1.1. Patrimoniul arheologic al Republicii Moldova. Date generale

Dr. Vlad VORNIC

Așa cum este definit în legislația națională și internațională, patrimoniul arheologic reprezintă totalitatea vestigiilor și urmelor existenței omenirii în trecut, aflate la suprafața solului, în sol sau sub apă, care pentru a fi identificate și studiate necesită aplicarea metodelor arheologice. Fiind alcătuit din diverse situri, ansambluri și peisaje, precum și din bunuri mobile, obiecte sau urme ale manifestărilor umane, împreună cu terenul în care acestea sunt descoperite, patrimoniul arheologic constituie singura mărturie documentară pentru preistorie, care, se știe, reprezintă – ca timp – peste 95% din întreaga istorie a omenirii. De asemenea, această valoroasă moștenire culturală este o sursă esențială pentru cunoașterea unei mari serii de fenomene sau procese culturale, demografice, sociale, economice etc., derulate pe parcursul evoluției societății umane în Antichitate, în Evul Mediu și chiar în epocile modernă și contemporană.

Patrimoniul arheologic imobil, care include totalitatea siturilor și structurilor arheologice, împreună cu patrimoniul construit, constituie cea mai valoroasă componentă a patrimoniului cultural, atât în ceea ce privește valoarea materială directă, cât și în raport cu posibilitățile de inserție a unor componente extraculturale. În condițiile gestionării adecvate, patrimoniul arheologic imobil devine unul dintre factorii de bază ai coeziunii sociale și ai dezvoltării durabile.

Amplasată într-o adevărată zonă de contact sau de convergență culturală, Republica Moldova dispune de un patrimoniu arheologic bogat și variat, cuprinzând peste 10 200 de situri de tipuri diferite (stațiuni, așezări deschise, așezări fortificate, fortificații liniare, tumuli, cimitire plane etc.), care datează din paleolitic și până în timpurile moderne. Acest patrimoniu arheologic imobil, împreună cu cel mobil, prezintă o însemnătate excepțională nu doar pentru reconstituirea și cunoașterea preistoriei Moldovei, ci și a întregii epoci antice și a Evului Mediu timpuriu și dezvoltat, dat fiind faptul că realmente protoistoria spațiului carpato-nistrean ia sfârșit abia în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, de când datează primele documente scrise interne emise de cancelaria domnească moldavă.

Mărturie a unei străvechi și zbuciumate istorii, antichitățile de pe teritoriul Moldovei au fost observate și semnalate încă în Evul Mediu târziu, unele monumente fiind consemnate în izvoarele diplomatice sau în lucrările cronicarilor moldoveni și ale călătorilor străini. Interesul pentru vestigiile trecutului sporește mult în epoca modernă, când se întreprind primele cercetări arheologice și se organizează primele muzee de antichități la Chișinău. Anumite progrese în cunoașterea realităților arheologice din spațiul pruto-nistrean s-au înregistrat în perioada interbelică, îndeosebi prin activitatea desfășurată de savantul cu renume european Nicolae Moroșan. Contribuții cu adevărat substanțiale la identificarea, cercetarea și inventarierea siturilor și vestigiilor arheologice din Moldova au fost aduse însă de specialiștii arheologi abia în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Prima realizare importantă în domeniul documentării și inventarierii patrimoniului arheologic imobil de pe întreg teritoriul Republicii Moldova a constituit-o Harta arheologică a RSSM, care cuprindea o serie de șapte volume de repertorii arheologice, elaborate după criteriul cultural-cronologic și publicate între anii 1973-1975¹. O altă contribuție însemnată la înregistrarea siturilor arheologice a fost întocmirea Repertoriului monumentelor de istorie și cultură ale RSSM. Zona de Nord, apărut într-un tiraj restrâns în anul 1987². Ambele serii de repertorii conțin însă și anumite lacune, dintre care remarcăm descrierea prea sumară a monumentelor și lipsa datelor cartografice și topografice, motiv pentru care localizarea siturilor arheologice a rămas de multe ori incertă. Cu toate acestea, documentarea și inventarierea siturilor arheologice, efectuate în anii ’70-’80 ai secolului trecut, au avut un rol important în cunoașterea distribuției geografice și a semnificației diverselor elemente constitutive ale patrimoniului arheologic din Republica Moldova. De asemenea, în aceeași perioadă, când au căpătat amploare investițiile de stat în infrastructura de transport, cea agricolă, utilităților comunale și a amenajărilor teritoriale, la Chișinău, ca peste tot în Europa, a apărut arheologia preventivă și de salvare, grație căreia au fost cercetate, anticipându-se distrugerea lor iremediabilă, zeci și sute de tumuli sau situri arheologice datând din diferite epoci istorice.

O repertoriere importantă a siturilor arheologice de pe teritoriul Republicii Moldova a fost efectuată în anul 1993. Concepută ca un program de anvergură națională coordonat de Ministerul Culturii, această inventariere a patrimoniului arheologic imobil a cuprins toate regiunile țării, inclusiv pe cele din stânga Nistrului. Drept rezultat al documentării bibliografice, de arhivă și de teren, întreprinsă în majoritate de specialiștii de la Institutul de Arheologie și Istorie Veche al AȘM, au fost înregistrate peste 7 700 de situri arheologice datând din paleoliticul inferior și până în epoca medievală târzie³. Trebuie subliniat însă faptul că din cauza lipsei resurselor financiare și a dotării tehnice necesare, la care se mai adaugă și consecințele politice nefaste ale războiului de la Nistru din anul 1992, în 1993 nu au putut fi efectuate periegeze și prospecțiuni amănunțite ce ar fi acoperit toate regiunile și microzonele Republicii Moldova. Ca urmare, un anumit număr de situri arheologice au rămas neidentificate. De asemenea, se cuvine relevat faptul că, deși în comparație cu repertoriile precedente, cel elaborat în anul 1993 este însoțit de hărțile topografice corespunzătoare, din aceleași cauze obiective, localizarea și delimitarea precisă a siturilor nu a putut fi realizată întotdeauna în mod riguros.

După inventarierea și clasarea patrimoniului arheologic imobil, în conformitate cu stipulările Legii privind ocrotirea monumentelor (nr.1530-XII, din 22 iunie 1993), siturile arheologice urmau a fi incluse în Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat. Acest document de importanță majoră pentru salvgardarea patrimoniului cultural, aprobat de Parlamentul RM, a fost publicat însă în Monitorul Oficial cu mare întârziere, abia la 2 februarie 2010⁴, fără nicio reactualizare. Din cele peste 7 700 de obiective arheologice repertoriate în anul 1993, în Registrul monumentelor au fost incluse mai puțin de 5 000 de situri, dintre care cca 3 000 de tumuli, 1 600 de așezări, 120 de stațiuni paleolitice, 75 de cetățui și 50 de necropole, datând din diferite epoci istorice. Prin urmare, la evidența de stat nu au fost luate peste două mii de situri arheologice, neasigurându-li-se, astfel, protecția juridică adecvată.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 2018 din 19.09.2010 privind protejarea patrimoniului arheologic și a Hotărârii de Guvern nr. 230 din 12.04.2012 privind crearea Agenției Naționale Arheologice, această instituție publică din subordinea Ministerului Educației, Culturii și Cercetării (MECC) realizează, de rând cu alte activități, documentarea și inventarierea patrimoniului arheologic național, fiind între timp întocmite varianta preliminară a Registrului arheologic național și o hartă GIS a siturilor arheologice.

Potrivit datelor din Registrul arheologic de care dispunem astăzi, patrimoniul arheologic imobil al Republicii Moldova cuprinde un număr de peste 10 200 de situri de categorii și tipuri diferite, dintre care 185 sunt stațiuni, cca 2 870 – așezări deschise, 90 – cetățui sau așezări fortificate, 3 – așezări urbane, 6 – fortificații liniare, cca 6 930 – tumuli sau movile funerare și 130 – cimitire plane⁵.

Stațiuni. Prima categorie de situri arheologice este reprezentată de stațiuni, astfel fiind denumite locurile cu urme de viețuire umană de scurtă durată, datând din paleolitic și mezolitic. Marea majoritate a stațiunilor se află sub cerul liber (stațiuni de tip deschis), cele mai vechi (de acum cca 650-200 mii ani) de asemenea situri arheologice, cu material arheologic atribuit paleoliticului inferior, fiind identificate pe Nistrul Inferior, în preajma localităților Dubăsari, Pohrebea și Coșnița⁶. Majoritatea covârșitoare a stațiunilor de tip deschis au fost identificate în bazinele râurilor Nistru, Prut și Răut, ele fiind de dimensiuni variabile, cu precădere mici (cca 50×50 m), și prezentând unul, două sau mai multe orizonturi cultural-cronologice, atribuite diferitor perioade ale epocii vechi a pietrei sau mezoliticului. Prin săpături, arheologice a fost cercetat un număr relativ redus de stațiuni, dintre care le menționăm pe cele de la Trinca, Costești, Gordinești, Brânzeni (punctul Mersâna), Bobulești, Ciutulești, Rașcov, Cosăuți, Climăuții de Jos (Fig. 1) ș.a⁷. Printre complexele arheologice mai importante remarcăm, în primul rând, „locuințele” temporare (de tip colibă), amenajate din pietre mari de calcar și oase de animale, acoperite cu crengi și piei de animale, „locuințe” de lungă durată, alcătuite din oase mari de animale (mamut, ren polar etc.) și pământ, cu baza adâncită, unele prevăzute cu vetre de foc, descoperite în stațiunile de tip deschis de la Climăuții de Jos și Cosăuți⁸.

O grupă distinctă de stațiuni o constituie cele aflate în grote sau peșteri naturale. Situate mai ales pe Prutul și Nistrul Mijlociu, aceste monumente au fost identificate începând cu debutul secolului trecut. În prezent sunt documentate cca zece grote cu vestigii arheologice din diferite perioade ale paleoliticului.

Dintre acestea, cel mai bine cercetate prin săpături arheologice, la care au participat și specialiști din științele conexe arheologiei, sunt grotele de la Duruitoarea Veche, Ofatinți, Bânzeni, Buzdujeni, Butești și Trinca⁹.

Cea mai cunoscută, dar și cu cele mai vechi urme de locuire umană, este grota de la Duruitoarea Veche. Plasată într-un șir de stânci calcaroase de pe malul priporos al râului Ciuhur, afluent de stânga al Prutului, această grotă se întinde pe o lungime de 49 m și constă din trei încăperi, cu o suprafață totală de 300 m.p. (Fig. 2). Semnalată în anul 1958 de arheologul Nicolae Chetraru, grota a fost cercetată de diferiți specialiști între anii 1959-1965, descoperindu-se materiale datate în paleoliticul inferior (acum cca 650-200 mii de ani).

O altă grotă valoroasă din punct de vedere științific este cea de la Ofatinți, de pe malul stâng al râului Nistru, care se găsește în locul numit Râpa lui Maftei. Ea a fost descoperită în 1946 de arheologul G.P. Sergheev și investigată pluridisciplinar prin săpături arheologice în perioada anilor 1946-1972 de echipe mixte, alcătuite din arheologi, geologi și paleontologi, scoțându-se la lumină numeroase resturi faunistice și piese de silex.

În ceea ce privește grotele de la Brânzeni, Trinca (Fig. 3), Butești și Buzdujeni, toate acestea conțin resturi arheologice datând, cele mai timpurii, din paleoliticul mijlociu și superior (de acum cca 200-10 mii de ani). Amplasate în stâncile calcaroase de pe malurile unor afluenți de stânga ai râului Prut, peșterile au fost descoperite de Nicolae Chetraru în anii 1958-1970, fiind ulterior cercetate metodic prin săpături arheologice cu participarea unor specialiști din domeniile conexe arheologiei. Dintre numeroasele descoperiri arheologice scoase la lumină prin săpături sistematice, evidențiem o piesă de forma unui pește marin executată din fildeș de mamut (Fig. 4), ce provine din stratul inferior al grotei de la Brânzeni. În opinia specialiștilor, această piesă unicat, care prezintă o perforație pentru atârnare și un ornament realizat prin incizare, este cea mai timpurie amuletă din regiune. Este important de menționat, de asemenea, că în afară de stațiunile paleolitice sau mezolitice, în interiorul unor grote, cum este, de exemplu, cea de la Brânzeni, au mai fost depistate resturi de locuire umană datând din eneolitic, epoca bronzului și din Evul Mediu.

