1.2. Peisajul arheologic al Republicii Moldova

Dr. Alexandrul LEVINSCHI

Bogata istorie milenară a spațiului dintre Nistru și Prut este reflectată în vestigiile lăsate de populațiile vechi și străvechi. Actual, acestea se manifestă, pentru majoritatea din noi, doar prin movilele de pământ ce împânzesc întreaga regiune de stepă și extinse zone din silvostepă, precum și, pentru mai puțini, prin grotele din nord-vestul ținutului. Doar cei versați caută și documentează rămășițele stațiunilor și așezărilor umane, uneori reușind să surprindă necropolele și cimitirele ce le însoțesc. Din când în când, întâmplător, sunt găsite depozite/tezaure aparte de obiecte și monede, sau diverse alte vestigii, undeva departe de aceste așezări sau chiar în cadrul lor, fără a se bănui că acel loc a fost cândva locuit de om. Toate aceste manifestări ale culturii materiale a vechilor civilizații sunt parte indispensabilă a patrimoniului cultural al Republicii Moldova, prin ele se perindă sorțile istorice ale acelor comunități străvechi și mai apropiate.
Spațiul din răsăritul Carpaților și până pe Nistru din cele mai vechi timpuri a fost o zonă de trecere pentru diferite comunități, triburi și popoare în procesele de colonizare, din Orientul Apropiat și îndepărtat spre Europa Centrală și de Vest, sau invers, din aceste din urmă regiuni – spre sud și sud-est, spre pământurile mănoase din silvostepă, sau spre prosperele civilizații antice – grecească, romană, bizantină. Amplasarea geografică favorabilă a regiunii a determinat în mare parte procesul de asimilare a spațiului și a locuirii omului în acest ținut.
Paleoliticul. Cele mai vechi urme ale prezenței hominidelor aici sunt stațiunile epocii de piatră a culturii de Olduvai din Africa – Bairac și Crețești de lângă Dubăsari, datate cu circa 1 milion de ani în urmă1. Primii hominizi, probabil, în trecere dinspre Orientul Apropiat prin Caucaz spre Europa Centrală și de Vest, au staționat în locuri deschise pentru trai, amenajând pe terasele înalte ale Nistrului, lângă albia râului, „locuințe-colibe” acoperire cu piei de animale. La Bairac/Dubăsari a fost descoperită și o platformă de piatră, cu unelte rudimentare în preajmă, folosită, probabil, ca loc de prelucrare pieilor de animale. Tot în zona Dubăsari, la Pohrebea și Doroțcaia, precum și pe Nistrul mijlociu, la Luka Vrublevetskaia și Neporotovo/Cernăuți, prin stațiuni pe locuri deschise, se manifestă și următoarea prezență a omului preistoric, la circa 650 de mii de ani. Pe lângă unelte desul de rudimentare, deja sunt confecționate și folosite cioplitoare din cremene minuțios prelucrate pe ambele fețe, toporașe de mână bifaciale2 (Fig. 1).
Locuirea staționară și îndelungată a omului preistoric în acest spațiu este atestată deja mai târziu, către sfârșitul paleoliticului timpuriu, circa 200-230 mii de ani, și doar în regiunea Prutului de Mijloc. Pentru locuit erau preferate peșterile și grotele naturale de pe malurile abrupte ale râului și ale afluenților din zonă, dar și stațiunile pe locuri deschise. Cea mai cunoscută este în nivelul inferior de locuire din grota de la Duruitoarea Veche/Edineț3. Sunt sigur atestate urme de folosire a rugurilor staționare, unelte rudimentare din silex asemănătoare celor din Europa Centrală și de Vest, dar care demonstrează o altă linie de evoluție. Modul lor de viață era aproape în exclusivitate bazat pe vânat, care nu avea un caracter selectiv – tot ce se mișca.
În paleoliticul mijlociu (200- 35 mii de ani) se produc grandioase schimbări ale mediului natural și printre hominidele europene se conturează clar specia Homo neanderthalensis care, ulterior, s-a extins până în Siberia de sud. În grota Duruitoarea Veche (circa 120-130 mii de ani), mai persistă populație de aspect anterior, dar are loc și popularea efectivă a zonei din nord de noii hominizi care au colonizat și cursul de mijloc al Răutului. Pe lângă grotele Ofatinți/Râbnița, Buzdujeni și Trinca/Edineț (Fig. 2), oamenii străvechi tot mai des se stabileau pe locuri deschise (Bobulești/Florești și mai apoi Chetrosu și Molodova/Cernăuți), pentru trai construind colibe cu carcasă din nuiele, acoperite cu piei de animale. Pentru sfârșitul perioadei mijlocii, la Molodova, pe Nistru, sunt cunoscute construcții de formă ovală, la amenajarea cărora erau folosite craniile, fildeșii și oasele tubulare de mamut, a cel puțin 12 animale4.
Trecerea la tehnologiile de prelucrare a silexului, specifice paleoliticului superior (35-10 mii de ani), este marcată de apariția în Europa a omului de tip nou – Homo sapiens. Originea acestui tip antropologic este considerată Africa de Est (circa 60 mii de ani). Din regiunea Golfului Persic, prin Balcani, Homo sapiens au apărut în Europa circa 42-38 mii de ani în urmă5 și timp de câteva milenii au colonizat aproape întregul continent, eliminând sau/și asimilând vechea populație de hominizi. În spațiul Pruto-nistrean această conlocuire se manifestă prin culturile arheologice de tip Szeleta, pentru „băștinași” (Brânzeni/Edineț), și de tip Auriniac, pentru „venetici” (Gura Camencii/Florești, Climăuți/Șoldănești printre cele mai timpurii)6.
Deși crește numărul de stațiuni, preferată pentru trai rămâne aceiași regiune de nord a spațiului, cursurile de mijloc ale Nistrului, Răutului și Prutului, și încep a fi valorificate cursurile de jos ale acestor fluvii. Mai sunt locuite grotele (Brânzeni, Duruitoarea Veche, Trinca), stațiunile deschise sunt tot mai numeroase (Costești, Corpaci, Bobulești, Ciutulești, Cosăuți și în stânga Nistrului – Rașcov). La Climăuții de Jos/Șoldănești chiar au fost descoperite locuințe-colibe mari ovale acoperite cu piei fixate la bază cu cranii de mamut și oase tubulare, intrarea fiind arcuit amenajată cu fildeșii de animale7. Prezența vânătorului paleolitic este atestată și în Chișinău, în Valea Morilor. Deplasările mai intense ale grupurilor de vânători în condițiile ultimului îngheț au favorizat și apariția unui tip de locuință demontabilă – de formă conică, carcasă din nuiele și acoperită cu piei cusute între ele, de tipul celor ale vânătorilor-chukcha. Viața era asigurată aproape în exclusivitate de vânat, unele comunități fiind chiar specializate pe vânatul renilor la trecerea lor sezonieră peste Nistru (Cosăuți), altele pe vânatul mamuților pe malurile abrupte ale Nistrului (Climăuții de Jos) etc.
De la apariția sa, omul preistoric confecţiona unelte din piatră, apoi silex, ascuțite prin retuşare. Cu timpul au apărut și unelte specializate – răzuitoare, dălţi, cuţite etc., iar spre sfârşitul epocii paleoliticului s-au individualizat cca 70 tipuri de obiecte și unelte din silex. Din os, corn, fildeş de mamut se confecţionau diverse unelte, printre care chiar ace și dăltiţe (Fig. 3).
Condițiile noi de viață din paleoliticul superior, când apar locuințe separate, noi tipuri de unelte și arme, ce puteau să asigure întreținerea mai lejeră a vieții prin vânatul și pescuitul individual, au favorizat apariția în paleoliticul superior a familiilor pare separate, care, prin legăturile de rudenie, formau mici comunități aparte. Devin diferențiat mai pronunțate seturile de unelte din stațiunile sincrone, încât putem vorbi de culturi arheologice aparte. Încep să se manifeste diverse aspecte ale vieții spirituale. În viața cotidiană sunt folosite diverse mărgele din colți de animale și scoici fosile (Climăuții de Jos), renumitele pandantive din rocă moale de la Cosăuți și din fildeș în grota Brânzeni, ornamentate bogat cu decor punctiform, figurinele zoomorfe și antropomorfe din rocă moale (Cosăuți)8, devenind și adevărate piese de artă mobilă. Aceste obiecte sunt o reflectare a primelor concepții cosmogonice și forme vechi ale credințelor omului străvechi – animismul, totemismul, magia etc. Decorul bogat de pe unele obiecte, precum și oasele tubulare cu șiruri de găuri făcute intenționat într-o singură linie – flaute (Molodova, Otaci/Ocnița) sunt sigure manifestări ale artelor în epoca de piatră.
Schimbarea bruscă a climei la circa 10 000 ani în urmă (anii 8300 î.Hr.) și încălzirea ei a durat cel mult 40 de ani, cauzând retragerea ghețarilor spre nord și, odată cu ei, a animalelor specifice acelor condiții climaterice. S-au deplasat spre nord și unele comunități umane, adaptate la economia și modul de viață bazat pe vânătoarea animalelor mari. Schimbarea peisajului natural, când clima, relieful, flora și fauna devin apropiate celor actuale, a cauzat și schimbarea peisajului arheologic.
Mezoliticul. În sud, în câmpiile din stepă cu fauna specifică lor, comunitățile umane devin mai mobile și schimbul de tehnologii în confecționarea uneltelor devine mai rapid. Apar și se dezvoltă culturi arheologice specifice unei noi epoci istorice, în timp ce în nordul spațiului, cu relief deluros de silvostepă, modul de viață și tradițiile vechi, bazate pe vânătoare, s-au păstrat încă mult timp9.
Etapa medie a epocii de piatră, spre deosebire de cea anterioară, a durat „doar o clipă”, circa 2 mii de ani. Animalele de stepă – zimbrul, calul și antilopa au atras în acest spațiu micile comunități de vânători mezolitici din regiunea Dunării de Mijloc, care ajung chiar și pe Prutul de Mijloc, cele mai timpurii materiale din stațiunile lor datând între 8550-7550 î.Hr. Totodată, în materialele stațiunii Taxobeni/Fălești și-au găsit reflectare fenomenele ce au avut loc în acea perioadă, când vânătorii originari de pe Dunăre au intrat în contact cu un alt val de vânători mezolitici, ce au pătruns până la Prut din răsărit, din zona pragurilor Niprului10. Astfel, stepa este valorificată activ de comunitățile de tip Grebeniki (Sărăteni, Zaim, Tvardița), iar silvostepa Prutului Mijlociu și a Răutului – de purtătorii tradițiilor de tip Kukrek (Bădragii Vechi, Frumușica, Vărvăreuca etc.). În scurt timp în zona Răutului și Prutului de Mijloc se manifestă comunități mezolitice târzii sincretice de tip Grabeniki-Kukrek. Vestigiile din mezolitic sunt staţiuni vânătorești temporare, de mici dimensiuni, caracteristice modului seminomad de viaţă.
Perfecționarea tehnicii de prelucrare a silexului, care a și marcat în multe privințe epoca mezoliticului, precum și, indiscutabil, mediul înconjurător și alte specii de animale vânate, au dictat și apariția unor unelte și arme mai complexe, la confecționarea cărora erau utilizate lame mici, segmente și trapeze montate pe suporturi din lemn sau os11. Apar uneltele compozite, ca armele de aruncat și de tragere – sulița și arcul cu săgeți, cu care se practica vânatul individual și mobilitatea comunităților, ce staționau temporar pe văile râurilor mici din interfluvii. În aceste așezări sezoniere rămășițele de locuințe ușoare, circulare sunt marcate de aglomerații de piese din silex și resturi de foc pe centru.
