație, unele cu inventar deosebit de bogat și variat⁶². Tot din aproximativ același interval cronologic datează și complexele funerare tripoliene plane de tip Gordinești și Usatovo, cum sunt cele de la Gordinești (r-nul Edineț), Cunicea (r-nul Șoldănești) (Fig. 35), Dănceni (r-nul Ialoveni), Dancu (r-nul Hâncești) ș.a.

Un număr relativ mic de cimitire plane datează din bronzul mijlociu. Unele complexe funerare, cum sunt cele de la Calfa (r-nul Anenii Noi), Dănceni (r-nul Ialoveni), Beșalma (UTAG) sau Talmaza (r-nul Ștefan Vodă), aparțin culturii Mnogovalikovaia, iar altele, ca cele de la Brânzeni și Cuconeștii Vechi (r-nul Edineț), se atribuie grupului sau culturii Edineț⁶³. Mai bine documentate și cercetate sunt necropolele plane din perioada târzie a epocii bronzului, aparținând culturii Noua, răspândită în regiunile centrală și nordică a Moldovei. Dintre cimitirele mai importante de tip Noua, pentru care predominante sunt mormintele de înhumație în poziție accentuat chircită, dar nu lipsesc nici incinerațiile, menționăm pe cele de la Bădragii Vechi, Chirileni, Burlănești și Pererâta⁶⁴.

Grupuri distincte de necropole plane, deși foarte reduse numeric, formează cele atribuite culturilor Chișinău-Corlăteni și Hansca-Holercani, datate din Hallstattul timpuriu (sec. XII-X î.Hr.) și răspândite în nordul și centrul Moldovei. Precizăm că dacă cimitirele culturii cu ceramică canelată (Mândrești, Cotu Morii) conțin exclusiv morminte de incinerație, atunci complexele funerare cu ceramică incizată (Hansca) constau doar din morminte de înhumație. Foarte puține și destul de diferite sunt necropolele plane din Hallstattul mijlociu (sec. X-VIII î.Hr.), atribuite culturilor Cozia-Saharna și Șoldănești, dintre care menționăm pe cele de la Climăuții de Jos, Mateuți, Șoldănești și Seliște⁶⁵.

Un loc aparte în cadrul complexelor funerare antice din spațiul est-carpatic îl ocupă necropolele plane atribuite culturii getice din sec. V-III î.Hr⁶⁶. Cuprinzând morminte de incinerație și înhumație sau numai incinerații, cimitirele respective conțin și un inventar specific, uneori destul de bogat, așa cum o dovedesc cercetările sistematice sau preventive de la Hansca, Dănceni și Giurgiulești, dar și unele descoperiri întâmplătoare, ca cele de la Speia și Mașcăuți. Dintre necropolele din a doua epocă a fierului, le menționăm și pe cele de la Lucașeuca, Orheiul Vechi și Mana (r-nul Orhei), aparținând culturii Poienești-Lucașeuca din sec. II-I î.Hr, care este atribuită populației germanice a bastarnilor. Aceste necropole plane conțin exclusiv morminte de incinerație, majoritatea cu urnă, unele dintre ele, cum este cel descoperit recent la Mana, evidențiindu-se printr-un inventar fastuos⁶⁷.

Un anumit număr de cimitire plane se atribuie și sarmaților de origine iraniană, care au migrat și staționat în spațiul carpato-nistrean în epoca romană timpurie (sec. I-III d.Hr.), chiar dacă o parte însemnată dintre complexele funerare puse pe seama acestor triburi sunt tumulare, reprezentând cu precădere morminte secundare în tumuli mai vechi. Dintre necropolele plane sarmatice – toate de înhumație –, mai bine cercetate sunt cele de la Bocani, Seliște, Bădragii Noi și Petrești, cele din urmă evidențiindu-se și printr-o serie de șanțuri de cult de formă rectangulară sau circulară (Fig. 36), descoperite în perimetrul lor⁶⁸.