Așezări deschise. Între obiectivele arheologice descoperite pe teritoriul Republicii Moldova un loc important îl ocupă așezările deschise sau „de tip rural”, care sunt în număr de cca 2 650, ceea ce constituie mai mult de ¼ din totalul siturilor identificate până în prezent. Toate așezările deschise au o trăsătură caracteristică generală: prezintă o porțiune de teren lipsită de întărituri artificiale (șanțuri, valuri de pământ sau ziduri de piatră), pe a cărei suprafață se găsesc resturi de locuințe sau construcții gospodărești, lut ars, fragmente de vase de lut, oase de animale, obiecte de uz casnic și alte materiale sau urme de locuire umană¹⁰. În același timp, la fel ca și alte tipuri de situri, așezările deschise se deosebesc între ele de la epocă la epocă și de la o cultură arheologică la alta prin diferite trăsături specifice, ușor sesizate de specialiști.

O parte a așezărilor deschise prezintă resturi de locuire aparținând unei singure epoci istorice sau culturi arheologice. Destul de frecvent însă pe unul și același loc se întâlnesc urmele a două sau a mai multor așezări datând din diverse epoci, aparținând diferitor culturi arheologice.

Primele așezări umane stabile în spațiul est-carpatic au apărut în mil. VII î.Hr., odată cu pătrunderea comunităților culturii neolitice Starcevo-Criș în aria geografică vizată. Pe teritoriul Republicii Moldova sunt cunoscute cca 90 de așezări neolitice, toate fiind fără urme de fortificații, dintre care aproximativ 15 se atribuie culturii Starcevo-Criș (mil. VII î.Hr.), aproape 20 – culturii bugo-nistrene (sfârșitul mil. VII – începutul mil. VI î.Hr.), iar cca 80 de situri se încadrează în cultura ceramicii liniare (mil. VI î.Hr.), care a cunoscut o răspândire mai largă în această regiune. Amplasate, de regulă, de-a lungul râurilor, pe malul lor sau pe prima terasă, așezările culturii bugo-nistrene erau mici, de până la 1 ha, și se compuneau din câteva locuințe, care erau de două tipuri: de suprafață ori adâncite, așa cum dovedesc cercetările arheologice de la Soroca, Țekinivka și Tătărăuca Nouă¹¹. De aceleași dimensiuni sau mai mari, nedepășind însă ca întindere 2 ha, erau așezările culturii Starcevo-Criș și, așa cum arată săpăturile arheologice de amploare de la Sacarovca (Fig. 5), cuprindeau până la 20 de locuințe¹². Așezările culturii ceramicii liniare ocupau o suprafață de la 1-1,5 ha până la 4-5 ha, în cadrul lor fiind înregistrate numeroase locuințe și construcții auxiliare, care erau dispuse în cerc(cum e în cazul așezării Dănceni I), sau în șiruri (situl Florești I)¹³.^.

O intensitate de locuire mult mai mare se constată în epoca eneolitică (mil. V-IV î.Hr.), din această perioadă istorică datând un număr de cca 700 de așezări. Majoritatea covârșitoare a acestor situri se atribuie marelui complex cultural Cucuteni-Tripolie, care de-a lungul a 1 500 de ani a parcurs mai multe etape de dezvoltare. De dimensiuni foarte variate, mici (1-3 ha), mari (4-10 ha) și foarte mari (10-40 ha), așezările culturilor Precucuteni (Fig. 6) și Cucuteni se întâlnesc în zona de nord și centrală a Republicii Moldova, foarte recent însă au fost identificate două situri cucuteniene și în Podișul Tigheci, lângă satele Lărguța și Cârpești (r-nul Cantemir) (Fig. 7). Amplasate pe versanții unor văi, platouri sau, mai rar, pe promontorii dominante, așezările Cucuteni-Tripolie constau preponderent din locuințe de suprafață, dispuse circular (Fig. 8), în șiruri paralele sau dispersat¹⁴. O structură internă mai complexă, stabilită în urma prospecțiunilor magnetometrice, o au siturile Cucuteni A-B și B din partea de nord a Republicii Moldova (Petreni, Brîânzeni VIII, Sofia – La Moină, Trinca – La Șanț, Stolniceni etc.)¹⁵.

În zona sud-vestică a spațiului pruto-nistrean, în eneoliticul timpuriu, mai exact în prima jumătate a mil. V î.Hr., s-a răspândit grupul Bolgrad-Aldeni, pe teritoriul Republicii Moldova fiind descoperite cca 20 de așezări aparținând acestui facies cultural, dintre care unele, cum sunt cele de la Vulcănești, Cucoara, Lopățica și Taraclia, au fost studiate prin săpături¹⁶.

Pentru o îndelungată perioadă (mil. III î.Hr.) a epocii bronzului, pe teritoriul Republicii Moldova nu sunt atestate așezări stabile, iar pentru bronzul mijlociu (prima jumătate a mil. II î.Hr.) se cunosc doar câteva așezări deschise în zona centrală (la Delacău și Dănceni), atribuite culturii Mnogovalikovaia, cum este situl de la Coteala, care aparține culturii Komarov¹⁷. Cu totul diferit este reprezentată perioada târzie a epocii bronzului (sec. XV-XII î.Hr.), din acest interval cronologic datând un număr de peste 520 de așezări, atribuite aproape în totalitate vastului complex cultural Noua-Sabatinovka-Coslogeni. O caracteristică a celor mai multe dintre aceste așezări preistorice este prezența în perimetrul lor a așa-numitelor „cenușare” (Fig. 9), care constituie niște movile foarte aplatizate (cu diametrul de 20-40 m), de culoare cenușie-deschisă, cuprinzând resturi de locuințe, gropi menajere, vetre, cuptoare, dar și foarte multe oase de animale și ceramică¹⁸.

Prima epocă a fierului (Hallstatt) este documentată în teritoriul studiat de noi printr-un număr total de cca 260 de așezări, aparținând diferitor culturi sau grupuri culturale: Chișinău-Corlăteni, Hansca-Holercani, Belozerka, Cozia-Saharna, Șoldănești ș.a. Amplasate în apropierea surselor de apă, pe terenuri favorabile agriculturii și activităților gospodărești, așezările din această perioadă, în majoritate puse în legătură cu tracii timpurii, erau de dimensiuni mici (până la 1 ha) și mijlocii (2-3 ha, mai rar – 4-5 ha)¹⁹.

O destul de intensă locuire a spațiului pruto-nistrean se atestă în a doua epocă a fierului (Latene), acestei perioade istorice fiindu-i atribuite peste 300 de așezări. Aproape în totalitate siturile de habitat respective aparțin fie culturii getice din sec. V-III î.Hr., fie culturii Poienești-Lucașeuca din sec. II-I î.Hr., care este pusă în legătură cu triburile bastarnilor din izvoarele scrise²⁰.

După o perioadă de cca două secole de la începutul erei noi, în care urmele unor locuiri umane stabile aproape că lipsesc, urmează în epoca romană târzie o adevărată „explozie demografică”, luând ființă un număr de cca 1 100 de așezări de diferite dimensiuni. Unele dintre aceste situri datează din sec. III d.Hr. și se atribuie așa-numitului grup Etulia din sudul spațiului pruto-nistrean²¹ sau culturii dacilor liberi, cum este centrul de olărie de la Pruteni de pe malul stâng al Prutului Mijlociu²² (Fig. 10). Majoritatea absolută a așezărilor însă aparțin culturii Sântana de Mureș-Cerneahov din sec. IV d.Hr., apărută în urma migrației în regiunile nord-pontice a triburilor gotice. Răspândite relativ uniform pe întreg spațiul pruto-nistrean, așezările respective ocupă locurile joase, pantele cu înclinație mică, foarte propice practicării agriculturii, cu o sursă de apă permanentă în apropiere. Așa cum arată cercetările de până acum, așezările din sec. IV cuprindeau preponderent locuințe de suprafață, dispuse în șiruri, diverse anexe gospodărești (Fig. 11), iar la periferii destul de frecvent se găsesc cuptoare de ars oale²³.

În cadrul patrimoniului arheologic imobil național un loc distinct îl ocupă așezările rurale medievale, pentru întregul Ev Mediu și epoca premodernă fiind de semnalat un număr total de cca 550 de situri cu urme de locuire umană. Un interes aparte prezintă așezările datate din Evul Mediu timpuriu (sec. VI-XIII) (Fig. 12), perioadă care corespunde cu etnogeneza poporului român, dar și cu migrația în acest spațiu a numeroase triburi și populații de origini diferite. O caracteristică a acestor situri, care aparțin la orizonturi cultural-cronologice diferite, este continuitatea de locuire pe aceleași vetre, constatată în cazul majorității așezărlor²⁴, dar faptul nu indică cu deplină certitudine și continuitatea etnică.

Cele mai târzii așezări deschise datează din sec. XV-XVIII și reprezintă sate dispărute, cunoscute în izvoarele istorice și cu denumirea de seliști. Este interesant de menționat că adesea, în popor, astfel de locuri sunt numite „vetre de sate turcești”. Consemnăm în context că în diferite regiuni ale Republicii Moldova există cinci sate cu denumirile Seliște ori Selișteni, ele fiind întemeiate pe vetrele unor așezări dispărute. Destul de frecvent se întâlnește toponimul Seliște ca denumire de deal, de văgăună, de mahala, în acele locuri existând, foarte probabil, resturi ale unor sate medievale părăsite²⁵.

 

Cetățui/așezări fortificate. O categorie importantă, deși nu prea numeroasă, de situri arheologice existente pe teritoriul Republicii Moldova este alcătuită de cetățui sau fortificații, până în prezent fiind identificate cca 90 de asemenea monumente. Reprezentând porțiuni de teren cu urme de locuire umană sau adevărate așezări înconjurate de întărituri artificiale și/sau naturale, cetățuile sau fortificațiile sunt caracteristice doar pentru anumite epoci sau perioade istorice. Cele mai vechi astfel de situri sunt datate din eneolitic (mil. V-IV î.Hr.), iar cele mai târzii din epoca premodernă (sec. XVII-XVIII). La depistarea mai multor fortificații preistorice, antice sau medievale cunoscute astăzi a contribuit considerabil cunoașterea toponimiei locale, dovedindu-se că acolo unde se întâlnesc atare denumiri de locuri, precum: Cetate, Cetățuie, Șanț, Zamcă, Horodcă, Horodiște, Palanca, Brazda Turcului, Farfuria Turcească ș.a., se află de regulă, urmele unor foste așezări fortificate, ale unor întărituri sau cetăți vechi²⁶.

După datele de care dispunem acum, primele așezări fortificate în spațiul pruto-nistrean au apărut în eneolitic (mil. V î.Hr.), deocamdată fiind cunoscute grație cercetărilor arheologice de teren cel puțin două astfel de situri datate din această perioadă, și anume cele de la Cuconeștii Vechi – Stânca lui Harascu (r-nul Edineț) și Cobani – Pe Stâncuță (r-nul Glodeni) (Fig. 13), ambele atribuite fazei Cucuteni A a faimosului complex cultural Cucuteni-Tripolie²⁷. Amplasate pe promontorii înalte și protejate în mod natural pe trei laturi, așezările respective au fost întărite cu șanțuri și valuri de pământ pe porțiunea accesibilă. Prospecțiunile geofizice și săpăturile de salvare, efectuate recent în situl cucutenian de la Cobani, au arătat că așezarea în cauză prezintă mai multe șanțuri succesive de dimensiuni diferite (Fig. 14), iar cel de la limita exterioară a sitului, mai mare, este prevăzut alăturat cu un val de pământ puternic aplatizat.