Clima tot mai favorabilă și vegetația tot mai abundentă au sporit numărul turmelor de zimbri și cai sălbatici, iar armele mai eficiente au făcut vânatul mai productiv. Spre finele mezoliticului în spațiul Pruto-nistrean are loc procesul de formare a condițiilor climaterice și raionarea geografică similare celor actuale – în nord zona de silvostepă cu vegetație și relief de câmpie (Câmpia Moldovei de Nord/Stepa Bălților și Câmpia Jijiei la vest de Prut), silvostepa împădurită din centru – zona Codrilor, și la sud – stepa. A scăzut mobilitatea populației și a sporit densitatea ei. Tot mai des se practica vânatul pasiv – lângă sursele de apă se aranjau capcane și lațuri mobile, iar pentru asigurarea rezervelor de hrană puii de animale erau crescuți în cadrul comunităților – începe procesul de domesticire. Luate împreună, aceste noi condiții au marcat trecerea la un alt nivel de dezvoltare a comunităților umane, la o altă epocă istorică, consemnată și de noi deplasări de populații.
Neoliticul este epoca în care civilizația umană trece de la modul de viață sau economia bazată exclusiv pe consum, la cea producătoare. Acest proces, numit de englezul G. Child „revoluție neolitică”, a luat naștere în văile râurilor Eufrat și Iordan din Asia. Cât privește realitățile din spațiul dintre Nistru și Prut – începutul neoliticului este legat de extinderea dinspre silvostepa Bugului de Sud spre apus a unor comunități umane în proces de neolitizare care, către sfârșitul mileniului VII î.Hr., au pătruns și pe malul drept al Nistrului de Mijloc (de la Otaci și până aproape de Dubăsari), contactând cu cele mai târzii comunități de vânători mezolitici. Prezența acestor comunități în regiune, cunoscute ca aspect cultural de tip Bugo-nistrean, se manifestă pe toată durata neoliticului (circa 1500 de ani), până la începutul mileniului V î.Hr.
Din focarul Balcani-dunărean de neolitizare, către mileniului VI î.Hr. comunitățile neolitice se răspândesc pe un vast areal, inclusiv în estul Carpaților, unde ele sunt cunoscute sub aspectul culturii Criș, pătrund și în silvostepa spațiului Pruto-nistrean, ajungând să contacteze cu purtătorii culturii Bugo-nistrene de pe Nistru12. Ca rezultat, la comunități de vânători-pescari sedentari de pe Nistru apar primele animale domestice – porcinele, iar mai apoi bovinele și ovicaprinele. Tot pe această cale, în silvostepa dintre Prut și Nistru pătrund și principalele plante cultivate – grâul, orzul, ovăzul, meiul și altele, se răspândește tehnica de confecționare a vaselor din lut. Din acest moment Moldova intră pe deplin în epoca neoliticului.
În faza lui finală (sfertul trei-sfârșitul mileniului VI – începutul mileniului V î.Hr.), în acest spațiu, dinspre Europa Centrală pătrund noi comunități neolitice, purtătoare ale culturii ceramicii liniare. Aceștia din urmă, practic, au colonizat toată zona de câmpie a silvostepei, chiar eliminând, dislocând, sau parțial asimilând comunitățile neolitice de tip Criș, care nu se mai manifestă arheologic, dar fără a afecta spațiul ocupat de comunitățile Bugo-nistrene de pe Nistru. Totodată, din regiunile de nord-est, din stânga Niprului – arealul cultural Nipru-Donețk, în neoliticul final ajung în Câmpia Bălților grupuri mici de vânători și pescari, individualizate prin complexe funerare de tip Mariupol, care au diversificat peisajul arheologic al neoliticului din silvostepa spațiului13.
Purtătorii culturii Bugo-nistrene, cu origini și printre comunitățile de vânători din mezolitic, pe la sfârșitul mileniului VII – începutul mileniului VI î.Hr., au colonizat în regiune doar o fâșie îngustă în lungul malului Nistrului de Mijloc, micile așezări fiind amplasate chiar pe prima terasă, sau pe promontoriile joase de la confluența cu râul. Timp de circa 1500 ani, această populație a rămas atașată de această zonă restrânsă, așezările din diferite perioade de dezvoltare, inclusiv cele de lângă Soroca, sunt fixate pe unele și aceleași locuri, permițând a urmări evoluția lor în timp.
Pescarii-vânători locuiau în construcții de tipul colibelor, acoperite cu piei de animale, având baza în contur oval alungit (circa 30 m.p.) ușor adâncită în sol, încălzite cu vetre, acoperământul de suprafață depășind limitele ei. În perioada caldă toate activitățile gospodărești se desfășurau în preajmă, pe lângă locuințe fiind rămase grămezi de scoici de râu, oase de pește, îndeosebi de somon, și altele. Ulterior, de la vecinii culturii Criș veniți dinspre Balcani și Dunăre, locuitorii de pe Nistru preiau animalele domestice, culturile agricole și tehnologiile de prelucrare a solului, precum și de confecționare a vaselor din lut amestecat cu degresanți vegetali. Toate aceste noi activități au necesitat perfecționarea și diversificarea uneltelor, confecționate în continuare din silex, piatră șlefuită, precum și a săpăligilor din os/corn, lemn și alte unelte mărunte (Fig. 4)14.
Când se sting focarele de locuire a coloniștilor veniți cândva dinspre Dunăre (a doua jum. a mil. VI î.Hr.) și silvostepa este valorificată de triburile de obârșie Central-europeană, în mediul comunităților Bugo-nistrene pătrund dinspre silvostepa Ucrainei, coborând pe cursul râului, grupuri de pescari și vânători. În cadrul comunităților locale, apariția lor se manifestă prin forme ceramice specifice15, dar, cu timpul, grupurile de noi-veniți își pierd identitatea culturală. Manifestările de acest fel relevă neomogenitatea purtătorilor culturii Bugo-nistrene.
Cât privește destinul istoric al acestor comunități – prin formele și decorul ceramicii se resimte influența asupra lor a populației din silvostepă, urmași ai coloniștilor central-europeni, și participarea lor către primul sfert al mileniului V î.Hr. la constituirea comunităților eneoliticului – purtătoare ale tradițiilor Precucuteni-Cucuteni-Tripolie.
Comunitățile culturale de tip Criș (Starčevo-Criș) dintre Prut și Răut sunt descendente din vechiul centru de neolitizare constituit în Balcani și pe Dunăre. Către sfertul doi al mil. VI î.Hr., această populație a pătruns tocmai în Câmpia Bălților, pe cursul de mijloc al Răutului vestigiile lor constituind cea mai nord-estică periferie a vastului areal balcanic. O dată cu stabilirea acestor comunități în ținut, începe procesul direct de neolitizare a regiunii, cu răspândirea formelor timpurii de agricultură și creștere a vitelor16 și, nu în ultimul rând, a procedeelor de confecționare a vaselor din lut ars (Fig. 5).
Printre așezările cunoscute (Viișoara/Glodeni, Seliște/Orhei, Dănceni/Ialoveni), cea mai amplu cercetată este cea de la Sacarovca/Sângerei17. Puținele vestigii ale acestei populații sunt reprezentate de așezări deschise în luncile râulețelor din câmpie, și doar situl Sacarovca ocupa marginea unui deal înalt cu cernoziomuri formate, ce domină valea lată a Solonețului.
Pentru trai erau amenajate doar construcții temporare – bordeie mai adânci și locuințe cu baza adâncită, lipsind locuințele de suprafață de lungă durată. În preajmă erau amenajate diferite construcții menajere auxiliare, cu acoperământ ușor, iar de la marginea așezărilor începeau câmpurile cultivate, luncile având pășuni pentru animalele domestice.
În așezările de la est de Prut, spre deosebire de restul arealului, domină uneltele din silex, similare celor tradiționale pentru comunitățile Bugo-nistrene învecinate. În complexul ceramic (Sacarovca și Seliște), care specifică acest aspect cultural, se intercalează vasele de formă și cu decor identice celor Bugo-nistrene, un procent sporit constituind și formele tipice culturii Criș18, dar cu degresanți din scoică. Probabil, suntem în fața unei conlocuiri parțiale în cadrul unei așezări, la o anumită etapă, a reprezentanților acestor două masive culturale – Criș și Bugo-nistrean19.
Ritul funerar nu este cunoscut. Puține cunoaștem despre viața spirituală a acestor comunități, dar printre obiectele descoperite în așezări sunt brățări și mărgele de lut, pandantive din colți de mistreț, dinți de animale și scoici. Apare și altarul cu opaiț lângă vatra unei locuințe de la Sacarovca, precum și un pandantiv phaloidal, legat de cultul fertilității20.
Soarta istorică a populației Criș din regiune rămâne incertă. Sigur este faptul că la mijlocul-sfertul trei al mileniului VI î.Hr., în spațiul din stânga Prutului pătrund triburile neolitice de origine central-europeană21.
Purtătorii culturii ceramicii liniare, populație mult mai numeroasă decât cea a culturii Criș, colonizează, în afară de spațiul ocupat de predecesori – zona centrală de silvostepă cu concentrație în sud-estul Câmpiei Bălților, mai ales cursurile de apă din preajma masivelor de pădure ale Codrilor. Nici un sit nu este atestat printre așezările populației Bugo-nistrene de pe Nistru22. Noii veniți au locuit în acest spațiu circa 300 de ani, specificul lor cultural fiind determinat de setul ceramic – vase grosiere cu degresanți vegetali și decor plastic și adâncit, precum și vase foarte fine cu decor incizat din linii paralele cu adâncituri „note” în diverse combinații23.
Purtătorii culturii ceramicii liniare se așezau cu traiul în locuri favorabile pentru agricultură, pe văi late cu pajiști bogate în vegetație. Uneori așezările sunt documentate în lanț, câte 8-9 situri, amplasate la 1,5-2 km unul de altul, ele vorbind de strămutarea vetrei așezărilor după scăderea fertilității solului, sau reflectând structura comunităților, cele mici gravitând spre cele mari. Locuințele erau de tip cu baza oval-alungită adâncită în sol. La Durlești, în Valea Babei, a fost documentată și o construcție supraînălțată solului, cu podeaua sprijinită pe 10 stâlpi-piloni din lemn, construcții cunoscute doar în arealul central-european de origine al purtătorilor acestei culturi24.
Modul de viață și îndeletnicirile populației erau asemănătoare celei precedente, purtătoare a culturii Criș – agricultura și creșterea vitelor. Încă predomină uneltele din silex, dar apar greutățile de fus ce atestă printre ocupațiile casnice și torsul firelor de lână sau vegetale. Olăritul, probabil, devine meșteșug specializat, dovadă servind vasele fine cu decor omogen în arii mari de tip note muzicale. Anume schimbările în forma și decorul vaselor reflectă evoluția în timp a acestei populații, când la anumite etape în decor este utilizată vopseaua roșie. Tot prin ceramică se constată noi pătrunderi de populație din regiunile de origine.
Necropole nu sunt cunoscute și puțin știm despre viața spirituală a acestor comunități, dar în așezări apar piese din lut cu trăsături antropomorfe, iar pe vase – imagini zoomorfe în relief.