În jur de 60 de necropole plane, adică aproape jumătate din numărul total, se atribuie culturii Sântana de Mureș-Cerneahov din sec. III-IV d.Hr. Majoritatea absolută a acestor cimitire sunt birituale și cuprind  un număr mare de morminte⁶⁹, uneori depășind cifra de 300, așa cum sunt bine cunoscutele necropole de la Budeși și Dănceni, cercetate prin săpături de anvergură în anii ’50 și ’70 ai secolului trecut. Este interesant de menționat că dacă cele mai multe dintre mormintele de înhumație orientate cu capul spre nord, dar și de incinerație, conțin diferite obiecte de inventar, între care un loc distinct îl ocupă vasele ceramice de ofrandă, atunci mormintele de înhumație dispuse cu craniul spre vest sunt lipsite complet de inventar sau au depuse puține piese de podoabă și vase de băut, uneori chiar pahare de sticlă (Fig. 37). Ținându-se seama și de unele izvoare scrise referitoare la evanghelizarea unor populații „barbare” din răsăritul Europei în antichitatea târzie, majoritatea cercetătorilor consideră că înmormântările respective reflectă procesul adoptării creștinismului de către unii purtători ai culturii Sântana de Mureș-Cerneahov.

Cimitirele medievale timpurii sunt mult mai puțin cunoscute și cercetate arheologic, pentru unele segmente cronologice ale acestei importante epoci istorice acestea nefiind chiar deloc atestate. Un loc distinct între complexele funerare din Evul Mediu timpuriu îl ocupă cele două necropole plane cu morminte de înhumație din sec. XII-XIII de la Hansca, atribuite de majoritatea specialiștilor comunității locale creștine, în care s-au infiltrat și unii indivizi de origine turanică sau mongolă⁷⁰.

Fără îndoială, un interes științific aparte îl prezintă necropolele așezărilor urbane din perioada Hoardei de Aur de la Orheiul Vechi și Costești – Gârlea. În preajma orașului oriental de pe Răut, în zone diferite au existat, se pare, trei cimitire de înhumație, mai bine cercetat fiind cimitirul II, de la sud-vest de citadela de piatră, din care s-au dezvelit 116 morminte având scheletele orientate cu capul spre vest, atribuite unei populații ce profesa islamul⁷¹. Două cimitire sau, mai curând, unul singur, dar de foarte mari dimensiuni, se află în partea de nord-est a așezării orășenești din sec. al XIV-lea de la Costești – Gârlea, întinzându-se pe o distanță de peste 1 km. Din păcate, aceste importante complexe funerare sunt mult afectate de alunecările de teren și extrem de puțin investigate. În anii 2017-2018, în diferite zone de pe panta nord-estică a văii râului Botna au fost cercetate 21 de morminte de înhumație orientate vest-est, dintre care se evidențiază câteva înmormântări prevăzute cu praguri și acoperăminte de lemn (Fig. 38). Referitor la apartenența etnică și religioasă a celor înhumați în această mare necropolă, credem că este vorba de o populație eterogenă din punct de vedere etnic, preponderent de origine turcică, convertită în mare parte la religia musulmană. Menționăm în context că la Costești, în marginea de est a localității, în anul 1956 a fost descoperit întâmplător un complex funerar musulman somptuos, o criptă sau un mausoleu, având coloane și plăci de piatră, unele cu inscripții în limba arabă. Două mausolee din sec. XIV, construite din cărămidă sau cărămidă și piatră, au fost descoperite la Orheiul Vechi, un  complex funerar similar datat în aceeași perioadă mai fiind semnalat și la Brăviceni (r-nul Orhei).

Un grup distinct de situri funerare este reprezentat de cimitirele medievale târzii care se atrbuie unor comunități locale creștine. Printre acestea deosebim necropolele de la Sadova și Lozova (ultima grav afectată de lucrările agricole), care datează din sec. al XV-lea, eventual începând din a doua parte a sec. al XIV-lea. Menționăm apoi cimitirele târgurilor medievale de la Orheiul Vechi și Lăpușna (Fig. 39), aparținând sec. XV-XVI sau XV-XVIII, care sunt inegal cercetate. În sfârșit, amintim cimitirele așezărilor din sec. XVI-XVIII și chiar XIX, cum sunt cele de la Chișinău – Colina Mazarache, Alcedar (r-nul Șoldănești), Logănești (r-nul Hâncești), Brânzenii Noi (r-nul Telenești) ș.a., descoperite mai recent și care au fost investigate parțial sau doar sondate.