Alte așezări fortificate datând din faze mai târzii ale complexului cultural Cucuteni-Tripolie au fost descoperite prin cercetări periegetice sau prin săpături la Brânzeni III – Țiganca, Trinca – La Șanț, Gordinești – Stânca Goală (r-nul Edineț), Costești IV (r-nul Râșcani) etc., prospecțiunile magnetometrice scoțând în evidență prezența unor șanțuri de apărare și în marile așezări cucuteniene de la Stolniceni (r-nul Edineț) (Fig. 15) și Petreni, dar și la Ochiul Alb (r-nul Drochia)²⁸. Mai recent, prin intermediul imaginilor satelitare au fost identificate așezări cucuteniene cu urme de fortificații în preajma satelor Miciurin (r-nul Drochia), Natalievca (r-nul Fălești), Pererâta (r-nul Briceni) și Chiurt (r-nul Edineț).

Două așezări fortificate sau citadele (Saharna Mare și Butuceni) datează din sec. X-IX î.Hr., fiind atribuite culturii Cozia-Saharna. Este interesant de menționat că dacă așezarea hallstattiană Saharna Mare a fost întărită de jur-împrejur cu o centură defensivă formată din val și șanț, atunci cetățuia de la Butuceni a avut val și șanț de apărare doar pe laturile vulnerabile, neprotejate în mod natural²⁹.

Marea majoritate a fortificațiilor descoperite până astăzi pe teritoriul Republicii Moldova, în număr de circa 75, datează din sec. IV î.Hr. și se atribuie geților, din izvoarele scrise. Răspândite în regiunile centrală și nordică ale țării, cunoscând o concentrare remarcabilă în microzona Saharnei de pe Nistrul Mijlociu, așezările întărite getice sunt și fortificațiile cel mai bine cercetate de până acum. După poziția topografică, dimensiuni, structura elementelor defensive, funcționalitate și alte criterii, fortificațiile și așezările întărite getice se deosebesc între ele, fiind încadrate în diferite tipuri³⁰. Din păcate, cele mai multe dintre aceste situri arheologice au fost, de-a lungul timpului, puternic afectate de diverși factori, îndeosebi de lucrările agricole din perioada contemporană, care au distrus uneori complet șanțurile și valurile de apărare. Având în vedere această situație, un interes deosebit îl prezintă siturile ale căror sisteme de fortificație sunt mai bine păstrate, cum sunt Saharna Mare, Saharna Mică, Stohnaia – La Revechin (r-nul Rezina), Rudi – La Trei Cruci (r-nul Soroca), Stolniceni – La Cetate (r-nul Hâncești), Horodca Mică (r-nul Ialoveni), Durlești – Cetățuie (mun. Chișinău) (Fig. 16) ș.a., acestea urmând a fi cercetate metodic în continuare, dar și conservate pentru a fi puse în valoare corespunzător.

O structură de piatră neobișnuită, care reprezintă probabil o fortificație, a cărei edificare nu a putut fi finalizată, a fost identificată la Sobari (punctul Cetățuie) (r-nul Soroca), în perimetrul unei mari așezări deschise din sec. IV d.Hr., atribuită culturii Sântana de Mureș-Cerneahov. Structura respectivă are în plan forma literei chirilice „П”, orientarea nord-sud și dimensiunile de circa 45×90 m, cu latura sudică lipsă³¹. În incinta acestei „cetățui” a fost descoperită o insolită construcție din piatră și cărămidă cu peristil, care era prevăzută cu acoperiș din țigle ceramice și geamuri din sticlă. Ambele construcții sunt datate de către specialiști din a doua jumătate a sec. IV d.Hr., fiind puse în legătură cu prezența în această zonă a Barbaricum-ului est-european, aflată la peste 300 km distanță de granița Imperiului Roman, a meșterilor veniți din lumea romană. Spre regret, aceste extrem de importante structuri arheologice, care sunt unice pentru Republica Moldova, au fost grav afectate de localnici, care au extras în timpurile moderne cea mai mare parte din piatra zidurilor și temeliilor construcțiilor.

Un grup distinct de situri fortificate este format de cetățuile medievale timpurii din sec. X-XI, aparținând grupului cultural Alcedar-Echimăuți, răspândit în partea de nord-est a Moldovei, între râurile Răut și Nistru³². Siturile la care ne referim prezintă formă aproximativ circulară și dimensiuni mici, fiind întărite cu câte o centură defensivă alcătuită din șanț și val prevăzut pe creastă cu o palisadă de lemn. Numite de localnici Cetățuie, Farfuria Turcească sau Roata Turcului, asemenea fortificații sunt cunoscute la Alcedar (Fig. 17), Hligeni (r-nul șoldănești), țahnăuți (r-nul Rezina), Rudi și Tătărăuca Nouă (r-nul Soroca), iar câteva cetățui, recte cele de la Echimăuți, țareuca, Păpăuți (r-nul Rezina) și Lucașeuca (r-nul Orhei), au fost grav deteriorate sau distruse iremediabil în ultimele decenii ale secolului trecut³³. O așezare fortificată din Evul Mediu timpuriu (sec. IX-X), denumită în literatura de specialitate Cetățuia Calfa, este atestată în preajma satului Varnița (r-nul Anenii Noi) de pe malul drept al Nistrului Inferior, situl respectiv fiind puternic deteriorat, în anii 2010-2013, de o carieră neautorizată. Încă un sit fortificat medieval, dar mai bine păstrat și datat din sec. X-XII, a fost descoperit și parțial cercetat lângă satul Răciula (r-nul Călărași) de pe cursul inferior al râului Ichel, iar un alt sit fortificat încadrat în sec. XII-XIII a fost semnalat la Mereșeuca (punctul Cetățuie) (r-nul Ocnița) de pe Nistrul Superior³⁴.

Între obiectivele fortificate medievale se numără și două complexe arheologice din perioada Hoardei de Aur (sec. XIV) de la Orheiul Vechi și Costești (r-nul Ialoveni). Menționăm mai întâi citadela de piatră de pe promontoriul  Peștere de la Orheiul Vechi. Construcția respectivă are formă trapezoidală, suprafața de cca 1 ha, lățimea zidului în jur de 1,8 m, turnuri la colțuri, câte un contrafort sau două pe cele patru laturi și poarta prevăzută în mijlocul laturii de sud. Primele cercetări la acest valoros obiectiv arheologic au fost efectuate în anii 1947-1953 de către Gh.D. Smirnov, care a emis ipoteza că citadela a fost construită în timpul domniei lui ștefan cel Mare. În urma investigațiilor sistematice realizate în anii 1996-2001, prof. Gh. Postică a demonstrat fără tăgadă însă că citadela de piatră de la Orheiul Vechi a fost construită în perioada dominației Hoardei de Aur, mai exact în al treilea sfert al sec. XIV, fiind reutilizată ulterior de către moldoveni în sec. XV-XVI³⁵. Consemnăm în context că în perioada existenței orașului moldovenesc (sec. XV-XVI), la Orheiul Vechi, în capătul vestic al promontoriului Peștere au fost amenajate și două valuri de apărare, o altă fortificație, denumită Valul de hotar nr. 3, fiind construită în sec. XVII.

O fortificație de pământ medievală importantă, dar mai puțin cunoscută, există la Costești (r-nul Ialoveni), pe un platou din partea de nord-est a așezării urbane din sec. XIV, în punctul numit La Cetate³⁶ (Fig. 18). Potrivit estimărilor lui Em. Rikman, care în anul 1954 a efectuat un sondaj, cetatea de pământ de la Costești avea formă trapezoidală, cu suprafața de cca 6,6 ha, fiind mărginită de un val, cu înălțimea păstrată de 2,4 m, prevăzut cu palisadă de lemn, și un șanț adiacent, adânc de 1,9 m și lat de 9 m. În colțul nord-vestic al fortificației au fost surprinse urmele porții, cu lățimea de 12 m. Pe baza materialelor arheologice descoperite, inclusiv a monedelor, această fortificație datează din perioada stăpânirii tătaro-mongole în zonă, mai curând din al treilea sfert al sec. XIV, la fel ca și citadela de piatră de la Orheiul Vechi. Spre deosebire însă de această din urmă fortificație, cetatea de pământ de la Costești este mult deteriorată, valul și șanțul fiind în cea mai mare parte distruse de arătura adâncă, iar sectorul de la poarta cetățuii – de un bazin de apă, care a fost amenajat și folosit în perioada sovietică.

Dintre fortificațiile din Evul Mediu târziu sau perioada premodernă, cunoscute pe teritoriul Republicii Moldova, amintim cetatea de pământ de la Giurgiulești, datată din vremea domniei lui Ștefan cel Mare, Tabăra lui Zamoiski, sec. XVI, de la Buzduganii de Jos și insolita Masă a lui Petru cel Mare de la Semeni (Fig. 19), a cărei încadrare cronologică rămâne încă incertă. Cât privește starea de conservare, fortificația de la Giurgiulești a fost aproape complet distrusă în anul 2007, în timpul construcției tronsonului de cale ferată Cahul-Giurgiulești. Celelalte două structuri arheologice sunt relativ bine păstrate și necesită a fi investigate, conservate și valorificate³⁷.

Așezări urbane. Un loc aparte între siturile arheologice medievale de pe teritoriul Republicii Moldova îl ocupă așezările urbane de la Orheiul Vechi (com. Trebujeni, r-nul Orhei), Costești (r-nul Ialoveni) și Lăpușna (r-nul Hîncești)³⁸.

Dintre aceste trei orașe medievale se evidențiază Orheiul Vechi, care este și cel mai intens cercetat, și cel mai bine cunoscut ansamblu arheologic din Republica Moldova. Faimosul sit medieval la care ne referim este amplasat pe o înălțime dominantă, numită Peștere, înconjurată din trei părți de meandrele râului Răut, la circa 20 km de confluența sa cu Nistrul (Fig. 20). Singura porțiune accesibilă, aflată înspre vest, a fost prevăzută cu două șiruri de fortificații, compuse din valuri de pământ și bârne și din șanțuri de apărare, amenajate în sec. XV-XVI. Având această amplasare strategică și o suprafață de cca 200 ha, Orheiul Vechi a cunoscut, în calitate de așezare urbană, două perioade distincte de existență: una, în sec. XIV sau, mai exact, în anii ’30-’60 ai acestui veac, când statul mongol Hoarda de Aur a întemeiat și stăpânit aici un oraș de factură orientală, denumit Șehr al-cedid (Orașul Nou), și a doua, în sec. XV-XVI, când pe acest promontoriu de pe malul drept al Răutului a ființat un târg moldovenesc,  care purta numele de Orhei.

Deși a avut o perioadă destul de scurtă de existență, orașul Hoardei de Aur a cunoscut o dezvoltare formidabilă, marea majoritate a construcțiilor și edificiilor monumentale scoase la lumină până în prezent pe promontoriul Peștere aparținând așezării urbane mongole: citadela de piatră și „palatul” din cărămidă din incinta acesteia, ridicat la rândul său peste un mausoleu din cărămidă arsă și uscată la soare, ansamblul alcătuit dintr-o moschee și un caravanserai, ambele construcții cu ziduri groase din piatră, și trei băi de factură orientală edificate din piatră, având unele încăperi încălzite printr-un sistem de conducte amplasate sub podele³⁹.

Fără îndoială, toate aceste structuri arheologice și arhitecturale, dar și altele care urmează încă a fi cercetate, prezintă un interes cultural-științific deosebit. Pentru a evidenția și mai clar însemnătatea și valoarea acestor vestigii istorice, facem precizarea că moscheea de la Orheiul Vechi, ale cărei dimensiuni erau de 52×58 m, se dovedește a fi cel mai mare edificiu de cult de acest fel dintre toate cele descoperite până acum în întregul imperiu giucid.

Așa cum consideră mai mulți specialiști, între anii 1363 și 1365, în orașul Șehr al cedid și-a avut reședința chiar conducătorul Hoardei de Aur Abdallah han, perioada de domnie a acestui han fiind și cea de înflorire a așezării urbane de pe malul Răutului.