Se consideră că, la hotarul mileniilor VI-V î.Hr., purtătorii culturii ceramicii liniare sunt atrași în procesul de transformare și cristalizare a noului fenomen cultural – Precucuteni/Tripolie timpuriu25, undeva la est de Carpați. Cert este că în așezările din silvostepa Pruto-nistreană încetează locuirea. Cauza poate fi și triburile de vânători-pescari, care au apărut în dreapta Nistrului, migrând din regiunile de nord și de est, dinspre stânga Niprului, și care au lăsat în cadrul comunităților de pe Nistru vasele ceramice cu fundul rotunjit și ascuțit26.
Complexul cultural Sacarovca-Mariupol, integrat în peisajul arheologic al regiunii la limita dintre două epoci istorice – neoliticul târziu/eneoliticul timpuriu, este reprezentat doar de o singură necropolă, descoperită cu ocazia cercetării așezării culturii Criș – Sacarovca27. Arheologic, nu este cunoscută nici o așezare legată de locuirea în zonă a acestei populații.
Mica necropolă de pe marginea coastei abrupte a platoului, ce domina valea r. Soloneț, includea doar două înmormântări alăturate, orientate în lungul marginii platoului – un mormânt solitar și altul colectiv orientate cu capul spre nord-vest. Acest din urmă cavou conținea resturile a circa 20 de defuncți, depuși succesiv în aceeași groapă, în care inițial a fost efectuată o înmormântare dublă – un cuplu de tineri în poziția întinși pe spate. Groapa a fost presărată cu ocru roșu – purificarea simbolică prin foc. Bărbatul a decedat lovit de o săgeată cu vârf din silex. Ultimul în cavou a fost depus un prunc culcat pe dreapta. Hainele și acoperământul capului, atât la maturi, cât și la copil, erau bogat decorate cu sute de pandantive-mărgele din dinți de cerb, sidef și dinți de pește. Particularitățile ritului funerar și ale inventarului sunt caracteristice pentru comunitățile de tip Mariupol din interfluviul Nipru-Donețk, iar specificul antropologic constă în poziția lor intermediară între elementele estice și cele balcano-dunărene28. Lipsa unei așezări în preajmă este un indiciu specific comunităților de păstori. Rolul acestor comunități în peisajul neoliticului din regiune și soarta lor istorică încă rămân puțin cunoscute. Arheologic constatăm doar colonizarea ulterioară a regiunii de comunități caracteristice unei alte epoci istorice.
Eneoliticul este epoca în care viața comunităților de agricultori din silvostepă – apariția, maxima înflorire și stingerea treptată a focarului de civilizație, a durat circa două mii de ani, de la limita mileniilor VI-V și până la începutul ultimului sfert al mileniului IV î.Hr. Totodată, zona de stepă tot mai intens este preferată de triburile de păstori nomazi.
Întreaga epocă a eneoliticului în silvostepă este marcată de civilizația/fenomenul cultural Precucuteni – Cucuteni – Tripolie, unul din focarele de geneză pe la limita mileniilor VI/V î.Hr. fiind zona submontană și colinară de pe ambele părți ale Carpaților Orientali29. Expansiunea spre răsărit și nord se petrece treptat, pe parcursul primei jumătăți a mileniului V această populație pătrunde și în silvostepa Pruto-nistreană, iar trecând Nistrul, mai înglobează în sine resturi de populație neolitică a culturii Bugo-nistrene.
În procesul său de evoluție, acest fenomen cultural a cunoscut mai multe faze, dar, de obicei, distingem monumente din perioada timpurie, mijlocie și târzie, fără limite stricte dintre etape, ele fiind sesizate, prin inovațiile din cadrul lui, manifestate mai ales în apariția unor noi canoane în tehnica decorului vaselor – plastic, pictat policrom, bicrom și în compozițiile ornamentale, în plastică și alte categorii ale culturii materiale30 (Fig. 6-14).
În eneoliticul timpuriu comunitățile Precucuteni-Tripolie A (5100/5000 – 4600/4500 î.Hr), colonizează aceleași zone de silvostepă ca și populațiile neolitice târzii. Câteva așezări sunt în sudul silvostepei, în bazinele Botnei (Cărbuna, Ruseștii Noi) și Bâcului (Chișinău „Valea Morilor”), câteva sunt înșiruite pe stânga Prutului de Mijloc și pe cursul Nistrului (Holercani, Solonceni), mai multe așezări sunt în bazinul Răutului (Isacova), îndeosebi pe cursului de Mijloc (Putinești, Florești, Rogojeni), precum și în nord, în bazinele unor afluenți ai Prutului (Ruseni). Toate sunt pe locuri deschise, lângă izvoare sau alte surse de apă. Specificul lor este pus în evidență de setul ceramicii destul de fin, cu suprafața lustruită și decor incizat și canelat, ce constă din caneluri, deseori asociate cu diverse compoziții ornamentale din incizii adânci și late, apar si compoziții executate prin imprimare31. Printre cele mai importante descoperiri din așezări este și unicalul tezaur de la Cărbuna cu circa 850 de obiecte, dintre care peste jumătate erau din aramă32, dar nu mai puțin important este faptul că aceste comunități practicau planificarea internă a așezărilor, fiind constatată și amplasarea locuințelor în șiruri paralele, precum și în cerc sau oval33.
În plin proces de colonizare timpurie a silvostepei, în sudul regiunii se extinde o altă mare civilizație din eneoliticul Balcanic, cunoscută sub denumirea Gumelnița, ai cărei purtători trecând Dunărea, au ocupat zona de sud-est a României, colonizând ulterior și sud-vestul spațiului Pruto-nistrean (cca 4700/4600 î.Hr.), aceste comunități fiind cunoscute sub aspectul cultural Bolgrad-Aldeni (Vulcănești, Lopățica, Cucoara, Andruș de Sus, Taraclia). Modul de viață a acestor comunități, amplasarea așezărilor, ocupațiile principale etc. sunt întru totul similare populațiilor din silvostepă34. Deosebirile se manifestă în uneltele lucrate din „silex de Balcani”, iar setul ceramic se deosebește de cel din silvostepă doar prin formele vaselor și unele elemente de decor, caracteristice „cărții de vizită” balcanice. Mai robuste sunt și figurinele antropomorfe, predominant feminine și bogat ornamentate35. Printre cele zoomorfe sunt mai des întâlnite cele de păsări (ornitomorfe), inclusiv și vase în formă de păsări plutitoare, luând în considerație amplasarea așezărilor în preajma lacurilor.
Aceste comunități au avut legături permanente cu cele din silvostepă, pe această cale ajungând departe în nord și piesele de aramă, inclusiv toporul de la Boroseni/Râșcani36. Și un șir de alte obiecte vorbesc despre legăturile reciproce ale reprezentaților acestor două mari civilizații de agricultori. În așezările culturii Bolgrad-Aldeni viața încetează după mijlocul mil. V î.Hr., cauza fiind, probabil, și schimbările climaterice ce au stimulat pătrunderea în sudul regiunii a triburilor de păstori nomazi din stepele răsăritene37. Populația de agricultori s-a retras dincolo de Dunăre, contribuind la schimbarea peisajului istoric sud-dunărean.
În silvostepă, civilizația/fenomenul cultural Precucuteni – Cucuteni – Tripolie, trece în faza mijlocie, aspectul cultural Cucuteni A-B – Tripolie B-C (cca 4600-3700 î.Hr.), cu un șir de faze, deosebite una de alta prin evoluția ornamentului de pe vasele ceramice, de la pictat-policrom, la pictat-bicrom, apoi la cel pictat-monocrom și cu șnur38.
Către începutul etapei mijlocii așezările devin mai mari, stabile și locuite o perioadă mai îndelungată de timp. Se observă predilecția față de locuri mai ridicate, dominante, amplasarea fiind dictată și de migrațiile triburilor de păstori din stepă39. Apar multe concentrații de așezări sau „cuiburi”, ce gravitează spre unele așezări – centre religioase sau culturale40. Unele din ele chiar sunt înconjurate cu una-două linii de apărare, ce constau din „ziduri” cu șanțuri spre exterior, ce barau promontoriul (Bădragii Vechi, Cuconeștii Vechi, Butești, Trinca etc.), sau ocroteau așezarea de jur împrejur, cum pare să fie la Stolniceni/Edineț41. Aceste măsuri de protecție, mai probabil, erau dictate de pătrunderile repetate în zonă a triburilor de crescători de animale din zona de stepă.
Organizarea internă a așezărilor continuă tradițiile anterioare, în așezările mari locuințele de suprafață fiind aranjate în câteva cercuri concentrice, în centru fiind amplasată o construcție de dimensiuni mai mari – un edificiu obștesc sau de cult (Stolniceni, Petreni, Glavan etc.). Acest lucru se profilează foarte clar prin scanările electromagnetice ale siturilor efectuate în ultimii ani42. În cadrul așezărilor mari, cu circa 500 de locuințe, sunt cunoscute și case cu două-trei încăperi separate, în unele așezări se edificau și locuințe cu etaj, cu toate că în unele comunități se mai păstrează și tipul vechi construcții – cu baza adâncită în sol, utilizate ca anexe gospodărești.
Uneltele continuă să fie confecționate din silex, unele perfect adaptate la prelucrarea pieilor de animale, altele ca piese componente pentru seceri, folosite în agricultură, iar pentru lucrul cu lemnul erau utilizate topoare și tesle din piatră șlefuită. Tot din piatră, tradițional, erau și râșnițele – câte două-patru în fiecare gospodărie. Crește extrem de mult numărul de vârfuri de săgeți din silex, de formă triunghiulară sau romboidală, lucru explicat prin incursiunile cetelor de păstori nomazi din stepă. Pe lângă uneltele din os, încep să fie lucrate și unelte mărunte din aramă – cârlige de prins pește, sule și dăltițe și altele.
Olăritul, care devine meșteșug specializat, este un veritabil „pașaport” pentru fiecare fază de dezvoltare a civilizației Cucuteni-Tripolie, fiind cunoscute și cuptoare speciale pentru arderea la roșu a vaselor – „cartea de vizită” a majorității așezărilor din silvostepa Pruto-nistreană. Un loc aparte printre piesele lucrate din lut ocupă figurinele/plastica antropomorfă. Majoritatea figurinelor sunt feminine, în poziție stând sau șezând, mai robuste în etapa timpurie și mai zvelte spre cea târzie. Fără îndoială, ele au un caracter religios.
Pătrunderea păstorilor răsăriteni în stepa interfluviului (mijlocul milen. V î.Hr.) a blocat contactele agricultorilor din silvostepa Nistru-Prut cu civilizațiile dunărene și balcanice. Pe la mijlocul mileniului IV î.Hr., în sânul comunităților Cucuteni-Tripolie au loc procese necunoscute și evenimente ce au dus la schimbări importante în societate – are loc fărâmițarea acestui vast bloc cultural unitar și sinteza unor noi formațiuni etnoculturale, proces ce se desfășoară în cadrul unei noi epoci istorice43.
În stepă, cataclismele natural-climaterice de pe la mijlocul mil. V î.Hr., au împins triburile de păstori din stepele Europei de Est spre apus, care au ajuns și în Câmpia Bugeacului și până la Dunăre. Aceste comunități sunt identificate ca vestigii de tip Suvorovo44 sau grupul cultural Suvorovo-Casimcea, ce reprezintă doar o parte componentă a unui amplu fenomen cultural sau complex economic specific triburilor de păstori45. Anume aceste triburi războinice au pus capăt locuirii agricultorilor de tip Bolgrad-Aldeni, din cauza lor comunitățile Cucuteni-Tripolie „se înarmează” și fortifică așezările.