Depozitele și tezaurele (numite deseori și comori) constituie o categorie aparte de descoperiri arheologice, constând din mai multe obiecte ascunse împreună intenționat, din cauza unui pericol sau în scop de ofrandă, în pământ, sub o stâncă, ori acoperite cu pietre, în vase de lut ars sau de metal etc. Precum se știe, tezaurele sau comorile, cuprinzând monede, bijuterii și/sau obiecte din metal prețios, au fascinat generații întregi ale umanității și au făcut încă din antichitate obiectul legilor statului privind reglementarea drepturilor asupra lor. Notăm în context că astăzi, în Republica Moldova, regimul juridic al comorilor, înclusiv al celor arheologice, care sunt bunuri publice, este reglementat de articolul 327 al codului civil, proprietarul imobilului în care a fost găsită o comoară recunoscută ca un bun istorico-cultural și descoperitorul acesteia fiind obligați să o transmită statului, în același timp având însă dreptul la 50% din prețul comorii.

Aflându-se din timpuri străvechi la confluența mai multor culturi și civilizații, teritoriul Republicii Moldova cuprinde destul de multe vestigii arheologice datând din diferite perioade și epoci, printre care și un mare număr de depozite și tezaure. Din datele de care dispunem, până în prezent în Moldova, în mai toate regiunile ei geografice, au fost descoperite peste 300 de diferite depozite și tezaure, marea lor majoritate fiind găsite întâmplător, mai ales în urma lucrărilor agricole sau de construcție. În cele ce urmează ne vom referi succint la câteva dintre depozitele și tezaurele cele mai importante, relevând semnificația lor excepțională pentru cultura și istoria națională.

Dintre toate depozitele preistorice scoase la lumină până acum pe teritoriul Republicii Moldova, se evidențiază, în primul rând, cel de la Cărbuna (r-nul Ialoveni)⁷², care este și cel mai vechi tezaur arheologic din spațiul carpato-nistrean, fiind datat din prima jumătate a mil. V î.Hr. Depozitul la care ne referim a fost descoperit întâmplător în anul 1961 de către un elev al școlii din satul Cărbuna, într-un șanț săpat cu ocazia construirii unei șosele, toate obiectele care alcătuiau comoara fiind transmise la scurt timp Muzeului Ținutului Natal din Chișinău (astăzi Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală). Examinând în același an locul descoperirii, arheologii G.B. Sergheev și V. Marchevici au constatat că depozitul a fost găsit în perimetrul unei așezări aparținând culturii Precucuteni-Tripolie A, situate în marginea de sud-vest a satului Cărbuna. Întreg depozitul era alcătuit din 853 de obiecte, dintre care 444 din bronz, 26 din marmură sau piatră, 253 din scoici marine și, în fine, două vase de lut (unul în care se găseau piesele și altul folosit drept capac) (Fig. 40). Dintre obiectele de cupru, care sunt cele mai prețioase și importante, deoarece sunt printre cele mai timpurii artefacte de metal din spațiul carpato-nistrean, doar două constituie unelte – un ciocan-topor și un topor-teslă, celelalte reprezentând figurine antropomorfe plate și diverse bijuterii. Prin valoarea sa științifică, depozitul de la Cărbuna reprezintă un unicat, care până la ora actuală este singurul nu numai în arealul culturii Precucuteni-Tripolie A, ci și în întreaga arie a civilizațiilor eneolitice timpurii din Europa.