Orașul moldovenesc de la Orheiul Vechi a luat ființă la începutul sec. XV și a existat până după mijlocul veacului următor, cunoscând o dezvoltare maximă în timpul domniei lui Ștefan cel Mare (1457-1504). În perioada existenței târgului moldovenesc au fost reconstruite și reutilizate citadela de piatră și „palatul” de cărămidă din interiorul ei, care a devenit reședința pârcălabilor cetății. La începutul sec. al XV-lea, în colțul de sud-vest al fortăreței de piatră a fost construită o locuință de piatră cu două nivele, în a cărei umplutură au fost găsite două tunuri de bronz din vremea domniei lui Ștefan cel Mare, piese de armament care sunt unice nu doar pentru Republica Moldova⁴⁰ (Fig. 21). Dintre edificiile publice existente în perioada târgului medieval, până în prezent au fost descoperite și cercetate în zone diferite două biserici, dintre care una de piatră și alta de lemn, construcția de piatră fiind mai veche și datată de unii specialiști chiar din perioada orașului Hoardei de Aur⁴¹.

În afară de structurile monumentale menționate mai sus, la Orheiului Vechi în diferite sectoare ale sitului, în urma a peste 50 de campanii arheologice, au fost descoperite numeroase locuințe, ateliere meșteșugărești și diferite alte complexe, precum și o cantitate imensă de materiale arheologice datând din sec. XIV-XVI, dar și din alte perioade istorice, dintre care doar o parte au fost valorificate până acum.

Avându-se în vedere importanța și valoarea excepțională a complexului arheologic de la Orheiul Vechi pentru cultura și istoria națională, în anul 2007 a fost constituită Rezervația cultural-naturală „Orheiul Vechi”, instituție publică ce trebuie să gestioneze și să pună în valoarea corespunzătoare patrimoniul cultural și natural din această spectaculoasă zonă geografică a Moldovei.

În perioada de stăpânire mongolă (sec. XIV), o așezare urbană de mari dimensiuni a existat și la Costeștii din r-nul Ialoveni, în punctul Gârlea de la marginea de sud-est a localității actuale⁴². Orașul giucid, al cărui nume rămâne necunoscut, era amplasat în valea largă a râului Botna, pe ambele lui maluri, având o lungime de cca 2,5 km și o lățime de peste 1,5 km (Fig. 22). Cu toate că prezintă o însemnătate deosebită pentru arheologia medievală a spațiului pruto-nistrean, acest valoros monument arheologic până în prezent a fost totuși destul de puțin cercetat, preponderent prin periegeze și săpături de salvare, executate în perimetrele afectate de alunecările de teren sau de diferite lucrări de excavare a solului. Deși restrânse, aceste investigații efectuate de diferiți arheologi începând din deceniul cinci al secolului trecut au arătat că orașul medieval de la Costești-Gârlea era alcătuit din câteva sectoare, unele reprezentând adevărate cartiere, care cuprindeau, printre altele, edificii publice și case din piatră ori cărămidă, prevăzute cu sistem de aducțiune a apei prin tuburi din ceramică, dar și locuințe adâncite, diferite cuptoare (Fig. 23) sau ateliere meșteșugărești și alte construcții.

La periferia de nord-vest a așezării urbane orientale, pe o mică ridicătură de teren de formă ovală de pe malul Botnei, în anul 1959, L.L. Polevoi a identificat o structură arheologică de formă rectangulară, cu dimensiunile de 50×70 m, care ar fi putut fi, după autorul citat, un „castel feudal, reședința conducătorului militar” a orașului din sec. XIV, problema urmând a fi elucidată de săpăturile ulterioare.

Așa cum relevă descoperirile numismatice, orașul Hoardei de Aur de pe cursul mijlociu al râului Botna a existat o perioadă mai îndelungată decât orașul oriental de la Orheiul Vechi, probabil din a doua jumătate a sec. XIII și până la sfârșitul veacului următor, reprezentând și un însemnat centru politic cu emisiune monetară proprie.

Ținând cont de valoarea științifică deosebită a ansamblului arheologic medieval de la Costești-Gârlea și având în vedere că acest mare complex este grav afectat de factorii naturali, de diferite lucrări și de „căutătorii de comori”, se cere stringent explorarea lui complexă, atât prin săpături de salvare și sistematice ample, cât, mai ales, prin cercetări interdisciplinare cu utilizarea metodelor moderne nedistructive. În plus, pentru structurile din piatră, cărămidă și lut ars mai bine păstrate se impune executarea unor lucrări de conservare preventivă in situ și de restaurare, iar ulterior – includerea lor în circuitul cultural-turistic.

Târgul Lăpușna din sec. XV-XVII este ultima așezare urbană medievală importantă de pe teritoriul Republcii Moldova la care ne vom referi succint, acest oraș fiind, din păcate, cel mai mult afectat de factorii antropici și, în același timp, cel mai puțin cercetat și cunoscut din punct de vedere arheologic. Atestată documentar ca așezare rurală din 1430-1431, ca punct vamal pe drumul comercial „moldovenesc” începând cu anul 1454, iar ca târg din 1489, Lăpușna a fost, pe parcursul sec. XV-XVII, unul dintre cele mai importante centre administrative, social-economice și culturale din Moldova de la est de Prut. Odată cu creșterea și dezvoltarea rapidă a Chișinăului, târgul Lăpușna va decade, transformându-se în sec. XVIII într-un sat obișnuit, ca multe altele.

Așa cum dovedesc puținele descoperiri arheologice realizate până acum și toponimia locală, târgul medieval se află în vatra satului actual Lăpușna, pe un promontoriu orientat nord-sud de la confluența râului Lăpușna cu un afluent al său de stânga, având, potrivit unor estimări prealabile, o suprafață de cel mult 1,1×1,8 km⁴³, în perimetrul respectiv intrând și cimitirul din sec. XV-XVIII, cercetat parțial prin săpături de salvare. Dintre structurile subterane din zona centrală a fostului târg, identificate prin săpături arheologice sau în urma unor descoperiri fortuite, sunt de menționat fundațiile bisericii din sec. XV-XVII, aflate sub locașul de cult ortodox construit în anul 1818, un beci de piatră din sec. XVII-XVIII, temelia unui edificiu din cărămidă din secolele XVII-XVIII și o serie de hrube săpate în lut la mare adâncime⁴⁴.

Din cauza că se află în proces continuu de distrugere, vestigiile vechiului oraș Lăpușna necesită a fi protejate, cercetate și, acolo unde este posibil, conservate și puse în valoare, pentru că ele sunt mărturii deosebit de prețioase privind trecutul medieval al țării Moldovei.

Valuri de pământ/fortificații liniare. O categorie de fortificații mai deosebite, dar și mai enigmatice, sunt valurile de pământ sau fortificațiile liniare, care străbat uneori regiuni foarte întinse și care în popor se numesc Troiene. Printre ele deosebim valuri lungi – două la număr, – și valuri de apărare scurte, mai numeroase, aflându-se, în majoritate, pe malul Nistrului sau al Prutului.

Cele mai importante prin proporțiile lor, dar și mai bine cunoscute, sunt cele două valuri lungi, numite Valul lui Traian de Sus și Valul lui Traian de Jos, ridicate în partea de sud a spațiului pruto-nistrean, întretăind de la vest la est teritoriul Republicii Moldova. Ambele aceste mari fortificații liniare au fost menționate încă din sec. XV în vechile diplome moldave, sub numele de Troian, ca elemente topografice utilizate pentru delimitarea proprietăților. Interesul pentru aceste valoroase monumente crește în epoca modernă, când sunt elaborate și diferite hărți topografice care cuprind și unele vallum-uri din spațiul pruto-nistrean. Una dintre primele lucrări cartografice ce reprezintă mai detaliat valurile din Basarabia a fost realizată la sfârșitul sec. al XVIII-lea de către generalul german Fr.W. Bauer, aflat în serviciul Imperiului rus.

Traseul și aspectul exterior al Valurilor lui Traian au fost mai precis stabilite prin prospecțiunile de suprafață efectuate în prima jumătate a sec. al XX-lea de către S. Panaitescu, Șt. Ciobanu, K. Uhlig, G.B. Fiodorov și R. Vulpe. Arheologul român Radu Vulpe a realizat și cea mai detaliată descriere și analiză științifică a acestor întinse fortificații liniare⁴⁵.

Valul lui Traian de Sus constă dintr-un dig construit din pământ și un șanț adiacent săpat înspre nord, fiind lung de aproximativ 120 km și traversând întreg spațiul pruto-nistrean de la Leova, pe Prut, până la Copanca, pe Nistru. În anii 1982 și 1991 la această fortificație liniară au efectuat săpături arheologice preventive Gh. Cebotarenco și A. Roșca. Pentru a i se cunoaște structura și elementele de fortificație, dar și în scopul obținerii unor date privind cronologia lui, în diferite sectoare ale valului din raza satelor Gradiște, Coștangalia și Satul Nou au fost trasate mai multe secțiuni. În urma acestor investigații s-a dovedit că valul Leova-Copanca a fost edificat exclusiv din pământ, fără să fie descoperite elemente constructive din lemn sau piatră. Mai recent, la Valul lui Traian de Sus din raza raioanelor Leova și Cimișlia a efectuat cercetări periegetice Agenția Națională Arheologică, stabilindu-se că în mare parte această importantă fortificație liniară este puternic deteriorată de lucrările agricole. Totuși, pe unele porțiuni din raza satelor Cupcui, Ialpugeni, Ecaterinovca (Fig. 24) sau Satul Nou, monumentul este relativ bine păstrat, având valul înalt până la 1,5 m și șanțul adânc de circa 0,8 m. Cu prilejul acestor prospecțiuni de suprafață, între satele Ecaterinovca și Ialpugeni a fost descoperită și, ulterior, sondată o așezare de tip Sântana de Mureș din sec. IV d.Hr. (Fig. 25), care este primul sit cu urme de locuire din epoca romană cunoscut până acum, ce se intersectează cu Valul lui Traian de Sus, având astfel o însemnătate științifică aparte. Menționăm, de asemenea, că la Copanca de pe malul stâng al Nistrului, în locul numit de localnici Movila Lată, aflat din apropierea Valului lui Traian, în anul 1967 I. Rafalovici a semnalat resturile valurilor unei cetăți, fragmente de amfore, cărămizi și țigle romane⁴⁶, care atestă prezența în această zonă a unei populații venite din Imperiul Roman.

Valul lui Traian de Jos se află în extremitatea de sud a spațiului pruto-nistrean, între satul Vadul lui Isac de pe malul Prutului și limanul Sasâc de la Marea Neagră și prezintă o lungime de aproximativ 126 km, dintre care pe teritoriul Republicii Moldova se găsește doar o porțiune de cca 30 km. Fortificația are un aspect impunător și constă dintr-un val de pământ înalt de peste 3 m, un șanț aferent îndreptat spre nord, adânc de 2-3 m, iar între dâmb și șanț prezintă o bermă, adică o platformă de pământ, lată de peste 3 m (Fig. 26). Unele segmente ale acestei fortificații liniare de proporții impresionante au fost cercetate prin săpături în anii 1954 și 1986-1988, iar prin prospecțiuni geofizice în anul 2017, dovedindu-se că și acest val de apărare a fost construit numai din pământ, fără sa se depisteze elemente din lemn sau piatră.

Referitor la origine și datare, după opinia celor mai mulți cercetători, Valurile lui Traian de Sus și de Jos reprezintă fortificații liniare romane, construite în primele secole ale erei creștine, care corespund perioadei de maximă dezvoltare și expansiune a Imperiului Roman.