Sunt cunoscute doar câteva complexe funerare în tumuli și o mică necropolă plană lângă Giurgiulești/Cahul46, dar aceasta din urmă scoate în evidență destul de expresiv particularitățile acestor nomazi, statutul deosebit al unor membri ai comunităților. Așezări staționare ei nu aveau.
Înmormântarea celor decedați se efectua în gropi simple sau cotlonite, în poziție „dormind”, pe o parte sau alta, cu capul spre răsărit. Bărbații-căpetenii erau depuși întinși pe spate cu genunchii ridicați – „șezând culcați”, astfel fiind evidențiat statutul lor deosebit. Căpetenia din mormântul 4 de la Giurgiulești avea inele de buclă spiralate din aur, o lance cu pana din lame de silex, două sulițe cu vârfurile din corn de cerb, un pumnal masiv din aramă și un cuțit-pumnal din silex dobrogean. Între picioare – un phalos din corn de cerb47. Unica piesă ce vorbește despre originile răsăritene ale comunității este vasul ceramic din pastă amestecată cu scoică pisată – tehnologie specifică păstorilor din răsărit.
Un loc aparte printre armele din morminte – vârfuri de săgeți, sulițe și pumnale din silex, măciuci și topoare-ciocan din silex sau alte roci dure, revine figurinelor sculptate din piatră în formă de cap de cal – sceptre-simboluri militare ale cetelor de călăreți. Pe lângă acestea, în unele morminte sunt prezente, uneori în număr foarte mare, diverse podoabe – mărgele, brățări, diverse pandantive, lucrate din scoici rare, din aramă și chiar aur.
Aflați în stepă circa o mie de ani, acești păstori au influențat puternic societatea sedentară a comunităților din silvostepă, provocând și acele transformări ce au dus la destrămarea blocului unitar Cucuteni-Tripolie. Și în stepă situația se schimbă, căci de pe la mijlocul mil. IV î.Hr., arheologic, prezența păstorilor războinici nu se mai manifestă.
Epoca bronzului. Cu toate că începutul ei se consideră mijlocul mil. IV î.Hr., primele obiecte confecționate din acest aliaj apar în sudul Europei de Est tocmai spre sfârșitul acestui mileniu și doar în aria comunităților din stepă, ele fiind o producție a centrului metalurgic din nordul Caucazului. Bronzul intră intens în uzul cotidian din regiune doar peste circa o mie și jumătate de ani, în cea de-a doua jumătate a mil. II î.Hr.
În silvostepă, epoca bronzului în curs de devenire a fost marcată de acele procese și evenimente necunoscute, ce au avut ca efect scăderea bruscă a numărului de așezări eneolitice și individualizarea unor formațiuni „independente”, ce păstrează „coloratura” și modul de viață tradițional în multe privințe. Acestea sunt comunități din faza finală de evoluție a civilizației/fenomenului cultural Cucuteni-Tripolie, individualizate prin decorul ceramicii cu ornament pictat monocrom (negru) în degradare și dispariție și decor cu șnur. Se restrânge mult și arealul locuit – cursul superior și mijlociu al Prutului și Răutului, unde s-au manifestat succesiv grupurile culturale de tip Bădragii Vechi, Brânzeni și Gordinești48, și zona Nistrului de la Soroca până la confluența cu Răutul – grupul cultural de tip Ofatinți (Vâhvatințî)49.
Așezările tot mai frecvent sunt amplasate pe locuri înalte sau mameloane stâncoase, la unele din ele (Gordinești) se pot observa urmele sistemelor de apărare50. Degradează și locuințele, se revine la construcțiile cu baza adâncită. Un rol tot mai însemnat în viața cotidiană începe să joace creșterea vitelor cornute mari și mici, uneltele continuă a fi din silex, șist, os și corn, degradează tehnologia confecționării ceramicii, crește procentul vaselor grosiere. Doar în așezările de pe Nistru degradarea componentelor culturale de bază nu este atât de evidentă51.
Pentru faza finală a fenomenului Cucuteni-Tripolie este cunoscut și ritul funerar practicat – necropola plană Ofatinți, defuncții fiind depuși în gropi nu prea adânci, în poziție „dormind”, de obicei, pe stânga, și cu capul spre nord-est. Alături era depusă în abundență hrană și băutură în vase de lut, unelte și alte obiecte. Groapa se acoperea cu lemn, apoi se arunca pământul în movilă, stăpânit la bază de un ring din lespezi de piatră, care, uneori, acopereau toată movilița52. Morminte aparte plane, dar și sub tumuli, sunt cunoscute și pentru grupul cultural de tip Gordinești53.
Atât vestigiile culturale de tip Gordinești, cât și cele de tip Ofatinți, își întrerup brusc existența, încetarea locuirii fiind cauzată de factori externi – extinderea dinspre silvostepa păduroasă a Europei Centrale a comunităților purtătoare ale culturii amforelor sferice, dar mai ales, pe la începutul mil. III î.Hr., a triburilor nomade de păstori, de origine indo-europeană, venite din est54.
Peisajul arheologic al Câmpiei Moldovei de Sud cu Bugeacul după mijlocul mil. IV î.Hr., în faza finală a fenomenului Cucuteni-Tripolie, este reprezentată prin grupul cultural de tip Usatovo. Se consideră că cristalizarea lui a avut la bază o parte din populația din silvostepă – de tip Gordinești și Ofatinți, care s-a coborât în stepă, unde a înglobat în sine și comunitățile de păstori rămase acolo55, cu toate că poate fi vorba și de un val de nomazi veniți din răsărit, care au adus cu sine și bronzurile arsenice caucaziene.
Aceste noi comunități au ocupat toată stepa, pe cursul Nistrului ajungând până la arealul grupului Ofatinți. Modul de viață era păstoresc, cu toate că sunt înregistrate și urme ale unor stațiuni pe forme înalte de relief, în preajma lor fiind amplasate necropolele – plane sau tumulare, cu multe caracteristici pe care le-am menționat la grupul de pe Nistru – gropi simple, aparte sau în șir sub tumuli, înhumații, poziție „dormind”, predominant pe stânga și cu capul spre nord-est, inventar bogat ce include și vase tipice din silvostepă, groapa acoperită cu bârne sau lespezi și ringul de piatră, sau placarea tumulului cu pietre56. Rareori, pe vârful tumulului se instalau sculpturi-stele antropomorfe din piatră.
La o anumită etapă de timp, în morminte, pe lângă vasele ceramice de tip Gordinești (pe Prut) și Ofatinți (pe Nistru) apar și vase de evidentă proveniență nord-caucaziană, ornamentate cu șnur și ștanțe de forme diferite. Ar putea fi vorba de un nou grup de nomazi războinici veniți din stepele Caucazului de Nord, ce au ajuns și în silvostepă, un mormânt al cărora, cu circa 35 vârfuri de săgeți din silex, a fost descoperit tocmai la Costești/Râșcani pe Prut57. Puținele piese metalice din complexele de tip Usatovo sunt din bronz arsenic caucazian.
Dispariția aspectului cultural de tip Usatovo este legată, ca și a celor din silvostepă, și de schimbarea climei – aridă. Ea a pus în mișcare comunitățile păstorești dintre Nipru și Volga, care pe la începutul sfertului doi a mil. III î.Hr. au ajuns în răsăritul Carpaților (Fig. 15), ocupând în primul rând regiunile de silvostepă și punând capăt existenței așezărilor din zonă.
Dar înaintarea lor spre nord a fost oprită de purtătorii culturii ceramicii ornamentate cu șnur, de origine central-europeană, comunitățile cărora s-au extins și în nordul spațiului în primele secole ale mileniului III î.Hr., succedându-le pe cele ale culturii amforelor sferice.
Cunoscute printre cercetătorii ruși ca purtătoare ale fenomenului cultural „Iamnaia”, pentru gropile funerare mari, adâncite în solul rudimentar, sau cultura „mormintelor cu ocru”, pentru faptul că cei decedați erau „purificați” cu praf de ocru roșu, aceste triburi au ocupat întreg spațiul dintre Nistru și Prut (cca 2800/2700 – 2200/2000 î.Hr.), punând începutul unei cavalcade de triburi de păstori, care au fost „băștinași” succesivi în regiune timp de peste 1500 de ani – de la sfârșitul bronzului timpuriu și toată perioada lui mijlocie.
Informația despre aceste comunități de păstori nomazi ne este furnizată de complexele funerare – înhumații sub tumuli și în tumuli. Diferențierile dintre aspectele culturale ale păstorilor țin de specificul ritualului și de obiceiurile reflectate în inventarul funerar. Urme ale unor stațiuni sezoniere, care în mod normal ar fi trebuit să fie, indiferent de faptul că ei se deplasau dintr-un loc în altul în care cu roți de lemn, încă nu au fost documentate.
Astfel, analiza complexelor funerare ale păstorilor culturii „mormintelor cu ocru” scoate în evidență două variante consecutive de dezvoltare a acestor comunități în regiune – varianta nistreană, timpurie, în nordul regiunii (sfertul doi al mil. III î.Hr.), și varianta Bugeac în zona de stepă până la limita cu silvostepa (toată jumătatea a doua a mil. III î.Hr.).
Necropolele tumulare ale acestor triburi erau amplasate în așa fel, ca să fie văzute din depărtare – pe șesurile late și întinse, pe pantele line ale văilor și promontoriile nu prea înalte, pe culmile dealurilor. Mulți tumuli serveau ca necropole comunitare sau tribale, prima înmormântare fiind în groapă rectangulară, celelalte, cu timpul (diferențierea de statut social și avere), fiind mai mari și mai adânci, pentru defuncți fiind amenajate camere funerare acoperite cu „scânduri” groase și late de lemn, pe praguri fiind amplasate roțile de lemn cu butuc de la carele desfăcute58. Poziția defuncților evoluează de la întins pe spate spre „culcat” pe o parte sau alta, cu capul spre apus, înmormântările ulterioare în tumul erau amenajate pe cerc, orientarea defuncților variind de la direcția vest, în limitele sectorului nord-vestic59, iar în cele târzii – și sud-vestic60. Se manifestă și fenomenul amplasării stelelor funerare de piatră pe vârful tumulilor (Fig. 17).
Inventarul mormintelor este destul de limitat, în cele timpurii găsim vase din locul de origine, cu fundul ascuțit, și ulterior – forme împrumutate de la comunitățile culturale învecinate. Printre puținele obiecte-arme, cele din bronz sunt de origine nord-caucaziană, iar celelalte – topoare, pumnale, vârfuri de săgeți, erau din silex și roci dure de piatră. Doar la acești păstori putem întâlni „ace în formă de ciocan” (Fig. 16) de prins părul lung în moț, lucrate din os61.
Prezența în spațiul dintre Nistru și Prut a păstorilor purtători ai culturii mormintelor cu ocru, timp de circa șase secole, a fost întreruptă la începutul bronzului mijlociu de extinderea în acest spațiu, dinspre stepele Donului, a păstorilor nomazi, ce înmormântau defuncții în gropi cu catacombă și erau cunoscuți ca purtători ai culturii catacombelor (începând cu cca 2200/2000 î.Hr).
Noile grupuri de nomazi, probabil, au preluat controlul asupra teritoriului și a turmelor de vite deținute de comunitățile anterioare de păstori. Cel puțin, multe vârfuri de săgeți din silex, tipice pentru purtătorii culturii catacombelor, au fost găsite înfipte în osemintele purtătorilor mormintelor cu ocru din regiune62. Unele grupuri mai războinice au ajuns și în nordul spațiului, pe cursul superior al Nistrului și Prutului.