Așa cum dovedesc cercetările arheologice și, mai ales, descoperirile fortuite de până acum, un număr mare de depozite, constând preponderent din obiecte de bronz, au fost îngropate pe teritoriul Moldovei în perioada târzie a epocii bronzului și în Hallstattul timpuriu și mijlociu (sec. XV-VIII î.Hr.)⁷³, până acum în diferite zone ale țării fiind scoase la lumina peste 20 de asemenea descoperiri arheologice. Dintre acestea, remarcăm depozitul de bronzuri de la Lozova (r-nul Strășeni) (Fig. 41) descoperit în anul 1969, în punctul Dealul Ursului din vatra agricolă a localității, cu ocazia aratului. Depozitul se găsea într-o groapă puțin adâncă și conținea cel puțin 30 de obiecte de bronz: șapte pumnale (patru întregi și trei fragmentare), un vârf de lance, opt seceri, un celt, o daltă, un topor-sceptru, două măciulii și câteva piese cu funcționalitatea nedeterminată, fiind datat în perioada târzie a epocii bronzului (sec. XIV-XIII î.Hr.) și atribuit purtătorilor culturii Noua, mai curând unei căpetenii de trib a acestei formațiuni cultural-istorice. Unele dintre piesele din depozitul de la Lozova, cum sunt uneltele, își găsesc analogii mai mult sau mai puțin frecvente în diferite regiuni ale spațiului carpato-dunăreano-pontic, dar altele, recte piesele de armament de paradă (toporul-sceptru, măciuliile ș.a.), care reprezintă și adevărate simboluri de putere, se dovedesc a fi descoperiri extrem de rare sau chiar unice pentru întreaga Europă de Sud-Est.

Un anumit număr de comori arheologice descoperite în Moldova datează și din a două epocă a fierului. Dintre acestea, se evidențiază mai ales depozitul de la Olănești (r-nul Ștefan Vodă) și tezaurul de la Lărguța (r-nul Cantemir), ambele descoperiri aflate în zona Bugeacului și încadrate cronologic în ultimele decenii ale sec. IV î.Hr. Depozitul de la Olănești (Fig. 42) a fost descoperit întâmplător în anul 1958 și conținea șase coifuri, cinci perechi de cnemide, un opaiț, o aplică și un pandantiv, lucrate din bronz sau din bronz și poleite cu aur, toate piesele fiind de proveniență grecească⁷⁴. La momentul descoperirii tezaurului, coifurile ar fi fost puse unul peste altul, dedesubt aflându-se opaițul, care este executat în stil zoomorf, cu reprezentări de păsări, iar pe pedunculul vertical are gravate trei cuvinte în limba greacă, însemnând o dedicație templului Artemidei din Efes. Coifurile, de tip atic sau frigian, poartă urmele unor lovituri de arme albe și de reparații efectuate încă din antichitate. Unul din coifuri prezintă în partea anterioară o aplică cu chipul zeului Pan, având din ambele părți redată imaginea unei pantere în mișcare. Cnemidele sunt confecționate din plăci subțiri de bronz și poleite cu aur, fiind prevăzute pe părțile laterale cu perforații pentru curelușele de fixare pe picior, una dintre jambiere având incizată pe interior și o inscripție. Depozitul mai include o aplică ce redă imaginea capului zeiței Atena în coif, care se termină cu chipul unei lebede, dar și un pandantiv din bronz aurit, reprezentând o palmetă ajurată, având urechiușa răsucită. După opinia unor cercetători, acest tezaur excepțional, care prin compoziția sa este unicat pentru întreaga Europă, ar fi aparținut armatei lui Zopyrion, unul dintre generalii lui Alexandru Macedon, care și-ar fi găsit sfârșitul, împreună cu cea mai mare parte a trupelor sale, în iarna anilor 325-324 î.Hr., undeva prin sudul Basarabiei.

Din tezaurul de la Lărguța provin două colane fragmentare din aur masiv, cu capetele deschise, terminate în protome de lei, și un vas-cupă de aur (phiala) în greutate de 258 gr (Fig. 43), conținând 21 stateri de aur de la Filip II (16 exemplare), Alexandru cel Mare (2 exemplare) și Filip III Arideul (1 exemplar)⁷⁵. Primele două piese au apărut în 1956, iar celelalte, de fapt tezaurul monetar propriu-zis – în anul 1963, toate însă fortuit, în punctul numit de localnici Dealul șoimului, unde au fost identificate ulterior urmele unei așezări getice, cu ceramică autohtonă și fragmente de amfore grecești din sec. IV-III î.Hr. După data de încheiere, tezaurul pare să fi fost constituit în contextul revoltei orașelor vest-pontice din 313 î.Hr. împotriva diadohului Lysimachos, reprezentând o plată politică efectuată de un oraș grecesc vest-pontic, o taxă de protecție destinată unei formațiuni locale.