O categorie distinctă de fortificații liniare o constituie valurile de pământ scurte, întâlnite în diferite regiuni ale spațiului pruto-nistrean, mai ales pe malurile râurilor Prut și Nistru. Numite Troiene, Valuri ale lui Traian sau Șanțuri, asemenea valuri de apărare au fost atestate la nord-est de satul Criva, lângă Grimăncăuți (r-nul Briceni), între localitățile Puhăceni și Delacău (r-nul Anenii Noi), precum și între satele Vâșcăuți și Lopatna (r-nul Orhei)⁴⁷. Având dimensiuni, configurații și, probabil, origini diferite, aceste monumente arheologice așteaptă încă a fi cercetate metodic de specialiști, iar fortificațiile mai mari și mai bine păstrate, cum sunt cele de la Criva și Puhăceni-Delacău, împreună cu segmentele mai impresionante ale Valurilor lui Traian de Sus și de Jos, se impun a fi conservate corespunzător și introduse în circuitul cultural-turistic.

Tumuli. Siturile arheologice cele mai numeroase din spațiul pruto-nistrean, la fel ca și de pe întreg continentul eurasiatic, sunt tumulii sau movilele funerare, până în prezent pe teritoriul Republicii Moldova fiind identificate peste 6 930 de asemenea monumente arheologice (Fig. 27). Prezența movilelor în regiunile carpato-nistrene a fost semnalată încă din Evul Mediu, un călător străin observând în sec. XVII că în țara Moldovei „pe dealuri sunt pretutindeni movile, care sunt semne ale războaielor multor neamuri”⁴⁸.

Elucidarea destinației acestor vestigii ale trecutului i-a preocupat pe numeroși cărturari, o parte dintre movile fiind cartate încă în sec. XVIII-XIX. Clarificări mai exacte în privința structurii, funcționalității, cronologiei și apartenenței tumulilor, însă, au putut fi aduse abia după inițierea săpăturilor arheologice în ultimele decenii ale sec. al XIX-lea.Un număr de circa 390 de movile fnerare au fost investigate prin săpături de salvare în perioada sovietică⁴⁹. În urma acestor ample cercetări s-a dovedit că marea majoritate a acestor monumente arheologice o constituie creația populațiilor nomade care descind din stepele eurasiatice începând cu eneoliticul (mil. IV î.Hr.) și terminând cu perioada târzie a migrațiilor (sec. XIV). Un număr redus de tumuli de dimensiuni mici, cum sunt cei de la Saharna – Țiglău, datați în sec X-IX î.Hr., Trinca – Drumul Feteștilor, încadrați în sec. VII-VI î.Hr., sau Alcedar, aparținând sec. X-IX și X-XI î.Hr., se atribuie unor populații sedentare de origini diferite.

Fiind construiți din pământ (sau din pietre și pământ) și având, de regulă, formă relativ semisferică și diametre și înălțimi variabile, tumulii reprezintă complexe funerare și de cult, care conțin mai ales morminte de înhumație din epoci istorice diferite. Unii tumuli cuprind câte o singură înmormântare, a cărei groapă este, de obicei, săpată în zona ei centrală, peste care s-a și așternut mantaua de pământ (sau din pietre și pământ), ce formează movila propriu-zisă. În majoritatea tumulilor cercetați însă, au fost descoperite câte două, trei sau chiar până la câteva zeci de morminte. În cazurile când în movile se găsesc mai multe morminte, ele pot fi din aceeași perioadă istorică, dar și din epoci diferite. Pe lângă morminte, sub unele movile au fost semnalate ringuri de piatră sau șanțuri rituale.

Așa cum dovedesc cercetările de până acum, cei mai timpurii tumuli din spațiul pruto-nistrean datează din epoca eneolitică (mil. IV î.Hr.)⁵⁰, fiind atribuiți culturii Cernavodă I. De regulă, asemenea movile cuprind și morminte secundare aparținând grupurilor culturale Usatovo, Jivotilovka și Post-Mariupol (Fig. 28). Majoritatea tumulilor cercetați până în prezent au fost amenajați în epoca bronzului, preponderent în perioada timpurie a acesteia (mil. III î.Hr.), și anume de către purtătorii culturii Iamnaia⁵¹, care s-a răspândit pe un teritoriu vast dinspre Câmpia Siberiei de Vest și până în Câmpia Panonică. De altfel, pentru mil. III î.Hr. și prima parte a mileniului următor, corespunzătoare culturilor Katakombnaia și Mnogovalikovaia, movilele constituie aproape singura categorie de complexe arheologice documentate până acum pe teritoriul Republicii Moldova și, prin urmare, prezintă o însemnătate științifică deosebită.

În perioada târzie a epocii bronzului (sec. XV-XIII î.Hr.) și în Hallstattul timpuriu (sec. XII-X î.Hr.), zeci de tumuli au fost ridicați în sudul spațiului pruto-nistrean de purtătorii culturii Sabatinovka și de comunitățile Belozerka⁵², ce au pendulat periodic în regiunile de stepă nord-pontice, întemeind însă și așezări sezoniere sau mai stabile. Din perioada timpurie a epocii fierului datează și unii tumuli din bazinul Prutului Mijlociu (Braniște, r-nul Râșcani), dar fiind atribuiți culturii Chișinău-Corlăteni, a cărei purtători, după opinia mai multor specialiști, erau tracii timpurii.

Un loc deosebit între siturile funerare din spațiul pruto-nistrean îl ocupă movilele scitice, răspândite mai ales în stepa Bugeacului, dintre care unele sunt dispuse izolat, pe când altele alcătuiesc adevărate necropole tumulare, cum este cea din punctul La Pietricei de la Crihana Veche (r-nul Cahul). Cercetarea prin săpături a unor tumuli scitici a dovedit că deseori ei cuprind un inventar bogat, iar unele complexe funerare, cum sunt cele de la Balabanu, Dubăsari, Butor, Manta, Purcar (Fig. 29) etc., conțin piese de valoare cultural-științifică excepțională⁵³.

Un anumit număr de movile au fost ridicate în diferite regiuni ale țării și în primele secole ale erei noi de către triburile nomade ale sarmaților. Dintre acestea se evidențiază mai ales tumulul sarmatic de la Mocra, de pe malul stâng al Nistrului, care avea o înălțime de cca 3 m și un diametru de 50 m, iar înmormântarea principală, atribuită unei femei, conținea un inventar foarte bogat și variat, inclusiv mai multe podoabe de aur⁵⁴. Menționăm în context și movilele datând din sec. I-II d.Hr. de la Cazaclia, Brăviceni și Corpaci, dar și faimosul complex funerar sarmatic de la Olănești, introdus într-un tumul din epoca bronzului, complex care conținea, printre altele, câteva vase romane de bronz⁵⁵. De asemenea, trebuie amintite aici și cele două cimitire tumulare sarmatice de la Cuconeștii Vechi, ale căror movile, în număr de 25 și, respectiv, 42, au fost complet nivelate prin lucrările agricole⁵⁶.

Cele mai târzii movile funerare de pe teritoriul Republicii Moldova datează din sec. al XIV-lea. Până în prezent, din câte cunoaștem, a fost cercetat doar un singur tumul în spațiul pruto-nistrean datând din această perioadă, și anume la Balabanu, de pe valea Ialpugului⁵⁷. Movila respectivă, cu înălțimea de 0,85 m și diametrul de aproximativ 40 m, conținea două morminte de înhumație distruse din vechime ale turanicilor târzii. Una dintre înmormântări, atribuită unui șef militar, conține cam 100 de obiecte diverse. Din acest inventar bogat se remarcă mai multe piese de armură și, mai ales, un cap de buzdugan-sceptru de fier, aurit, cu inscripție arabă și cu un medalion de tip heraldic mameluc, pe baza căruia complexul tumular medieval de la Balabanu a fost datat din epoca Hoardei de Aur (sec. XIV).

Răspândiți în diferite regiuni geografice, dar mai ales în zonele de sud și de nord ale Republicii Moldova, cei peste 5 950 de tumuli sunt monumentele arheologice și cel mai mult afectate, fiind aplatizate sau aproape complet distruse din cauze mai ales antropice decât naturale. Multe dintre aceste movile abia dacă mai pot fi observate azi în teren, fiind identificate pe baza hărților topografice vechi sau, mai ales, cu ajutorul imaginilor satelitare. Dar, așa cum dovedesc săpăturile arheologice, aceste obiective arheologice puternic deteriorate conțin complexe și vestigii arheologice importante, uneori deosebit de valoroase, de aceea se impune imperios documentarea, inventarierea și protejarea lor.

Un loc aparte, bine individualizat în peisajul cultural al Moldovei, îl ocupă tumulii de dimensiuni mari, unii dintre care au denumiri proprii. Cea mai cunoscută movilă cu nume propriu este Movila Măgurii, care are înălțimea de cca 15 m și diametrul de peste 80 m, fiind situată pe vârful dealului Măgura (înalt de 388,8 m) de lângă satul Țâghira  (r-nul Ungheni) (Fig. 30)⁵⁸. Dimensiunile impresionante și poziția dominantă a promontoriului Măgura, pe care se găsește și o așezare Cucuteni-Tripolie din mil. IV î.Hr., i-au făcut faimă Movilei Măgurii. Din păcate, acest complex arheologic foarte valoros a fost afectat de-a lungul timpului de alunecările de teren și de unele intervenții neautorizate în sol.

Alte movile funerare cu nume proprii, având formă aproximativ semisferică și dimensiuni variabile, unele înalte până la 5 m, sunt semnalate în numeroase localități din diferite regiuni ale Republicii Moldova, dintre care menționăm Movila din Cadâr și Movila din Chendu din vecinătatea satului Drepcăuți, Movila Roșie de la Slobodca-Șirăuți (r-nul Briceni), Movila din Broscărie de lângă satul Horodiște (r-nul Dondușeni), Movila cu Cruce de la Cubolta (r-nul Sângerei), Movila lui Traian de la Gura Bâcului (r-nul Anenii Noi), Movila Mare de la Giurgiulești (r-nul Cahul), Movila Țiganului (care are păstrată pe vârf o stelă de piatră) de la Rogojeni (r-nul Șoldănești) (Fig. 31) ș.a. Deseori anumite locuri sau dealuri din preajma localităților actuale, unde se află tumuli singulari sau grupuri de tumuli, uneori formând chiar adevărate necropole, se numesc La Movilă ori La Movile.

Grupuri distincte de tumuli mai puțin numeroase le constituie movilele duble sau triple și movilele alungite, având forma unor valuri de pământ. Un tumul dublu, cu numele Movila Geamăna, se află pe vârful unui promontoriu din preajma satului Crasnoarmeiscoe (r-nul Hâncești). Acest insolit complex arheologic constă din două movile mari, cu diametrele de 70-80 m și înălțimile de 10-11 m, unite între ele printr-o „șa” de pământ, lungă de cca 45 m, lată de aproximativ 45 m și înaltă de 3-5 m (Fig. 32). Alăturat Movilei Geamăna au fost semnalate două mari alveolări, cu diametrul de cca 70 m și adâncimea de peste 1 m, formate foarte probabil prin scoaterea pământului necesar pentru construirea tumulului. Cât privește starea de conservare, constatăm cu regret că astăzi și această spectaculoasă movilă funerară se distruge din cauza alunecărilor de teren. Un tumul triplu, care cuprinde trei movile alăturate, orientate pe direcția nord-sud, cu lungimea totală de cca 115 m, lățimea de 35 m și înălțimea de peste 4 m se află lângă satul Ecaterinovca (r-nul Cimișlia), în punctul numit de localnici La Curgan (Fig. 33).

Dintre tumulii de forma unor valuri de pământ, menționăm Movila Urieșului de la Rublenița (r-nul Soroca), care are lungimea de peste 120 m, lățimea de cca 25 m și înălțimea maximă de 2,5 m. Această neobișnuită movilă funerară, care și-a câștigat faima de monument istoric important pentru Basarabia încă în epoca modernă, când despre ea s-a înregistrat și o interesantă legendă, astăzi se deteriorează prin lucrările agricole, iar capătul ei nordic a fost distrus cu prilejul construcției drumului republican M3. Obiective arheologice similare, denumite de localnici Movila Urieșului sau Movila Lată, au mai fost înregistrate lângă satele Clococenii Vechi și Limbenii Vechi (r-nul Glodeni)⁵⁹.