Alte schimbări în peisajul arheologic, decât modul de săpare a gropilor funerare pentru defuncți, nu sunt cunoscute. Aceștia foloseau tumulii existenți, înmormântând decedații în sectorul de sud, spre centrul tumulului fiind amenajată camera funerară/catacombă orientată în lungul poalei tumulului. Defuncții erau aranjați în poziție culcați pe spate sau „dormind”, pe o parte sau alta, cu capul în stânga intrării, în direcția sectorului de vest63. Inventarul era destul de modest – vase ceramice sau de lemn, arme – topoare și măciuci sferice din roci dure de piatră (Fig. 18), pumnale din silex, puține piese din bronz oriental, vârfuri de săgeți din silex.
În paralel cu aflarea în regiune a păstorilor răsăriteni cu morminte în catacombe, pe la începutul mil. II î.Hr., din zona cursului de mijloc al Tisei, probabil, prin pasurile montane din nord-est, pe Prutul de Mijloc au ajuns grupuri nu prea mari de populație războinică, care au staționat un timp și în stânga fluviului (Brânzeni – Costești). Arheologic, vestigiile acestei populații sunt întrunite în cultura Edineț.
Puține cunoaștem despre acești războinici, prezența lor fiind marcată doar prin două mici necropole plane – Brânzeni și Cuconeștii Vechi (câte șase morminte), precum și prin câteva complexe sub și în tumuli, fapt ce ne vorbește despre prezența lor scurtă în ținut. Defuncții erau înmormântați în gropi simple, în poziție „dormind” pe o parte, puternic chircită, cu capul spre sud. Inventarul conținea vase ceramice specifice, inclusiv ulcioare zvelte cu două mânere, lucrate minuțios și lustruite la negru, cu decor în relief, precum și arme – topoare de piatră și vârfuri de săgeți din silex. Groapa mormântului se căptușea cu pământ și pietriș, la suprafață se așezau ringuri de piatră64. Se consideră că purtătorii culturii Edineț practicau și incinerarea (Costești/Râșcani), fapt ce vorbește despre neomogenitatea noilor veniți.
Totodată, descoperirea unui mormânt la Pruteni/Ungheni și a altuia tocmai la Tochile-Răducani/Leova, în mediul comunităților culturii catacombelor, presupune că cete din grupurile nou-venite au pornit în căutare de prăzi spre sud, unde au fost oprite de purtătorii culturii catacombelor. Urmărindu-i pe venetici, păstorii din sud au ajuns tocmai în nord-vestul regiunii, unde e cunoscută o concentrație sporită de morminte ale culturii catacombelor, iar războinici apuseni s-au refugiat în mediul purtătorilor culturii ceramicii ornamentate cu șnur de pe Nistrul Superior și Polonia de Sud-est.
Cât privește aflarea în ținut a comunităților de păstori cu morminte în catacombe – în primele secole ale mileniului II î.Hr. acest obicei nu se mai manifestă arheologic, din regiunile sudice ale silvostepei Nipru și Don peste ei vine următorul val de păstori nomazi (până cca 1600/1500 î.Hr.), cunoscuți ca purtători ai culturii ceramicii cu brâie în relief65. Ei au preluat în scurt timp controlul asupra comunităților locale de păstori din tot spațiul Pruto-nistrean, fapt despre care ne mărturisesc unele elemente ale ritului funerar, precum și unele forme de vase ceramice. Cel puțin, fenomenul înmormântării în catacombe nu se mai manifestă.
Ritul lor funerar specific era înmormântarea defuncților în sectorul de sud al tumulilor vechi, în gropi simple, ovale sau dreptunghiulare, în care decedații erau aranjați în poziție chircită sau puternic chircită, preponderent pe partea stângă și cu capul spre est sau nord-est. Rareori se amenajau gropi căptușite cu lespezi („lăzi”) de piatră și „lăzi-sicrie” scobite în două jumătăți de trunchiuri de lemn (Nicolscoe/Slobozia)66. Inventarul foarte modest includea vase specifice, catarame rotund-ovale de os sau corn (Fig. 19), rareori topoare de piatră, vârfuri de săgeți de silex și piese de bronz, inclusiv un pumnal de bronz turnat undeva în sudul Uralului67.
Cu timpul, în zona din preajma silvostepei apar și stațiuni nomade, încă necercetate, iar pe lângă ele și mici necropole plane (Calfa, Dănceni). Cu toate acestea, către mijlocul mil. II î.Hr., aspectul cultural al acestor păstori încetează să se manifeste – spațiul Pruto-nistrean începe să fie colonizat de comunități sedentare de crescători de vite.
În toată perioada bronzului mijlociu, extremitatea de nord-vest a spațiului a fost locuită de comunitățile sedentare de agricultori și crescători de vite, cunoscute sub aspectul cultural Komarov, care constituiau periferia de sud-est a vastului areal Trzcineck-Komarov, din Ucraina de Vest și Polonia de Est. Aici s-au oprit păstorii culturii catacombelor și cei ai culturii ceramicii cu brâie în relief, aceste comunități continuau să locuiască acolo când în silvostepă au apărut crescătorii de vite sedentari.
Așezările cunoscute în spațiul țării noastre sunt tipice pentru comunitățile sedentare din zonele împădurite, de lungă durată, cu locuințe de suprafață încălzite cu vetre și cuptoare. Și descoperirile din ele sunt tipice siturilor de habitat staționar – vase specifice fragmentate cu decor din linii incizate, crestături și brâie în relief (Fig. 20), seceri, topoare-tesle, „dinții” de rală sau boroană din silex.68 La Coteala a activat și un atelier de turnare a obiectelor din bronz.
Neomogenitatea acestei culturi se manifestă în ritul funerar – înhumații în tumuli și necropole plane precum și prin prezența incinerațiilor. Comunitățile culturii Comarov din nordul Moldovei au contactat activ ce cele de păstori sedentari din bronzul târziu, fapt confirmat de vasele ceramice ale agricultorilor în siturile crescătorilor de vite, și invers69. Aspectul culturii Comarov încetează a se manifesta în ținut pe la sfârșitul perioadei târzii a acestei epoci.
Evenimentele dinamice în plan „global-continental” de la mijlocul mil. II î.Hr., cu mișcări de populații din est spre vest și din regiunea carpato-dunăreană spre est ne permit să constatăm arheologic doar consecințele lor – în spațiul dintre Nistru și Prut din nou apar comunități de populație sedentară (cca 1600/1500 – 1300/1200 î.Hr.), dar de crescători de vite.
Silvostepa a fost colonizată de către purtătorii culturii Noua (Fig. 22), care, din regiunea Moldovei Centrale și a Platoul Bârladului, s-au extins spre est și nord-est, până la arealul așezărilor de tip Komarov, la ei alipindu-se și unele comunități de păstori ale culturii ceramicii cu brâie în relief.
Cât privește zona de stepă – ea a fost preferată de comunitățile culturii Sabatinovka (Fig. 23), extinse spre apus, până la Prut și gurile Dunării, din regiunea Mării Azov. Modul de viață și preocupările principale ale populației acestui aspect cultural sunt foarte asemănătoare cu cele ale vecinilor din silvostepă, dar unele particularități denotă proveniența lor diferită.
Atât vestigiile din silvostepă, cât și cele din stepă, sunt dispersate destul de omogen în spațiul ocupat, pentru purtătorii culturii Noua fiind specifice așezări mari cu „cenușare”, cele din stepă fiind de dimensiuni mult mai mici, iar „cenușarele” nu atât de expresive. Se consideră că multe din așezări erau utilizate sezonier, revenindu-se la ele destul de frecvent și refăcând gospodăriile părăsite, doar că la cele din silvostepă se foloseau preponderent materiale organice, iar în stepă, preponderent, piatra70, cu toate că deseori se întâlnesc construcții cu baza adâncită71, specifice unor așezări de durată mai scurtă. În silvostepă se practica mai mult creșterea vitelor mari cornute, pe când în stepă, probabil, se punea accent pe cornutele mici.
Comunitățile culturii Noua își înmormântau defuncții în necropole plane, amplasate în apropierea locurilor de staționare, dar recunoscute de departe, cum ar fi la Chirileni/Ungheni, amenajată la poalele de sud ale unui tumul mai vechi72. Decedații erau depuși în gropi ovale, în poziție chirchită pe o parte sau alta, cu capul în sectorul de nord-vest (Fig. 21), cu toate că sunt situri în care predomină direcția sud-est73, aceasta vorbind despre neomogenitatea comunităților. Inventarul funerar era destul de modest – un vas cu hrană sau băutură și, foarte rar, alte obiecte.
În pofida prezenței așezărilor, păstorii din stepă practicau în exclusivitate înhumarea defuncților în tumuli mai vechi, în poalele lor de sud. Defuncții erau aranjați în poziție puternic chircită, pe o parte sau alta, cu capul, preponderent, în sectorul de nord-est. Foarte rar cei decedați erau însoțiți de vase cu ofrande74.
Destinele acestor comunități au fost diferite. Păstorii din silvostepă au fost afectați de mișcările de noi populații venite dinspre sud-vest, în timp ce comunitățile din stepă, mai mobile, evitând contactele cu grupurile ce se mișcau dinspre Dunăre și primind noi grupuri înrudite din răsărit, precum și din silvostepă, au constituit baza unei noi culturi arheologice din regiune.
Epoca fierului. În perioada de trecere de la epoca bronzului la cea a fierului, evenimentele dinamice ce au pus început marii migrații egeice, au dus la schimbări radicale în peisajul cultural al Europei Centrale și de Sud-est, unde au luat naștere trei mari complexe culturale, esențial deosebite de cele ale epocii bronzului. Specificul celui din regiunea Dunării de Mijloc, de aspect hallstattian, cu mod de viață agraro-păstoresc, în care metalurgia bronzului ajunge la apogeu și încep să apară și obiecte din fier, erau vasele ceramice arse la negru, cu suprafața bine lustruită, în unele zone cu decor canelat, în altele – cu decor incizat, sau incizat și imprimat. Anume din acest areal, constant, timp de o jumătate de mileniu (sec. XII- mijlocul sec. VII î.Hr.), migrau rapid grupuri de populație spre regiunile de silvostepă din răsăritul Carpaților75. În spațiul dintre Nistru și Prut, spre deosebire de zona de stepă, peisajul arheologic al silvostepei se schimbă permanent, cel natural rămânând constant.
Începând cu sec. XII î.Hr., silvostepa este invadată de grupuri de populație, considerate de unii descendente din strămoșii ilirilor și de alții din cei ai tracilor de nord, venite din regiunile din stânga Dunării de Mijloc (Fig. 24), și cunoscute sub aspectul cultural de tip Chișinău (Chișinău-Corlăteni), așezându-se cu traiul, preponderent, pe cursurile de apă din zona centrală a spațiului, pe Prutul de Mijloc și pe unele văi din vecinătatea Nistrului. Individualitatea lor este exprimată, îndeosebi, de specificul vaselor ceramice de bucătărie – cu suprafața neagră, lustruită metalic, și inconfundabile prin formele specifice și ornamentul în caneluri orizontale, verticale, oblice, în ghirlandă sau alte compoziții, lucrate cu mâna de meșterii ce posedau bine tehnica și tehnologia confecționării lor.