Fără îndoială, între tezaurele arheologice descoperite pe teritoriul Republicii Moldova un loc deosebit îl ocupă depozitele monetare romane, numărul cărora, din câte cunoaștem, este de câteva zeci. Majoritatea tezaurelor conțineau monede de argint din sec. II d.Hr., unele dintre aceste descoperiri, cum este, de exemplu, cea de la Călinești (r-nul Fălești), cuprinzând peste 340 de denari. Între comorile cu monede romane de aur, care sunt foarte puține, se remarcă cea cu solidi din sec. IV d.Hr. de la Chirileni (r-nul Sângerei), descoperită în anul 1952, cu prilejul lucrărilor agricole. Tezaurul monetar se găsea într-o cană ceramică de factură romană și cuprindea cca 200 de piese, fiind determinate însă doar 13, achiziționate de Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală: câte două exemplare emise de împărații Gratianus (367-383) și Valentinian II (375-392) în ateliere monetare din Trier și Milano, câte patru de la Theodosius I (379-395) și Arcadius (395-408) bătute în monetării din Constantinopol și una de la Honorius (395-423), emisă la Sirmium. După estimările unor numismați, tezaurul de la Chirileni a fost încheiat și îngropat în perioada 395-408, în contextul apariției hunilor în regiunea Dunării de Jos⁷⁶.

Referindu-ne la comorile arheologice medievale, remarcăm în primul rând un excepțional depozit de unelte agricole de fier și un valoros tezaur de lingouri-sommi de argint, ambele descoperite în perimetrul orașului oriental din sec. XIV de la Orheiul Vechi. Depozitul de unelte agricole a fost găsit întâmplător, în anul 1963, cu ocazia lucrărilor agricole, și conținea în total 120 de obiecte întregi și fragmentare, între care 66 de brăzdare, 41 de cuțite de plug, un otic, o săpăligă, o coasă și alte unelte de fier. După cum s-a subliniat de către diferiți cercetători, prin numărul și dimensiunile pieselor, depozitul de unelte agricole de la Orheiul Vechi constituie cea mai mare descoperire de acest gen din întreaga Europă Răsăriteană, reprezentând o sursă extrem de prețioasă pentru studierea agriculturii, în special a tehnicii agricole din spațiul pruto-nistrean în perioada de cristalizare a statului medieval moldovenesc⁷⁷.

Tezaurul de sommi de argint în formă de lingouri a fost găsit întâmplător în anul 2004, în preajma citadelei de piatră de la Orheiul Vechi, întrând în colecțiile Muzeului Național de Istorie a Moldovei, împreună cu vasul de lut cu glazură verde, de factură tătărească, în care fusese depus (Fig. 44). Tezaurul era alcătuit din 65 de lingouri (dintre care unul înjumătățit) cu greutăți cuprinse între 189 și 226 g. În secolele XIII-XIV, pentru spațiul Europei Răsăritene, în special pentru cel ocupat de Hoarda de Aur, sommi reprezentau unități ponderale, dar și mijloace efective de plată sub formă de lingouri⁷⁸. În total se cunosc cca 15 tezaure cu astfel de piese, cel aflat la Orheiul Vechi fiind primul în regiunea pruto-nistreană.

În fine, dintre comorile datând din Evul Mediu târziu (sec. XV-XVIII), care sunt cele mai numeroase și mai variate, menționăm tezaurul mixt de la Bălțata (r-nul Criuleni), descoperit în anul 1962, cu ocazia unor lucrări edilitare. Tezaurul  (Fig. 45) consta din cel puțin 263 de monede și 17 podoabe, ascunse într-un ulcior cenușiu cu capac și acoperite cu un capac de aramă. Piesele de podoabă (verigi de tâmplă și nasturi) sunt lucrate din argint în tehnica filigranului, iar monedele (16 de aur, restul de argint) reprezintă emisiuni ale mai multor state europene din sec. XV-XVI⁷⁹.