Movilele funerare mai deosebite, dintre care unele au fost pe scurt descrise sau doar menționate mai sus, se impun a fi investigate prin cercetări non-invazive, în speță prin prospecțiuni geofizice, conservate corespunzător și valorificate din punct de vedere turistic.

Necropole plane. O altă categorie de situri funerare este reprezentată de necropolele plane, care sunt mult mai puține (cca 130) decât tumulii, dar la fel sau chiar și mai importante din punct de vedere științific. Dacă cei mai mulți dintre tumulii de pe teritoriul Republicii Moldova sunt puși pe seama triburilor și populațiilor nomade de origine răsăriteană, atunci cimitirele plane se atribuie, mai ales, diferitor populații sedentare, care au viețuit aici în diferite epoci și perioade istorice, iar cimitirele medievale târzii aparțin în majoritate covârșitoare comunităților creștine locale. Numărul mult mai mic al necropolelor, în comparație cu cel al așezărilor și al tumulilor, se datorează în primul rând faptului că ele conțin vestigii subterane și, de cele mai dese ori, nu prezintă semne sau trăsături distinctive la suprafața solului, majoritatea cimitirelor vechi cunoscute astăzi fiind descoperite întâmplător. În al doilea rând, trebuie de subliniat că pentru unele culturi arheologice preistorice din spațiul est-carpatic, cum sunt culturile neo-eneolitice Starcevo-Criș, bugo-nistreană, ceramicii liniare, Precucuteni, Cucuteni ș.a., în pofida unor cercetări periegetice amănunțite din preajma așezărilor cercetate metodic prin săpături, până în prezent nu au putut fi descoperite necropole sau complexe de înmormântare caracteristice, purtătorii culturilor în cauză practicând, probabil, niște rituri și ritualuri funerare insolite, ale căror urme sunt astăzi extrem de dificil sau chiar imposibil de depistat.

Necropolele plane vechi, la fel ca și tumulii, reprezintă situri arheologice de însemnătate deosebită nu numai prin faptul că în ele se găsesc oseminte ale oamenilor care cândva au locuit pe aceste meleaguri – un material primordial antropologic –, dar și prin bogăția și varietatea obiectelor descoperite frecvent în morminte.

După riturile funerare atestate, se deosebesc necropole de înhumație, de incinerație și birituale, mai numeroase fiind cimitirele cu morminte de înhumație.

Cea mai veche necropolă plană de pe teritoriul Republicii Moldova este cea de la Sacarovca (r-nul Sângerei), care datează din neoliticul târziu – eneoliticul timpuriu (răscrucea mil. VI-V î.Hr.), fiind atribuită vastului complex cultural Mariupol din nordul Mării Negre⁶⁰. Fiind cercetată în anii 1990, necropola la care ne referim conținea două morminte de înhumație, dintre care unul singular, iar altul colectiv, cu cca 20 de defuncți, marea majoritate deranjați din vechime. Dintre piesele de inventar descoperite, se remarcă mai multe mărgele de sidef și pandantive-amulte lucrate din dinți de cerb.

Un complex funerar preistoric extrem de important este cimitirul eneolitic, datat din mijlocul mil. V î.Hr., de la Giurgiulești⁶¹, atribuit grupului cultural Suvorovo-Casimcea. În această necropolă plană, peste care s-a ridicat ulterior un tumul, au fost descoperite cinci morminte de inhumație, efectuate în gropi simple sau prevăzute cu nișe, care cuprindeau un inventar foarte bogat, în total fiind recuperate peste două mii de piese, majoritatea lucrate din cupru. Un interes aparte prezintă inventarul singurului mormânt de bărbat, care includea un pumnal masiv de cupru, o lance de lemn cu lamele laterale din aplicații din silex, două sulițe din corn de cerb, dintre care una prevăzută cu trei bucșe de aur pe mâner (Fig. 34) ș.a., ceea ce dovedește că individul respectiv avea un statut social aparte.

Deși pentru epoca bronzului sunt caracteristice mai ales mormintele tumulare, în mai toate perioadele acestei epoci istorice au existat și necropole plane. Dintre complexele funerare din eneoliticul târziu – bronzul timpuriu se evidențiază mai ales necropola tripoliană târzie de la Ofatniți, de pe malul stâng al Nistrului, cercetată în deceniul șase al secolului trecut de T. Passek. Acesta cuprinde 63 de morminte de înhumație, unele cu inventar deosebit de bogat și variat⁶². Tot din aproximativ același interval cronologic datează și complexele funerare tripoliene plane de tip Gordinești și Usatovo, cum sunt cele de la Gordinești (r-nul Edineț), Cunicea (r-nul Șoldănești) (Fig. 35), Dănceni (r-nul Ialoveni), Dancu (r-nul Hâncești) ș.a.

Un număr relativ mic de cimitire plane datează din bronzul mijlociu. Unele complexe funerare, cum sunt cele de la Calfa (r-nul Anenii Noi), Dănceni (r-nul Ialoveni), Beșalma (UTAG) sau Talmaza (r-nul Ștefan Vodă), aparțin culturii Mnogovalikovaia, iar altele, ca cele de la Brânzeni și Cuconeștii Vechi (r-nul Edineț), se atribuie grupului sau culturii Edineț⁶³. Mai bine documentate și cercetate sunt necropolele plane din perioada târzie a epocii bronzului, aparținând culturii Noua, răspândită în regiunile centrală și nordică a Moldovei. Dintre cimitirele mai importante de tip Noua, pentru care predominante sunt mormintele de înhumație în poziție accentuat chircită, dar nu lipsesc nici incinerațiile, menționăm pe cele de la Bădragii Vechi, Chirileni, Burlănești și Pererâta⁶⁴.

Grupuri distincte de necropole plane, deși foarte reduse numeric, formează cele atribuite culturilor Chișinău-Corlăteni și Hansca-Holercani, datate din Hallstattul timpuriu (sec. XII-X î.Hr.) și răspândite în nordul și centrul Moldovei. Precizăm că dacă cimitirele culturii cu ceramică canelată (Mândrești, Cotu Morii) conțin exclusiv morminte de incinerație, atunci complexele funerare cu ceramică incizată (Hansca) constau doar din morminte de înhumație. Foarte puține și destul de diferite sunt necropolele plane din Hallstattul mijlociu (sec. X-VIII î.Hr.), atribuite culturilor Cozia-Saharna și Șoldănești, dintre care menționăm pe cele de la Climăuții de Jos, Mateuți, Șoldănești și Seliște⁶⁵.

Un loc aparte în cadrul complexelor funerare antice din spațiul est-carpatic îl ocupă necropolele plane atribuite culturii getice din sec. V-III î.Hr⁶⁶. Cuprinzând morminte de incinerație și înhumație sau numai incinerații, cimitirele respective conțin și un inventar specific, uneori destul de bogat, așa cum o dovedesc cercetările sistematice sau preventive de la Hansca, Dănceni și Giurgiulești, dar și unele descoperiri întâmplătoare, ca cele de la Speia și Mașcăuți. Dintre necropolele din a doua epocă a fierului, le menționăm și pe cele de la Lucașeuca, Orheiul Vechi și Mana (r-nul Orhei), aparținând culturii Poienești-Lucașeuca din sec. II-I î.Hr, care este atribuită populației germanice a bastarnilor. Aceste necropole plane conțin exclusiv morminte de incinerație, majoritatea cu urnă, unele dintre ele, cum este cel descoperit recent la Mana, evidențiindu-se printr-un inventar fastuos⁶⁷.

Un anumit număr de cimitire plane se atribuie și sarmaților de origine iraniană, care au migrat și staționat în spațiul carpato-nistrean în epoca romană timpurie (sec. I-III d.Hr.), chiar dacă o parte însemnată dintre complexele funerare puse pe seama acestor triburi sunt tumulare, reprezentând cu precădere morminte secundare în tumuli mai vechi. Dintre necropolele plane sarmatice – toate de înhumație –, mai bine cercetate sunt cele de la Bocani, Seliște, Bădragii Noi și Petrești, cele din urmă evidențiindu-se și printr-o serie de șanțuri de cult de formă rectangulară sau circulară (Fig. 36), descoperite în perimetrul lor⁶⁸.

În jur de 60 de necropole plane, adică aproape jumătate din numărul total, se atribuie culturii Sântana de Mureș-Cerneahov din sec. III-IV d.Hr. Majoritatea absolută a acestor cimitire sunt birituale și cuprind  un număr mare de morminte⁶⁹, uneori depășind cifra de 300, așa cum sunt bine cunoscutele necropole de la Budeși și Dănceni, cercetate prin săpături de anvergură în anii ’50 și ’70 ai secolului trecut. Este interesant de menționat că dacă cele mai multe dintre mormintele de înhumație orientate cu capul spre nord, dar și de incinerație, conțin diferite obiecte de inventar, între care un loc distinct îl ocupă vasele ceramice de ofrandă, atunci mormintele de înhumație dispuse cu craniul spre vest sunt lipsite complet de inventar sau au depuse puține piese de podoabă și vase de băut, uneori chiar pahare de sticlă (Fig. 37). Ținându-se seama și de unele izvoare scrise referitoare la evanghelizarea unor populații „barbare” din răsăritul Europei în antichitatea târzie, majoritatea cercetătorilor consideră că înmormântările respective reflectă procesul adoptării creștinismului de către unii purtători ai culturii Sântana de Mureș-Cerneahov.

Cimitirele medievale timpurii sunt mult mai puțin cunoscute și cercetate arheologic, pentru unele segmente cronologice ale acestei importante epoci istorice acestea nefiind chiar deloc atestate. Un loc distinct între complexele funerare din Evul Mediu timpuriu îl ocupă cele două necropole plane cu morminte de înhumație din sec. XII-XIII de la Hansca, atribuite de majoritatea specialiștilor comunității locale creștine, în care s-au infiltrat și unii indivizi de origine turanică sau mongolă⁷⁰.

Fără îndoială, un interes științific aparte îl prezintă necropolele așezărilor urbane din perioada Hoardei de Aur de la Orheiul Vechi și Costești – Gârlea. În preajma orașului oriental de pe Răut, în zone diferite au existat, se pare, trei cimitire de înhumație, mai bine cercetat fiind cimitirul II, de la sud-vest de citadela de piatră, din care s-au dezvelit 116 morminte având scheletele orientate cu capul spre vest, atribuite unei populații ce profesa islamul⁷¹. Două cimitire sau, mai curând, unul singur, dar de foarte mari dimensiuni, se află în partea de nord-est a așezării orășenești din sec. al XIV-lea de la Costești – Gârlea, întinzându-se pe o distanță de peste 1 km. Din păcate, aceste importante complexe funerare sunt mult afectate de alunecările de teren și extrem de puțin investigate. În anii 2017-2018, în diferite zone de pe panta nord-estică a văii râului Botna au fost cercetate 21 de morminte de înhumație orientate vest-est, dintre care se evidențiază câteva înmormântări prevăzute cu praguri și acoperăminte de lemn (Fig. 38). Referitor la apartenența etnică și religioasă a celor înhumați în această mare necropolă, credem că este vorba de o populație eterogenă din punct de vedere etnic, preponderent de origine turcică, convertită în mare parte la religia musulmană. Menționăm în context că la Costești, în marginea de est a localității, în anul 1956 a fost descoperit întâmplător un complex funerar musulman somptuos, o criptă sau un mausoleu, având coloane și plăci de piatră, unele cu inscripții în limba arabă. Două mausolee din sec. XIV, construite din cărămidă sau cărămidă și piatră, au fost descoperite la Orheiul Vechi, un  complex funerar similar datat în aceeași perioadă mai fiind semnalat și la Brăviceni (r-nul Orhei).

Un grup distinct de situri funerare este reprezentat de cimitirele medievale târzii care se atrbuie unor comunități locale creștine. Printre acestea deosebim necropolele de la Sadova și Lozova (ultima grav afectată de lucrările agricole), care datează din sec. al XV-lea, eventual începând din a doua parte a sec. al XIV-lea. Menționăm apoi cimitirele târgurilor medievale de la Orheiul Vechi și Lăpușna (Fig. 39), aparținând sec. XV-XVI sau XV-XVIII, care sunt inegal cercetate. În sfârșit, amintim cimitirele așezărilor din sec. XVI-XVIII și chiar XIX, cum sunt cele de la Chișinău – Colina Mazarache, Alcedar (r-nul Șoldănești), Logănești (r-nul Hâncești), Brânzenii Noi (r-nul Telenești) ș.a., descoperite mai recent și care au fost investigate parțial sau doar sondate.