Caracterul lor păstoresc-agrar se manifestă în structura comunităților, când pe văile bogate în vegetație, la 1-2 km de la așezările mai mari se aflau gospodării individuale/cătune (Zămcioji-Rădeni), sau așezările mai mari întruneau 2-3 până la 5 gospodării, amplasate la 100-200 m una de alta (Mileștii Mici)76. Locuințele erau de suprafață, dar se întâlnesc și cu baza adâncită, care erau folosite și ca încăperi auxiliare pentru diverse necesități gospodărești, în apropiere fiind amenajate și ocoalele pentru vite. Uneltele confecționate individual erau preponderent din os/corn, silex și piatră, din lut și ceramică se făceau greutățile, iar cele din bronz – celturi-topoare (Fig. 25), seceri, dălți, ace77, lucrate în cadrul așezărilor78, posibil, de meșterii ambulanți, cu toate că se întâlnesc și piese de bronz caracteristice regiunilor central-europene, ajunse în silvostepă împreună cu posesorii lor.
Ritul funerar practicat era incinerarea defuncților cu plasarea resturilor cremării în vase-urne, uneori acoperite cu străchini-capace, și depuse în cadrul necropolelor plane în gropi simple79. Pe Prutul de Mijloc, vase tipice purtătorilor culturii de tip Chișinău-Corlăteni au fost descoperite sub un tumul izolat, acoperite cu o mică manta de pietre80.
Încă rămâne neclară soarta istorică a acestor comunități de păstori și agricultori, fiind presupusă și retragerea lor spre nord, în bazinul Prutului de Mijloc, sub presiunea altui val de migratori dunăreni, urmele lor pierzându-se pe parcursul sec. X î.Hr.
Între timp, când silvostepa era deja populată de comunitățile de tip Chișinău-Corlăteni, pe la sfârșitul sec. XII î.Hr., din regiunea Dunării de Jos, din arealul cu ceramică incizată, încep mișcarea spre nord-vest alte grupuri de populație care, între Prut și Nistru, au staționat un timp în fâșia îngustă de la limita stepei și silvostepei, pe linia Cociulia-Hansca-Holercani. Ele au lăsat vestigiile cunoscute ca grup cultural de tip Holercani-Hansca.
Două caracteristici esențiale deosebesc acest grup cultural de cel din silvostepă – complexul ceramic specific cu decor din caneluri nu prea late oblice, orizontale sau în zig-zag, uneori degradate la incizii81 și ritul funerar prin inhumație, în poziție chircită, cu capul spre nord-vest82. Dar acest grup este încă insuficient cercetat. Se cunoaște că o parte a coloniștilor dunăreni s-au deplasat mai departe și în stânga Nistrului de Mijloc au contribuit la formarea grupului cultural Balta. E cert că comunitățile din stepă au preluat de la ei tehnologia confecționării ceramicii negre lustruite, imitând atât multe forme, cât și ornamentele specifice – motive canelate și imprimate.
Cu toate că cei rămași au locuit în ținut până prin sec. X î.Hr., nu este clară soarta acestor comunități. Se consideră că viața lor, ca și a vecinilor dinspre nord, a fost perturbată de pătrunderea neașteptată în silvostepa dintre Nistru și Prut, undeva în prima jumătate a sec. X î.Hr., a unui nou val de triburi, destul de războinice, pornite de prin regiunile din sudul Dunării de Mijloc și de Jos și considerate descendente din tracii de sud83.
Traversând spațiul Pruto-nistrean pe la limita stepei cu silvostepa, fără a lăsa „urme” arheologice, ei au staționat puțin pe promontoriul Butuceni, după care prin sec. X î.Hr. au colonizat compact spațiul restrâns de pe Podișul Nistrean (Rezina-Șoldănești). Aceste triburi, cunoscute ca cultura Saharna-Solonceni/Saharna (Cozia-Saharna), se înscriu în peisajul arheologic din hallstattul timpuriu prin complexul ceramic specific – variate forme de vase ceramice de culoare neagră, lustruite, cu bogat decor incizat și imprimat, adesea incrustat cu pastă albă (Fig. 26). Așezările lor deschise, specifice comunităților agrar-păstorești, erau înșiruite în lungul malului drept și abrupt al râului, pe promontoriile și pe pantele înalte ale văilor și vâlcelelor derivate din fluviu, întotdeauna în preajma surselor de apă potabilă. Se consideră că pe toată perioada de aflare a acestor triburi pe Nistru, cca 200 ani, din regiunile de origine veneau noi grupuri de populație, lucru reflectat în apariția noilor tehnici și a motivelor ornamentale de pe vasele ceramice84. Se pare că apariția noilor grupuri nu întotdeauna era pașnică, dovadă servind schelete umane în poziție deloc rituală, aruncate în gropi, umplute ulterior cu resturi menajere85, precum și anumite „practici”, considerate rituale, în care este implicat corpul uman86.
Ritul funerar practicat era înhumarea decedaților în necropole plane aflate mai departe de așezări. Defuncții erau depuși în gropi puțin adânci, sau în „lăzi” din lespezi mari de piatră87 în limitele stratului de cernoziom, în poziție chircită, mai mult pe stânga, cu capul spre est sau sud-est, fiind însoțite de vase cu ofrande și piese vestimentare, podoabe. În jur era amenajat un ring circular de piatră, după care se înălța o moviliță nu prea mare, uneori căptușită cu pietre, iar „lăzile” se acopereau cu lespezi-capace mari de piatră.
Pe la începutul sec. VIII î.Hr. și viața acestor comunități sedentare a fost perturbată de următorul val de migratori, tot veniți din regiunea Dunării de Mijloc, pe drumul deja „bătătorit” de predecesori, aceștia substituind în Podișul Nistrean populația precedentă. Purtătorii culturii Saharna, probabil, s-au refugiat în stânga Nistrului, deplasându-se spre bazinul Niprului.
Aceste noi comunități, descendente mai degrabă din arealul hallstattului canelat, ocupând vechile așezări și având același mod de viață agrar-păstoresc, arheologic, sunt individualizate prin cultura Șoldănești (Basarabi-Șoldănești), deosebită de cea anterioară prin două caracteristici distincte. Prima – setul ceramic specific cu vase de culoare neagră, lustruite, printre care chiupuri (Fig. 27), ulcioare, cești, castroane cu marginea lată, acoperite cu decor canelat în diverse motive, și a doua – ritul funerar prin incinerație, cu plasarea resturilor cremării în urne, acoperite uneori cu străchini-capace și depuse în gropi nu prea mari în cadrul necropolelor plane88. Deosebite de acestea sunt complexele funerare prin incinerație de pe Răut.
Numărul de situri atribuite acestor comunități este încă destul de redus, cu toate că purtătorii culturii Șoldănești au locuit în ținut cca 150 ani. Către mijlocul sec. VII î.Hr., din ținuturile îndepărtate ale Asiei Centrale ajunge în regiune un val al nomazilor scitici timpurii. Sub presiunea lor, comunitățile de pe Nistru se retrag în ținuturile Subcarpaților Răsăriteni89.
Ce s-a petrecut în restul silvostepei Pruto-nistrene în cei circa 350 de ani de prezență a comunităților Saharna și Șoldănești în Podișul Nistrului – aproape că nu știm. În ultimul timp apar noi situri de epocă ce pot să modifice acest peisaj arheologic, dar ele necesită a fi cercetate. În schimb, regiunea de stepă, chiar de la primele manifestări ale culturilor hallstattiene în silvostepă, este bine cunoscută, grație numărului mare de complexelor funerare, descoperite prin cercetările în zonele sistemelor de irigație.
Evenimentele din perioada de trecere la epoca fierului, sfârșitul sec. XIII – prima jumătate a sec. XII î.Hr., au dus la constituirea în stepă a culturii Belozerka, legată genetic de cea precedentă. Doar prezența ulterioară a comunităților de agricultori-păstori și-a impus amprenta puternică asupra setului ceramic – îndeosebi ceramica fină, de culoare cenușie-negrie lustruită, cu decor canelat și proeminențe, (Fig. 28-29) nelipsit fiind și ornamentul geometric incizat90 (Fig. 30).
Aflați în stepă circa 250 de ani, la o anumită etapă purtătorii culturii Belozerka au trecut la modul de viață sedentar, îndeosebi în regiunile cu vegetație mai abundentă din preajma silvostepei, așezările deschise înșiruindu-se în preajma surselor de apă, cu locul gospodăriilor marcat de pete cenușoase nu prea mari. Pentru trai erau construite locuințe, îndeosebi cu baza adâncită, caracteristice populației păstorești. Setul de unelte cotidiene era din os, corn, piatră și silex. Sunt cunoscute și piese-arme din bronz – cuțite și pumnale, de tradiții răsăritene, dar și carpato-balcanice.
Ritul funerar practicat era inhumația în tumuli, dar sub influența fluxului de populație din silvostepă, apar necropole mixte – tumulare și plane, una din cele mai mari fiind cunoscută pe platoul Cazacliei91. Decedații erau depuși în gropi rectangulare – „locuințe”, în poziție „dormind” pe o parte sau alta, cu capul în direcție sudică. Inventarul funerar include vase ceramice, uneori podoabe sau arme – cuțite din bronz sau bimetalice, ce denotă și diferențierile mari de avere.
Către sec. X î.Hr., clima în stepă devenind aridă, a impus comunitățile culturii Belozerka să treacă la păstoritul nomad. Tot fenomenul global legat de climă a pus în mișcare triburile de nomazi din regiunile îndepărtate ale Asiei92, care, pe la sfârșitul sec. X î.Hr., au ajuns și în stepa dintre Nistru și Dunăre, preluând controlul asupra comunităților locale de păstori. Se consideră că aceștia au fost legendarii „cimerieni” din izvoare scrise grecești93. Arheologic, prezența lor în stepă e documentată de complexe funerare, în care mai sunt caracteristici specifice comunităților precedente (Fig. 28), dar se manifestă și prezența printre ei a conducătorilor militari de călăreți-arcași94.
Aflându-se în regiune până la începutul sec. VII î.Hr., cetele de cimerieni, prin stânga Nistrului se ridicau tocmai pe cursul de mijloc, (Mocra, Vladimirovca), unde, în dreapta râului, locuiau comunitățile sedentare ale culturii Șoldănești.
Ritul funerar practicat de cimerieni era înhumarea defuncților sub tumuli (pentru conducători) sau/și în tumuli, în gropi rectangulare mai mari sau mai mici, culcați pe o parte sau întinși pe spate, cu capul spre vest. După poziția defuncților și seturile de căpăstru, arheologic, se disting două aspecte culturale – mai timpurii, de tip Chernogorovka, și mai târzii, de tip Novocherkask, parțial sincrone cu primele. Probabil, sunt două grupuri înrudite de nomazi, ultimii alăturându-se pe Nistru mai târziu.
Cimerienii, în tactica lor de luptă, foloseau spade lungi și pumnale scurte din fier, măciuci din piatră și lănci cu vârfuri din fier. Pentru lupta la distanță era folosit arcul, cu săgeți cu vârful de os, apoi din bronz, cu două aripioare și spin la bază95.
Cu timpul, grupuri de cimerieni vor ajunge pe Dunăre, în Câmpia Maghiară, iar soarta celor rămași, ca și a populației hallstattiene a culturii Șoldănești, va fi afectată de pătrunderea în silvostepă, în jurul anilor 650 î.Hr., a sciților96, care, în mișcarea lor din adâncurile Asiei, au staționat un timp pe Nipru. Majoritatea din ei s-au mișcat apoi spre apus, trecând Carpații Răsăriteni, s-au oprit tocmai în Transilvania, iar alții, prin sud, s-au oprit în nordul Dobrogei.