 

Referințe bibliografice :

¹ Н.А. Кетрару Памятники эпох палеолита и мезолита, АК МССР, Вып. 1. Кишинев, 1973; В.И. Маркевич Памятники эпох неолита и энеолита, АК МССР, Вып. 2, Кишинев, 1973; В.А. Дергачев, Памятники эпохи бронзы, АК МССР, Вып. 3. Кишинев, 1973; В.Л. Лапушнян, И.Т. Никулицэ, М.А. Романовская, Памятники раннего железного века, АК МССР, Вып. 4, Кишинев, 1974; Г.Б. Федоров, Г.Ф. Чеботаренко, Памятники древних славян, АК МССР, Вып. 6, Кишинев, 1974; Л.Л. Полевой, П.П. Бырня, Средневековые памятники XIV-XVII вв., АК МССР, Вып. 7., Кишинев, 1974; Э.А. Рикман, Памятники сарматов и племен Черняховской культуры, АК МССР, Вып. 5, Кишинев, 1975.

² Свод памятников истории и культуры Молдавской ССР. Северная зона, Кишинев, 1987.

³ I. Hîncu, Vetre strămoșești din Republica Moldova. Materiale arheologice informativ-didactice, Chișinău, 2003.

⁴ Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat. În: „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, nr.15-17, anul XVII, 2 februarie 2010, Chișinău, 2010, p. 10-109.

⁵ Precizăm că, pentru moment, în Registrul arheologic întocmit de Agenția Națională Arheologică nu au fost incluse și siturile arheologice din stânga Nistrului, deoarece acestea nu pot fi deocamdată verificate în teren de specialiștii de la Chișinău.

⁶ Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V),red. șt. V. Dergaciov, Chișinău, 2010, p. 110.

⁷ Н.А. Кетрару, op. cit.; I. Borziac, Începuturile istorie Moldovei, Chișinău, 1996.

⁸ Ibidem, p. 80, 82, 86-87.

⁹ Ibidem, 24-25, 40, 43-52, 69.

¹⁰ I. Hîncu, Străvechi monumente din Republica Moldova, Chișinău, 1996, p. 15-16.

¹¹ O. Larina, Culturi din epoca neolitică, Chișinău 1994, p. 13-14; Istoria Moldovei…, p. 189-192.

¹² Istoria Moldovei…, p. 198-200.

¹³ Ibidem, 207.

¹⁴ V. Sorochin, Civilizațiile eneolitice din Moldova, Chișinău, 1994, p. 10-14; 28-32; Istoria Moldovei…, p. 234-236, 250-254.

¹⁵ R. Scholz, Rassmann, S. Terna, Stolniceni, Petreni, Brînzeni, Republik Moldau. Luftbildaufnahmen mit Drohnen (UAV) von kupferzeitlichen Siedlungen in Moldawien im Kontext magnetischer Prospektionen und Ausgrabungen. Die Arbeiten der Jahre 2009 bis 2017. În: iDAI.publications, Berlin, 2018, p. 76-83.

¹⁶ V. Sorochin, op. cit., p. 50-52; Istoria Moldovei…, p. 243-244.

¹⁷ Ibidem, p. 298, 301-302.

¹⁸ E. Sava, Așezări din perioada târzie a epocii bronzului în spațiul pruto-nistrean, Chișinău, 2014, p. 19-22, 405-433.

¹⁹ O. Levițki, Culturile Hallstattului timpuriu și mijlociu în Moldova, Chișinău, 1994, p. 13-20, 43-46, 65-67; Istoria Moldovei…, p. 324-386.

²⁰ В.Л. Лапушнян, И.Т. Никулицэ, М.А. Романовская, op. cit., p. 74-78.