Depozitele și tezaurele (numite deseori și comori) constituie o categorie aparte de descoperiri arheologice, constând din mai multe obiecte ascunse împreună intenționat, din cauza unui pericol sau în scop de ofrandă, în pământ, sub o stâncă, ori acoperite cu pietre, în vase de lut ars sau de metal etc. Precum se știe, tezaurele sau comorile, cuprinzând monede, bijuterii și/sau obiecte din metal prețios, au fascinat generații întregi ale umanității și au făcut încă din antichitate obiectul legilor statului privind reglementarea drepturilor asupra lor. Notăm în context că astăzi, în Republica Moldova, regimul juridic al comorilor, înclusiv al celor arheologice, care sunt bunuri publice, este reglementat de articolul 327 al codului civil, proprietarul imobilului în care a fost găsită o comoară recunoscută ca un bun istorico-cultural și descoperitorul acesteia fiind obligați să o transmită statului, în același timp având însă dreptul la 50% din prețul comorii.

Aflându-se din timpuri străvechi la confluența mai multor culturi și civilizații, teritoriul Republicii Moldova cuprinde destul de multe vestigii arheologice datând din diferite perioade și epoci, printre care și un mare număr de depozite și tezaure. Din datele de care dispunem, până în prezent în Moldova, în mai toate regiunile ei geografice, au fost descoperite peste 300 de diferite depozite și tezaure, marea lor majoritate fiind găsite întâmplător, mai ales în urma lucrărilor agricole sau de construcție. În cele ce urmează ne vom referi succint la câteva dintre depozitele și tezaurele cele mai importante, relevând semnificația lor excepțională pentru cultura și istoria națională.

Dintre toate depozitele preistorice scoase la lumină până acum pe teritoriul Republicii Moldova, se evidențiază, în primul rând, cel de la Cărbuna (r-nul Ialoveni)⁷², care este și cel mai vechi tezaur arheologic din spațiul carpato-nistrean, fiind datat din prima jumătate a mil. V î.Hr. Depozitul la care ne referim a fost descoperit întâmplător în anul 1961 de către un elev al școlii din satul Cărbuna, într-un șanț săpat cu ocazia construirii unei șosele, toate obiectele care alcătuiau comoara fiind transmise la scurt timp Muzeului Ținutului Natal din Chișinău (astăzi Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală). Examinând în același an locul descoperirii, arheologii G.B. Sergheev și V. Marchevici au constatat că depozitul a fost găsit în perimetrul unei așezări aparținând culturii Precucuteni-Tripolie A, situate în marginea de sud-vest a satului Cărbuna. Întreg depozitul era alcătuit din 853 de obiecte, dintre care 444 din bronz, 26 din marmură sau piatră, 253 din scoici marine și, în fine, două vase de lut (unul în care se găseau piesele și altul folosit drept capac) (Fig. 40). Dintre obiectele de cupru, care sunt cele mai prețioase și importante, deoarece sunt printre cele mai timpurii artefacte de metal din spațiul carpato-nistrean, doar două constituie unelte – un ciocan-topor și un topor-teslă, celelalte reprezentând figurine antropomorfe plate și diverse bijuterii. Prin valoarea sa științifică, depozitul de la Cărbuna reprezintă un unicat, care până la ora actuală este singurul nu numai în arealul culturii Precucuteni-Tripolie A, ci și în întreaga arie a civilizațiilor eneolitice timpurii din Europa.

Așa cum dovedesc cercetările arheologice și, mai ales, descoperirile fortuite de până acum, un număr mare de depozite, constând preponderent din obiecte de bronz, au fost îngropate pe teritoriul Moldovei în perioada târzie a epocii bronzului și în Hallstattul timpuriu și mijlociu (sec. XV-VIII î.Hr.)⁷³, până acum în diferite zone ale țării fiind scoase la lumina peste 20 de asemenea descoperiri arheologice. Dintre acestea, remarcăm depozitul de bronzuri de la Lozova (r-nul Strășeni) (Fig. 41) descoperit în anul 1969, în punctul Dealul Ursului din vatra agricolă a localității, cu ocazia aratului. Depozitul se găsea într-o groapă puțin adâncă și conținea cel puțin 30 de obiecte de bronz: șapte pumnale (patru întregi și trei fragmentare), un vârf de lance, opt seceri, un celt, o daltă, un topor-sceptru, două măciulii și câteva piese cu funcționalitatea nedeterminată, fiind datat în perioada târzie a epocii bronzului (sec. XIV-XIII î.Hr.) și atribuit purtătorilor culturii Noua, mai curând unei căpetenii de trib a acestei formațiuni cultural-istorice. Unele dintre piesele din depozitul de la Lozova, cum sunt uneltele, își găsesc analogii mai mult sau mai puțin frecvente în diferite regiuni ale spațiului carpato-dunăreano-pontic, dar altele, recte piesele de armament de paradă (toporul-sceptru, măciuliile ș.a.), care reprezintă și adevărate simboluri de putere, se dovedesc a fi descoperiri extrem de rare sau chiar unice pentru întreaga Europă de Sud-Est.

Un anumit număr de comori arheologice descoperite în Moldova datează și din a două epocă a fierului. Dintre acestea, se evidențiază mai ales depozitul de la Olănești (r-nul Ștefan Vodă) și tezaurul de la Lărguța (r-nul Cantemir), ambele descoperiri aflate în zona Bugeacului și încadrate cronologic în ultimele decenii ale sec. IV î.Hr. Depozitul de la Olănești (Fig. 42) a fost descoperit întâmplător în anul 1958 și conținea șase coifuri, cinci perechi de cnemide, un opaiț, o aplică și un pandantiv, lucrate din bronz sau din bronz și poleite cu aur, toate piesele fiind de proveniență grecească⁷⁴. La momentul descoperirii tezaurului, coifurile ar fi fost puse unul peste altul, dedesubt aflându-se opaițul, care este executat în stil zoomorf, cu reprezentări de păsări, iar pe pedunculul vertical are gravate trei cuvinte în limba greacă, însemnând o dedicație templului Artemidei din Efes. Coifurile, de tip atic sau frigian, poartă urmele unor lovituri de arme albe și de reparații efectuate încă din antichitate. Unul din coifuri prezintă în partea anterioară o aplică cu chipul zeului Pan, având din ambele părți redată imaginea unei pantere în mișcare. Cnemidele sunt confecționate din plăci subțiri de bronz și poleite cu aur, fiind prevăzute pe părțile laterale cu perforații pentru curelușele de fixare pe picior, una dintre jambiere având incizată pe interior și o inscripție. Depozitul mai include o aplică ce redă imaginea capului zeiței Atena în coif, care se termină cu chipul unei lebede, dar și un pandantiv din bronz aurit, reprezentând o palmetă ajurată, având urechiușa răsucită. După opinia unor cercetători, acest tezaur excepțional, care prin compoziția sa este unicat pentru întreaga Europă, ar fi aparținut armatei lui Zopyrion, unul dintre generalii lui Alexandru Macedon, care și-ar fi găsit sfârșitul, împreună cu cea mai mare parte a trupelor sale, în iarna anilor 325-324 î.Hr., undeva prin sudul Basarabiei.

Din tezaurul de la Lărguța provin două colane fragmentare din aur masiv, cu capetele deschise, terminate în protome de lei, și un vas-cupă de aur (phiala) în greutate de 258 gr (Fig. 43), conținând 21 stateri de aur de la Filip II (16 exemplare), Alexandru cel Mare (2 exemplare) și Filip III Arideul (1 exemplar)⁷⁵. Primele două piese au apărut în 1956, iar celelalte, de fapt tezaurul monetar propriu-zis – în anul 1963, toate însă fortuit, în punctul numit de localnici Dealul șoimului, unde au fost identificate ulterior urmele unei așezări getice, cu ceramică autohtonă și fragmente de amfore grecești din sec. IV-III î.Hr. După data de încheiere, tezaurul pare să fi fost constituit în contextul revoltei orașelor vest-pontice din 313 î.Hr. împotriva diadohului Lysimachos, reprezentând o plată politică efectuată de un oraș grecesc vest-pontic, o taxă de protecție destinată unei formațiuni locale.

Fără îndoială, între tezaurele arheologice descoperite pe teritoriul Republicii Moldova un loc deosebit îl ocupă depozitele monetare romane, numărul cărora, din câte cunoaștem, este de câteva zeci. Majoritatea tezaurelor conțineau monede de argint din sec. II d.Hr., unele dintre aceste descoperiri, cum este, de exemplu, cea de la Călinești (r-nul Fălești), cuprinzând peste 340 de denari. Între comorile cu monede romane de aur, care sunt foarte puține, se remarcă cea cu solidi din sec. IV d.Hr. de la Chirileni (r-nul Sângerei), descoperită în anul 1952, cu prilejul lucrărilor agricole. Tezaurul monetar se găsea într-o cană ceramică de factură romană și cuprindea cca 200 de piese, fiind determinate însă doar 13, achiziționate de Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală: câte două exemplare emise de împărații Gratianus (367-383) și Valentinian II (375-392) în ateliere monetare din Trier și Milano, câte patru de la Theodosius I (379-395) și Arcadius (395-408) bătute în monetării din Constantinopol și una de la Honorius (395-423), emisă la Sirmium. După estimările unor numismați, tezaurul de la Chirileni a fost încheiat și îngropat în perioada 395-408, în contextul apariției hunilor în regiunea Dunării de Jos⁷⁶.

Referindu-ne la comorile arheologice medievale, remarcăm în primul rând un excepțional depozit de unelte agricole de fier și un valoros tezaur de lingouri-sommi de argint, ambele descoperite în perimetrul orașului oriental din sec. XIV de la Orheiul Vechi. Depozitul de unelte agricole a fost găsit întâmplător, în anul 1963, cu ocazia lucrărilor agricole, și conținea în total 120 de obiecte întregi și fragmentare, între care 66 de brăzdare, 41 de cuțite de plug, un otic, o săpăligă, o coasă și alte unelte de fier. După cum s-a subliniat de către diferiți cercetători, prin numărul și dimensiunile pieselor, depozitul de unelte agricole de la Orheiul Vechi constituie cea mai mare descoperire de acest gen din întreaga Europă Răsăriteană, reprezentând o sursă extrem de prețioasă pentru studierea agriculturii, în special a tehnicii agricole din spațiul pruto-nistrean în perioada de cristalizare a statului medieval moldovenesc⁷⁷.

Tezaurul de sommi de argint în formă de lingouri a fost găsit întâmplător în anul 2004, în preajma citadelei de piatră de la Orheiul Vechi, întrând în colecțiile Muzeului Național de Istorie a Moldovei, împreună cu vasul de lut cu glazură verde, de factură tătărească, în care fusese depus (Fig. 44). Tezaurul era alcătuit din 65 de lingouri (dintre care unul înjumătățit) cu greutăți cuprinse între 189 și 226 g. În secolele XIII-XIV, pentru spațiul Europei Răsăritene, în special pentru cel ocupat de Hoarda de Aur, sommi reprezentau unități ponderale, dar și mijloace efective de plată sub formă de lingouri⁷⁸. În total se cunosc cca 15 tezaure cu astfel de piese, cel aflat la Orheiul Vechi fiind primul în regiunea pruto-nistreană.

În fine, dintre comorile datând din Evul Mediu târziu (sec. XV-XVIII), care sunt cele mai numeroase și mai variate, menționăm tezaurul mixt de la Bălțata (r-nul Criuleni), descoperit în anul 1962, cu ocazia unor lucrări edilitare. Tezaurul  (Fig. 45) consta din cel puțin 263 de monede și 17 podoabe, ascunse într-un ulcior cenușiu cu capac și acoperite cu un capac de aramă. Piesele de podoabă (verigi de tâmplă și nasturi) sunt lucrate din argint în tehnica filigranului, iar monedele (16 de aur, restul de argint) reprezintă emisiuni ale mai multor state europene din sec. XV-XVI⁷⁹.