Prezența sciților timpurii în spațiul Pruto-nistrean, în afară de câteva înmormântări în tumuli, și de cea din groapa cu catacombă de sub movilița de la Costești/Râșcani97, este marcată prin descoperiri întâmplătoare și în cadrul așezărilor din alte epoci istorice a vârfurilor de săgeți de bronz scitice timpurii98. E posibil că acești sciți au lăsat urme în cadrul așezărilor grupului cultural de tip Buzdugani pe Prut99, printre materialele de la Buzduganii de Jos fiind și trei vârfuri similare de săgeți de bronz (Fig. 32). Cercetarea acestor așezări este doar la începuturi, și cunoaștem că această populație ducea un mod de viață sedentar, în preajma pășunilor, și trăia în locuințe cu baza adâncită în sol. Complexul ceramic specific, cu vase grosiere cu decor din brâu alveolat cu împunsături-orificii (Fig. 31), precum și străchini cu marginea trasă spre interior, cu fațetări alungite oblic pe partea exterioară, are multe analogii și printre vestigiile din silvostepa Niprului.
Și despre ritul funerar practicat sunt puține de spus. La moment, constatăm că unicul rit practicat este înhumarea în poziție întinsă, cu capul în direcția sectorului vestic100. La Cuconeștii Vechi defunctul a fost depus în groapă cu catacombă. Inventarul funerar, în afară de ofrande alimentare, includea și arcul cu săgeți.
Către a doua jumătate a sec. VI î.Hr., de peste Volga spre apus, se îndreaptă un nou val de populație scitică, antrenând cu sine și unele grupuri din silvostepa Niprului. Acest val marchează în silvostepa Pruto-nistreană cultura scitică mijlocie. Neomogenitatea acestui val de migratori este reflectată în ritul funerar practicat – în necropola plană de la Dănceni și în mormântul izolat de la Suruceni este caracteristică înhumarea defuncților în gropi relativ mari, dreptunghiulare, în poziție întinsă, dar, spre deosebire de predecesori, cu capul spre sud-est101, iar în mormântul plan de la Pârjolteni, în groapă cu aceleași caracteristici, a fost depusă o incinerație102. Tot acestor nomazi poate fi atribuită necropola plană cu incinerații în gropi mari și lungi de la Dănceni, precum și câteva înhumații în tumulii din stepă, printre care și cele două în catacombe de lângă Mereni, orientate spre vest și est103. Toate aceste înmormântări, considerate a fi de oșteni și călăreți, sunt datate între mijlocul sec. VI – sfârșitul sec. V î.Hr.104 și descoperite atât în zonele neîmpădurite ale silvostepei din centrul spațiului, cât și în stepă.
Se consideră că aceștia au fost acei sciți (Fig. 33), împotriva cărora a pornit o mare expediție militară Darius, regele Persiei, prin anul 514 sau 512 î.Hr. Mărturie a acestei campanii nereușite sunt descoperirile izolate de spade-akinakes scurte în sudul câmpiei silvostepei și o tăbliță de lut ars cu scris cuneiform (persian) (Fig. 34), găsită nu departe de Cornești/Ungheni105.
Pe la sfârșitul sec. V î.Hr., în stepa interfluviului tot mai masiv se manifestă complexe ale sciților nomazi clasici, cu înmormântările lor prin înhumare sub și în tumuli. Staționând inițial în stânga Nistrului, de la Dubăsari (Fig. 37) spre cursul de Jos al fluviului, (Fig. 38) în scurt timp ei se răspândesc în toată stepa până la Dunărea de Jos106. Perioada de maximă prezență și răspândire a triburilor scitice în stepa Pruto-nistreană revine sfertului doi și trei al sec. IV î.Hr. Și acest val de nomazi era destul de neomogen – caracteristice fiind inhumațiile sub și în tumuli, sunt cunoscute și incinerații sub tumuli107. Diferențierile sunt vizibile și după forma gropilor funerare. Unele comunități înmormântau defuncții în gropi simple, rectangulare de mărimi diferite, în dependență de statutul decedatului, alții săpau gropi cu nișă, cei de-ai treilea – în gropi cu catacombe. Dar unitatea acestor triburi este demonstrată prin modul de viață comun, tipurile de arme și podoabe comune, inventarul funerar comun – conform statutului în societate etc.
Soarta istorică a sciților din spațiul dintre Prut și Nistru încă rămâne discutabilă, cauza fiind și evenimentele politico-militare ce au afectat regiunea în perioada aflării lor aici. Se cunoaște că prin anii 340, sciții în frunte cu regele Ateas au pătruns la sud de Dunăre, unde au fost înfrânți de către armatele macedonene conduse de Filip II. Cam în jurul acestei date ei nu se mai amintesc ca participanți la evenimentele de la Dunăre, și pe la sfârșitul sfertului trei al sec. IV î.Hr. datează grosul înmormântărilor culturii scitice clasice din stepa Mării Negre108.
Războiul scito-persan din 514 sau 512 î.Hr. a avut ca urmare răspândirea în zonele împădurite ale silvostepei centrale a purtătorilor culturii geților109, comunități de populație sedentară de agricultori și crescători de vite. În perioada de maximă dezvoltare, această populație ocupa toată zona Codrilor, de la Cigârleni și până la Horodiște, partea împădurită a bazinului Răutului și partea împădurită din bazinul Nistrului de Mijloc, de la Țipova și Ofatinți până cam la Climăuții de Jos și Rașcov.
Prezența, în vecinătatea acestor comunități, a populației de păstori ai culturii scitice mijlocii a impus amplasarea așezărilor pe locuri înalte și ferite, precum și înființarea de la bun început a unor așezări întărite, înconjurate de ziduri puternice din lemn și pământ, ocrotite de șanțuri adânci (Fig. 35). Astfel, zidul așezării Saharna „La Revechin” de pe Nistru avea grosimea de circa 3,3 m și înălțimea ce depășea 6 m, iar șanțul, adânc de cca 5,5 m, avea lățimea la gură de 8 m110. Din cele circa 150 de situri atribuite geților aproape o treime sunt așezări întărite.
Atât în așezările deschise, cât și în cele întărite, locuințele erau de suprafață, în acestea din urmă ele fiind lipite de pereții interni ai zidului111. În cadrul multor așezări activau meșteșugari specializați în prelucrarea fierului și a metalelor neferoase în ateliere speciale112. Multe unelte, îndeosebi cele folosite în construcție și agricultură – erau din fier, ele fiind aceleași pe care le cunoșteam acum câteva decenii în urmă. Nu mai puțin important era și olăritul, vasele de forme specifice, descoperite în aceste așezări, fiind similare setului ceramic din siturile de la sud de Dunăre și erau lucrate cu mâna – roata olarului nu era cunoscută.
Ritul funerar practicat de comunitățile culturii getice era incinerarea defuncților în cadrul așezărilor, oasele calcinate fiind adunate într-un vas-urnă, uneori acoperit cu o strachină-capac, sau într-o pânză, fiind depuse în gropi nu prea mari în cadrul unor necropole plane aflate în preajma așezărilor, cum e cazul la Hansca113. Ofrandele depuse erau foarte modeste – doar vasele cu ofrande și, rar de tot, obiecte mărunte și podoabe simple.
Timp îndelungat, relațiile cu păstorii din câmpia silvostepei erau mai mult pașnice, obiecte specifice culturii scitice mijlocii fiind descoperite în așezări, iar ceramica geților fiind utilizată de către păstori. Cu grecii din orașele Pontice, timp de peste un secol, ele au fost sporadice și au devenit stabile doar mai aproape de mijlocul sec. IV î.Hr.114, când grecii din Tyras au înființat o apoikiai pe locul așezării întărite de pe promontoriul Butuceni115. Cu băștinașii se stabilesc relațiile marfă-bani, echivalente fiind drahmele de argint ale Istriei și Tyrasului, precum și tetradrahmele lui Filip II116.
Viața acestor comunități a fost întreruptă brusc pe la sfârșitul verii anului 331 î.Hr. în contextul evenimentelor provocate de campania lui Zopyrion în nordul Mării Negre. Suferind înfrângere sub zidurile Olbiei, armata macedoneană a fost urmărită de către sciții de pe Nipru și distrusă complet în stepa de la vest de Nistru, după care sciții s-au întors spre silvostepă. Zidurile așezărilor întărite au fost incendiate și distruse, în unele incinte au rămas scheletele celor măcelăriți sau fragmente de oase umane117. În toate așezările, printre resturile construcțiilor incendiate se găsesc vârfuri de săgeți de bronz cu trei aripioare sau în trei muchii, specifice seturilor de tolbă scitice din sec. IV î.Hr. Cei ce au reușit să fugă, s-au deplasat spre nord în lungul Prutului, și mai departe spre vest, spre trecătorile Carpaților sau spre nord. Drumul lor este marcat de tezaure monetare sau descoperiri izolate de monede de tip Filip II, unele fiind găsite tocmai pe teritoriul Bielorusiei, a Poloniei, sau în aria celtică din Transilvania. Timp de peste o sută de ani, silvostepa Pruto-nistreană este lipsită de urme de habitat – sedentar sau păstoresc.
Peisajul arheologic al ținutului dintre Nistru și Prut în epoca fierului ar fi incomplet, dacă nu am aminti de faptul că, după plecarea sciților timpurii spre câmpiile Ungariei, începând cu mijlocul sec. VI î.Hr. pe Nistrul de Jos apar primii coloniști greci. Pe lângă micile așezări de la gurile Nistrului, printre care și pe locul viitoarei cetăți Tyras, unde a fost documentată ceramica produsă în Ionia pe la mijlocul sec. VI î.Hr.118, pe seama acestor coloniști au fost puse așezările de la Ciobruci, Calfa și Speia119, amplasate departe de gurile fluviului. Încă puține putem spune despre acești coloniști. Printre rarele materiale descoperite sunt amfore de Chios și Klazomene, precum și ceramică cenușie lucrată la roată de origine vest-pontică, datată pe la mijlocul sau în sfertul trei al sec. VI î.Hr.120. Activitatea acestor așezări, însă, a fost întreruptă de campania lui Darius împotriva sciților din anul 514/512 î.Hr. și de evenimentele ce au urmat.
Coloniștii revin pe Nistru mai târziu, pe la începutul sec. V î.Hr., înființând la gurile Nistrului câteva așezări pe malul stâng, cu centrul la Nikonion, care, probabil, deținea și funcția de polis, și pe malul drept – Othiussa, sau viitoarea cetate Tyras, numele cărora apar în surse scrise în anii 425-424 î.Hr.121. La sfârșitul sec. V î.Hr., când valul scitic pune capăt așezărilor rurale, polisul Tyras este înconjurat de un impunător zid de apărare, orașul deținând un rol important în comerțul din regiune. Viața în polisuri decurge după principiile și organizarea orașelor grecești, cu toate că printre locuitorii lor era și multă populație alogenă, inclusiv din rândul sciților sărăciți sau înstăriți. Către sfertul doi al sec. IV î.Hr., comercianții din Tyras întemeiază factorii comerciale pe la Palanca și Tudora, pentru a întreține comerț cu sciții nomazi și, probabil în această perioadă, înființează o apoikiai în mediul geților de pe Răut, pe locul așezării getice întărite de pe promontoriul Butuceni. Pe la mijlocul sec. IV î.Hr., Tyrasul emite propria monedă de argint și de bronz, astfel de monede de bronz fiind găsite la Butuceni122. Activitatea acestui oraș-polis, ca și a Nikonionului, a fost întreruptă de campania lui Zopyrion în anul 331 î.Hr., când a căzut zidul de apărare al Nikonionului și a fost puternic distrus cel al Tyrasului123. Pe la sfârșitul sec. IV î.Hr., când civilizația greacă intră în epoca elenistică, în Tyras sunt refăcute zidurile distruse, se refac așezările agrare din împrejurimi, dar către mijlocul sec. III î.Hr. intră într-o criză îndelungată. Tyrasul mai cunoaște perioade de avânt, chiar pe timpul prezenței romanilor în Pont, dar nu mai deține faima de cândva.