²¹ А.В. Гудкова, I-IV вв. в Северо-Западном Причерноморье, În: „Stratum plus”, nr. 4, Chișinău, 1999, p. 235-404.

²² V. Vornic, N. Telnov, V. Bubulici, L. Ciobanu, Pruteni. Un centru de olărie dacic din epoca romană (cercetările din anii 2001 și 2003), Chișinău, 2007.

²³ Э.А. Рикман, op. cit., p. 6-12.

²⁴ Gh. Postică, Civilizația medievală timpurie din spațiul pruto-nistrean (secolele V-XIII), București, 2007, p. 99-120.

²⁵ I. Hîncu, op. cit., p. 17.

²⁶ Ibidem, p. 21.

²⁷ Cвод…, p. 154, 342-343.

²⁸ R. Scholz, Rassmann, S. Terna, op. cit., p. 76-83.

²⁹ A. Zanoci, Fortificațiile din arealul culturilor Babadag și Cozia-Saharna. În: Din preistoria Dunării de Jos. 50 de ani de la începutul cercetărilor la Babadag (1962-2012), Brăila, 2013, p. 320-323.

³⁰ T. Arnăut, Vestigii ale sec. VII-III a. Chr. în spațiul de la răsărit de Carpați, Chișinău, 2003, p. 13-31.

³¹ Э.А. Рикман, op. cit., p. 64-65; Э.А. Рикман, Этническая история Поднестровья и прилегающего Подунавья в первых веках нашей эры, Москва, 1975, p. 205-208.

³² Gh. Postică, op. cit., p. 24-25, 63-64, 120.

³³ I. Hîncu, Străvechi monumente…, p. 32, 37.

³⁴ I. Hîncu, Cetăți antice și medievale timpurii din Republica Moldova, Chișinău, 1993, p. 34; Gh. Postică, op. cit., p. 120.

³⁵ Gh. Postică, Orheiul Vechi. Cercetări arheologice 1996-2001, Iași, 2006, p. 41-55.

³⁶ Э.А. Рикман, Археологические работы в 1954 г. на городище у с. Костешты. În: „Изв. МФ АН СССР”, N 5 (25), Кишинев, 1955, 95-112.

³⁷ I. Hîncu 1993, Cetăți…, p. 36; I. Tentiuc, V. Bubulici, S. Agulnicov, Cetatea medievală de pământ de la Giurgiulești. Considerații preliminare. În: „Tyragetia” s.n., vol. II {XVII}, nr. 1, Chișinău 2008, p. 339-352.

³⁸ П.П. Бырня, Молдавский средневековый город в Днестровско-Прутском междуречье (XIV – начало XVI в.), Кишинев, 1984, p. 31-70.

³⁹ T. Nesterov, Situl Orheiul Vechi. Monumente de arhitectură, Chișinău, 2003, 31-66.

⁴⁰ Gh.Postică, Orheiul Vechi…, p. 98-117.

⁴¹ T. Nesterov, op. cit., p. 73.

⁴² Л.Л. Полевой, Городское гончарство Пруто-Поднестровья в XIV веке, Кишинев, 1969, p. 15-24.

⁴³ Gh. Postică, Harta arheologică a comunei Lăpușna. În: Lăpușna. Studii de istorie și arheologie. Chișinău, 2015, 10-11.

⁴⁴ Ibidem, 13-14.

⁴⁵ R. Vulpe, Studii privind protoistoria Daciei, București, 2013, p. 335-339; Р. Вулпе, Верхний вал Бессарабии и проблема гревтунгов к западу от Днестра. В сб.: Материалы и исследования по археологии юго-запада СССР и Румынской Народной Республики, Кишинев, 1960, p. 259-278.

⁴⁶ Э.А. Рикман, Памятники…, p. 141.

⁴⁷ I. Hîncu, Străvechi monumente…, p. 48-51.

⁴⁸ V. Spinei, Realități etnice și politice în Moldova meridională în secolele X-XIII. Români și Turanici, Iași, 1985, p. 119.

⁴⁹ D. Topal, V. Vornic, S. Popovici, Considerații preliminare asupra peisajului tumular de pe teritoriul Republicii Moldova. În: Arheologia Preventivă în Republica Moldova, IV, Chișinău, 2019, p. 9.