 

Referințe bibliografice :

¹ Н.А. Кетрару Памятники эпох палеолита и мезолита, АК МССР, Вып. 1. Кишинев, 1973; В.И. Маркевич Памятники эпох неолита и энеолита, АК МССР, Вып. 2, Кишинев, 1973; В.А. Дергачев, Памятники эпохи бронзы, АК МССР, Вып. 3. Кишинев, 1973; В.Л. Лапушнян, И.Т. Никулицэ, М.А. Романовская, Памятники раннего железного века, АК МССР, Вып. 4, Кишинев, 1974; Г.Б. Федоров, Г.Ф. Чеботаренко, Памятники древних славян, АК МССР, Вып. 6, Кишинев, 1974; Л.Л. Полевой, П.П. Бырня, Средневековые памятники XIV-XVII вв., АК МССР, Вып. 7., Кишинев, 1974; Э.А. Рикман, Памятники сарматов и племен Черняховской культуры, АК МССР, Вып. 5, Кишинев, 1975.

² Свод памятников истории и культуры Молдавской ССР. Северная зона, Кишинев, 1987.

³ I. Hîncu, Vetre strămoșești din Republica Moldova. Materiale arheologice informativ-didactice, Chișinău, 2003.

⁴ Registrul monumentelor Republicii Moldova ocrotite de stat. În: „Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, nr.15-17, anul XVII, 2 februarie 2010, Chișinău, 2010, p. 10-109.

⁵ Precizăm că, pentru moment, în Registrul arheologic întocmit de Agenția Națională Arheologică nu au fost incluse și siturile arheologice din stânga Nistrului, deoarece acestea nu pot fi deocamdată verificate în teren de specialiștii de la Chișinău.

⁶ Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V),red. șt. V. Dergaciov, Chișinău, 2010, p. 110.

⁷ Н.А. Кетрару, op. cit.; I. Borziac, Începuturile istorie Moldovei, Chișinău, 1996.

⁸ Ibidem, p. 80, 82, 86-87.

⁹ Ibidem, 24-25, 40, 43-52, 69.

¹⁰ I. Hîncu, Străvechi monumente din Republica Moldova, Chișinău, 1996, p. 15-16.

¹¹ O. Larina, Culturi din epoca neolitică, Chișinău 1994, p. 13-14; Istoria Moldovei…, p. 189-192.

¹² Istoria Moldovei…, p. 198-200.

¹³ Ibidem, 207.

¹⁴ V. Sorochin, Civilizațiile eneolitice din Moldova, Chișinău, 1994, p. 10-14; 28-32; Istoria Moldovei…, p. 234-236, 250-254.

¹⁵ R. Scholz, Rassmann, S. Terna, Stolniceni, Petreni, Brînzeni, Republik Moldau. Luftbildaufnahmen mit Drohnen (UAV) von kupferzeitlichen Siedlungen in Moldawien im Kontext magnetischer Prospektionen und Ausgrabungen. Die Arbeiten der Jahre 2009 bis 2017. În: iDAI.publications, Berlin, 2018, p. 76-83.

¹⁶ V. Sorochin, op. cit., p. 50-52; Istoria Moldovei…, p. 243-244.

¹⁷ Ibidem, p. 298, 301-302.

¹⁸ E. Sava, Așezări din perioada târzie a epocii bronzului în spațiul pruto-nistrean, Chișinău, 2014, p. 19-22, 405-433.

¹⁹ O. Levițki, Culturile Hallstattului timpuriu și mijlociu în Moldova, Chișinău, 1994, p. 13-20, 43-46, 65-67; Istoria Moldovei…, p. 324-386.

²⁰ В.Л. Лапушнян, И.Т. Никулицэ, М.А. Романовская, op. cit., p. 74-78.

²¹ А.В. Гудкова, I-IV вв. в Северо-Западном Причерноморье, În: „Stratum plus”, nr. 4, Chișinău, 1999, p. 235-404.

²² V. Vornic, N. Telnov, V. Bubulici, L. Ciobanu, Pruteni. Un centru de olărie dacic din epoca romană (cercetările din anii 2001 și 2003), Chișinău, 2007.

²³ Э.А. Рикман, op. cit., p. 6-12.

²⁴ Gh. Postică, Civilizația medievală timpurie din spațiul pruto-nistrean (secolele V-XIII), București, 2007, p. 99-120.

²⁵ I. Hîncu, op. cit., p. 17.

²⁶ Ibidem, p. 21.

²⁷ Cвод…, p. 154, 342-343.

²⁸ R. Scholz, Rassmann, S. Terna, op. cit., p. 76-83.

²⁹ A. Zanoci, Fortificațiile din arealul culturilor Babadag și Cozia-Saharna. În: Din preistoria Dunării de Jos. 50 de ani de la începutul cercetărilor la Babadag (1962-2012), Brăila, 2013, p. 320-323.

³⁰ T. Arnăut, Vestigii ale sec. VII-III a. Chr. în spațiul de la răsărit de Carpați, Chișinău, 2003, p. 13-31.

³¹ Э.А. Рикман, op. cit., p. 64-65; Э.А. Рикман, Этническая история Поднестровья и прилегающего Подунавья в первых веках нашей эры, Москва, 1975, p. 205-208.

³² Gh. Postică, op. cit., p. 24-25, 63-64, 120.

³³ I. Hîncu, Străvechi monumente…, p. 32, 37.

³⁴ I. Hîncu, Cetăți antice și medievale timpurii din Republica Moldova, Chișinău, 1993, p. 34; Gh. Postică, op. cit., p. 120.

³⁵ Gh. Postică, Orheiul Vechi. Cercetări arheologice 1996-2001, Iași, 2006, p. 41-55.

³⁶ Э.А. Рикман, Археологические работы в 1954 г. на городище у с. Костешты. În: „Изв. МФ АН СССР”, N 5 (25), Кишинев, 1955, 95-112.

³⁷ I. Hîncu 1993, Cetăți…, p. 36; I. Tentiuc, V. Bubulici, S. Agulnicov, Cetatea medievală de pământ de la Giurgiulești. Considerații preliminare. În: „Tyragetia” s.n., vol. II {XVII}, nr. 1, Chișinău 2008, p. 339-352.

³⁸ П.П. Бырня, Молдавский средневековый город в Днестровско-Прутском междуречье (XIV – начало XVI в.), Кишинев, 1984, p. 31-70.

³⁹ T. Nesterov, Situl Orheiul Vechi. Monumente de arhitectură, Chișinău, 2003, 31-66.

⁴⁰ Gh.Postică, Orheiul Vechi…, p. 98-117.

⁴¹ T. Nesterov, op. cit., p. 73.

⁴² Л.Л. Полевой, Городское гончарство Пруто-Поднестровья в XIV веке, Кишинев, 1969, p. 15-24.

⁴³ Gh. Postică, Harta arheologică a comunei Lăpușna. În: Lăpușna. Studii de istorie și arheologie. Chișinău, 2015, 10-11.

⁴⁴ Ibidem, 13-14.

⁴⁵ R. Vulpe, Studii privind protoistoria Daciei, București, 2013, p. 335-339; Р. Вулпе, Верхний вал Бессарабии и проблема гревтунгов к западу от Днестра. В сб.: Материалы и исследования по археологии юго-запада СССР и Румынской Народной Республики, Кишинев, 1960, p. 259-278.

⁴⁶ Э.А. Рикман, Памятники…, p. 141.

⁴⁷ I. Hîncu, Străvechi monumente…, p. 48-51.

⁴⁸ V. Spinei, Realități etnice și politice în Moldova meridională în secolele X-XIII. Români și Turanici, Iași, 1985, p. 119.

⁴⁹ D. Topal, V. Vornic, S. Popovici, Considerații preliminare asupra peisajului tumular de pe teritoriul Republicii Moldova. În: Arheologia Preventivă în Republica Moldova, IV, Chișinău, 2019, p. 9.

⁵⁰ И.В. Манзура, Е.О. Клочко, Е.Н. Савва, Каменские курганы, Кишинев, 1992, p. 82-88.

⁵¹ Ibidem, p. 88-92.

⁵² Istoria Moldovei…, p. 386.

⁵³ Ibidem, p. 472-476.

⁵⁴ Т. А. Щербакова, М. Т. Кашуба, Сармато-аланские древности (Курганные захоронения близ с. Мокра), Тирасполь, 1993.

⁵⁵ V. Grosu, Sarmații în spațiul geto-dacic răsăritean. În: Arheologia Moldovei, XVIII, Iași, 1995, p. 134, 140.

⁵⁶ В.А, Дергачев, Материалы раскопок археологической экспедиции на Среднем Пруте, Кишинев, 1982, p. 45-49.

⁵⁷ Gh. Postică, E. Sava, Complexe funerare ale nomazilor medievali de lîngă satul Balabani, raionul Taraclia, Republica Moldova. În: SCIVA, t. 47, nr. 1, 1996, p. 63-89.

⁵⁸ I. Hîncu, Străvechi monumente…, p. 59-60.

⁵⁹ Ibidem, p. 66.

⁶⁰ Istoria Moldovei…, p. 212-217.

⁶¹ V. Haheu, Zorii civilizației la Prutul Inferior. Necropola plană eneolitică de la Giurgiulești, Chișinău, 2019.

⁶² Istoria Moldovei…, p. 275

⁶³ Ibidem, p. 294-295, 299-300.

⁶⁴ E. Sava, Die Bestattungen Der Noua-Kultur. Ein Beitrag zur Erforschung spätbronzezeitlicher Bestattungsriten zwischen Dnestr und Westkarpaten, Kiel, 2002.

⁶⁵ O. Levițki, op. cit., p. 20-25; 47-48, 67-72.

⁶⁶ T. Arnăut, op. cit., p. 46-56.

⁶⁷ V. Bubulici, I. Tentiuc, A. Simacsik, Un mormânt de incinerație al unui călăreț războinic (sec. II-I a.Chr.) descoperit lângă satul Mana (Orhei). În: „Acta Musei Tutovensis” XII, 2. Bârlad, 2016, 72-110.

⁶⁸ V. Grosu, op. cit., p. 146.

⁶⁹ Э.А. Рикман, Этническая история Поднестровья и прилегающего Подунавья в первых веках нашей эры, Москва, 1975, p. 263-266.

⁷⁰ V. Spinei, op. cit., p. 108-109.

⁷¹ П.П. Бырня, Т.Ф. Рябой, Культовые памятники золотоордынского времени в Старом Орхее. În: „Revista arheologică”, nr. 2, Chișinău, 1998, p. 87-100.

⁷² В.А. Дергачев, Кэрбунский клад, Кишинев, 1998.

⁷³ В.А. Дергачев, Памятники…, p. 113; Istoria Moldovei…, p. 307.

⁷⁴ Г.П. Сергеев, Олонештский античный клад. În: „Вестник древней истории”, 1966, № 2, p. 132-142.

⁷⁵ И.Т. Никулицэ, Северные фракийцы вв. до н.э., Кишинев, 1987, p. 128; T. Arnăut, op. cit., p. 230.

⁷⁶ Moneda în Republica Moldova, coord. Ana Boldureanu, Eugen Nicolae, Chișinău, 2015, p. 66.

⁷⁷ П.П. Бырня, Т.Ф. Рябой, Два клада из Старого Орхея, Кишинев, 2000, p. 10, 95.

⁷⁸ A. Boldureanu, N. Răileanu, Un tezaur de sommi descoperit la Orheiul Vechi. În: Simpozion de numismatică. Program și rezumatele comunicărilor, Chișinău, 2004, p. 13-14; Moneda…, p. 123.

⁷⁹ Tezaure din muzeele orașului Chișinău. Secolele XVI-XVIII, Chișinău, 1994, p. 34-38.