⁵⁰ И.В. Манзура, Е.О. Клочко, Е.Н. Савва, Каменские курганы, Кишинев, 1992, p. 82-88.

⁵¹ Ibidem, p. 88-92.

⁵² Istoria Moldovei…, p. 386.

⁵³ Ibidem, p. 472-476.

⁵⁴ Т. А. Щербакова, М. Т. Кашуба, Сармато-аланские древности (Курганные захоронения близ с. Мокра), Тирасполь, 1993.

⁵⁵ V. Grosu, Sarmații în spațiul geto-dacic răsăritean. În: Arheologia Moldovei, XVIII, Iași, 1995, p. 134, 140.

⁵⁶ В.А, Дергачев, Материалы раскопок археологической экспедиции на Среднем Пруте, Кишинев, 1982, p. 45-49.

⁵⁷ Gh. Postică, E. Sava, Complexe funerare ale nomazilor medievali de lîngă satul Balabani, raionul Taraclia, Republica Moldova. În: SCIVA, t. 47, nr. 1, 1996, p. 63-89.

⁵⁸ I. Hîncu, Străvechi monumente…, p. 59-60.

⁵⁹ Ibidem, p. 66.

⁶⁰ Istoria Moldovei…, p. 212-217.

⁶¹ V. Haheu, Zorii civilizației la Prutul Inferior. Necropola plană eneolitică de la Giurgiulești, Chișinău, 2019.

⁶² Istoria Moldovei…, p. 275

⁶³ Ibidem, p. 294-295, 299-300.

⁶⁴ E. Sava, Die Bestattungen Der Noua-Kultur. Ein Beitrag zur Erforschung spätbronzezeitlicher Bestattungsriten zwischen Dnestr und Westkarpaten, Kiel, 2002.

⁶⁵ O. Levițki, op. cit., p. 20-25; 47-48, 67-72.

⁶⁶ T. Arnăut, op. cit., p. 46-56.

⁶⁷ V. Bubulici, I. Tentiuc, A. Simacsik, Un mormânt de incinerație al unui călăreț războinic (sec. II-I a.Chr.) descoperit lângă satul Mana (Orhei). În: „Acta Musei Tutovensis” XII, 2. Bârlad, 2016, 72-110.

⁶⁸ V. Grosu, op. cit., p. 146.

⁶⁹ Э.А. Рикман, Этническая история Поднестровья и прилегающего Подунавья в первых веках нашей эры, Москва, 1975, p. 263-266.

⁷⁰ V. Spinei, op. cit., p. 108-109.

⁷¹ П.П. Бырня, Т.Ф. Рябой, Культовые памятники золотоордынского времени в Старом Орхее. În: „Revista arheologică”, nr. 2, Chișinău, 1998, p. 87-100.

⁷² В.А. Дергачев, Кэрбунский клад, Кишинев, 1998.

⁷³ В.А. Дергачев, Памятники…, p. 113; Istoria Moldovei…, p. 307.

⁷⁴ Г.П. Сергеев, Олонештский античный клад. În: „Вестник древней истории”, 1966, № 2, p. 132-142.

⁷⁵ И.Т. Никулицэ, Северные фракийцы вв. до н.э., Кишинев, 1987, p. 128; T. Arnăut, op. cit., p. 230.

⁷⁶ Moneda în Republica Moldova, coord. Ana Boldureanu, Eugen Nicolae, Chișinău, 2015, p. 66.

⁷⁷ П.П. Бырня, Т.Ф. Рябой, Два клада из Старого Орхея, Кишинев, 2000, p. 10, 95.

⁷⁸ A. Boldureanu, N. Răileanu, Un tezaur de sommi descoperit la Orheiul Vechi. În: Simpozion de numismatică. Program și rezumatele comunicărilor, Chișinău, 2004, p. 13-14; Moneda…, p. 123.

⁷⁹ Tezaure din muzeele orașului Chișinău. Secolele XVI-XVIII, Chișinău, 1994, p. 34-38.