Epoca Latène în sud-estul Europei începe odată cu pătrunderea celților în interiorul Carpaților pe la mijlocul sec. IV î.Hr. La geții din silvostepă au apărut brățări, fibule și catarame specifice stilului Latène timpuriu. Dar tradiția se întrerupe, așezările getice sunt distruse. Arheologic, în silvostepă e „liniște” circa un secol. Unica zonă în care se manifestă prezența comunităților umane este Nistrul de Jos, unde pe malul stâng, în șesurile extinse și bogate în vegetație din limanul Cuciurgan a staționat una din hoardele scitice târzii, ce a migrat spre apus de prin regiunile Donului pe la sfârșitul sec. IV î.Hr., favorizați de „golul” din stepele apusene, creat după campania nereușită a lui Zopyrion în nordul Mării Negre.
Sciții târzii de pe Nistrul de Jos au staționat în stânga Turunciucului, urme ale stațiunilor păstorești de lungă durată fiind documentate pe râulețul Krasnaia124, materiale din această perioadă fiind descoperite și în așezarea de la Cioburciu125. În dreapta Nistrului o stațiune a fost depistată lângă Talmaz și materiale de epocă au fost descoperite tocmai în situl de la Calfa126.
Despre stațiuni se cunoaște doar că ele erau întinse în lungul văilor pe o lungime de circa 3 km, pe o fâșie de până la 150 m, alocuri fiind pete mari cenușoase. Printre materialele recoltate sunt și vase lucrate cu mâna, dar predomină fragmentele de amfore elenistice, datate între anii 240-190 î.Hr.127.
Ritul funerar al acestor nomazi era înhumarea defuncților sub și în tumuli, după cum se constată din cele câteva necropole tumulare din preajma Dunării, datate neclar în a doua jumătate sau la sfârșitul sec. IV î.Hr., iar după stabilirea lor în stânga Nistrului de Jos, în marea necropolă de la Hlinaia (1060×430 m, 115 complexe) majoritatea tumulilor degradează la mici movilițe din lutul scos din gropile funerare adânci128. Defuncții erau depuși în gropi adânci (circa 2-3 m) cu catacombă, în poziție întins pe spate, cu capul spre nord, fiind însoțiți de opaițe de lut și afumătoare (Fig. 39), cești sau străchini, bărbații având alături și armele lor – lănci și topoare de luptă de fier, arcul și tolba cu săgeți cu vârfuri din fier, precum și piese vestimentare și de podoabă (Fig. 40), inclusiv fibule de schemă Latène. Intrarea în camera funerară se astupa și puțul de intrare se căptușea bine cu pământ. Mulți dintre „tumuli” erau folosiți drept cavouri familiare, la înmormântările repetate gropile de acces puteau să sufere unele refaceri. Deseori peretele de intrare în catacombă era văruit sau era aplicat un decor prin incizie cu caracter sacral129.
Acest rit funerar s-a menținut neschimbat pe toată perioada de aflare a acestor triburi pe șesurile de la Cuciurgan, de pe la începutul sec. III și până în ultimul sfert al sec. II î.Hr. Soarta acestor sciți este încă greu de stabilit – s-au deplasat spre Dobrogea ori Crimeea, sau au plecat înapoi spre gurile Niprului? Arheologic, ei încetează să se manifeste în zona Nistrului de Jos în ajunul apariției în spațiul Pruto-nistrean a primelor triburi de sarmați.
Între timp, către începutul ultimului sfert al sec. III î.Hr., dinspre Germania de Mijloc și litoralul Mării Baltice, în regiunea Codrilor Centrali ajung triburi de populație războinică, pusă în legătură cu bastarnii izvoarelor scrise, ce se manifestă arheologic sub aspectul cultural de tip Poienești-Lucășeuca. Individualitatea lor este accentuată de ceramica lucrată cu mâna – vase grosiere acoperite cu barbotină și de bucătărie, lustruite și arse la negru metalic. Așezările sunt concentrate între bazinul cursului de jos al Răutului și bazinul cursului superior al Cogâlnicului. Urme de habitat se cunosc pe Nistru, la Rudi și Alcedar, și în sud, la Calfa și Purcari130.
Așezările deschise erau amplasate la poalele pantelor line sau pe promontorii ușor supraînălțate văilor late, preferate în toate timpurile de populațiile de agricultori și crescători de vite. Locuințele erau cu baza adâncită în sol131, dar și de suprafață. Cele necesare vieții cotidiene erau produse în cadrul comunităților, inclusiv vasele ceramice, și obiectele din fier/bronz132.
Cei decedați, cu tot cu obiectele vestimentare și de podoabă, erau incinerați, după care rămășițele cremării erau depuse într-un vas-urnă ceramic și, fiind acoperite cu o strachină-capac, erau depuse în cadrul necropolelor plane din preajma așezărilor133. Totodată, în zona Codrilor sunt cunoscute și două înmormântări izolate, în care resturile cremării au fost depuse în vase-situle de bronz de producție celtică cu o fibulă de argint de construcție Latène (Fig. 41)134, iar cel de-al doilea fiind acoperit cu o strachină-capac de tip Poienești-Lucășeuca, și însoțit de un set de arme ale unui oștean călăreț – tunică din piele de urs cu tot cu gheare, spadă și lance din fier, scut cu umbon din fier, o pereche de pinteni, o brățară și alte piese mărunte din fier135.
Existența culturii Poienești-Lucășeuca în silvostepa Moldovei se încheie pe la începutul sec. I î.Hr. Cele două înmormântări izolate de la Sipoteni și Manta doar reflectă participarea cetelor de bastarni la războaiele cu celții din Balcani în anii 74-69 î.Hr., sau cu Burebista pe Dunăre. Pătrunderea în regiune a triburilor de păstori nomazi veniți din răsărit, dinspre stepele Donului, au impus retragerea spre nord a comunităților bastarnilor, ce au staționat scurt pe la Alcedar și Rudi. La nord de Carpați, bastarnii sunt amintiți de izvoarele scrise și în contextul evenimentelor din sec. IV d.Hr.
Cu extinderea Imperiul Roman până în sudul Dunării de Jos, la începutul erei noi este formată provincia romană Moesia Inferior. În sud-estul Europei începe epoca romană, iar spațiul Pruto-nistrean timp de circa trei secole devine teritoriu de „baștină” pentru triburile de sarmați – păstori nomazi veniți în valuri consecutive dinspre est. Cultura lor materială este cunoscută doar după ritul funerar practicat, dar în ultimul timp în silvostepă sunt înregistrate și urmele unor stațiuni sezoniere, în lungul luncilor late inundabile și bogate în vegetație136.
Cele mai timpurii complexe funerare din regiune apar în stânga Nistrului de Jos137 și lângă gurile Dunării138 încă în perioada sarmatică timpurie (sec. II-I î.Hr.), răspândindu-se în silvostepă până pe Nistrul Superior. Sunt înhumații în tumuli mai vechi sau mici necropole plane, în gropi simple sau cu praguri, în care defuncții erau depuși întinși pe spate cu capul spre sud, fiind însoțiți de piese vestimentare și de podoabă, vase cu ofrande. Tradițional, aceste înmormântări sunt atribuite sarmaților-iazigi, cunoscuți din sursele scrise de epocă. Modul lor de viață era păstoritul nomad, când micile comunități se deplasau cu carele-locuințe din urma turmelor, sau staționau un timp în locuri bogate în vegetație. Cele mai târzii morminte cu orientare sudică datează în sec. I d.Hr.139, după care le găsim în număr mare tocmai pe teritoriul Ungariei, în Câmpia Tisei.
De la mijlocul sec. I d.Hr. și până la începutul celui următor în tot spațiul Pruto-nistrean crește brusc numărul complexelor funerare sarmatice în tumulii, dar și sub tumuli, printre acestea din urmă fiind mormintele aristocratice din stânga Nistrului de Mijloc – Poroghi140, Hrușca141, Mocra142, pe unele obiecte din care era aplicat semnul-tanga al neamului regelui sarmaților Farzoios. Posibil, în mormântul de la Poroghi au ajuns arme ce au aparținut urmașului lui Farzoios – Inisimeos143. Specifică pentru acest mare grup de morminte este orientarea defuncților cu capul în direcție nordică. Pe lângă mormintele majoritare în gropi rectangulare, printre cele „bogate” se manifestă și înhumații în groapă cu nișă sau cu catacombă, lucru ce vorbește despre neomogenitatea acestui nou val de nomazi. Apariția lor în ținut poate fi pusă în legătură cu mișcarea din regiunea Donului de Jos spre apus a triburilor de sarmați aorși, roxolani și, posibil, alani, detașamentele cărora, în anii 68-70 d.Hr., au efectuat incursiuni în provincia Moesia Inferior (Fig. 42-44). E posibil să fi fost acea uniune de triburi sau formațiune prestatală nomadă în frunte cu „basileos Farzoios”144.
Deja în prima jumătate a sec. II d.Hr. în tot spațiul ocupat de sarmați se manifestă necropole cu tumuli nu prea mari, destul de extinse145, în perimetrul cărora erau înscrise și diferite construcții de cult, de formă pătrată, rectangulară sau circulară, limitate de șănțulețe, cu intrare din sud. Noul rit funerar, cu construcții de cult, poate fi mărturie că la limita de vest a stepei a mai ajuns un val de populație sarmatică, venită din regiunea Donului de Mijloc.
În complexele funerare datate mai târziu de mijlocul sec. II d.Hr., în gropi rectangulare cu praguri sau cu nișă laterală, chiar și în cadrul necropolelor plane, printre cei decedați sunt și din cei cu craniul deformat prin alungire intenționată. Este perioada când în regiune ajunge ultimul val de nomazi, originari din spațiul Volga-Don – alanii.
Din sec. II d.Hr., la vest de Prut se cristalizează și se dezvoltă cultura arheologică de tip Poienești-Vârteșcoiu. Purtătorii acestui aspect cultural – agricultori și crescători de vite sedentari, erau acea populație care s-au refugiat spre răsărit de Carpați după distrugerea de către împăratul roman Traian a regatului lui Decebal în anul 106 d.Hr., preferând libertatea, în literatura arheologică ei fiind numiți dacii liberi. La începutul sec. III d.Hr., comunități ale dacilor liberi, ce practicau olăritul, chiar au trecut Prutul și au organizat producerea vaselor cenușii, lucrate la roată, de forme identice celor din așezările și necropolele dacice146. Producție, probabil, a acestui atelier a fost depistată tocmai pe cursul de sus al Răutului147.
Încă un fenomen cultural, manifestat arheologic în prima jumătate a sec. III d.Hr. în sud-vestul spațiului controlat de păstorii sarmați, îl constituie vestigiile de tip Etulia. Sunt așezări de scurtă durată și nu prea mari ale unor comunități de agricultori, ce au ajuns în partea de vest a zonei de stepă coborând din regiunile Nistrului Superior, Volânia, Podolia sau Ucraina de Nord-est148. Cel mai de nord punct este recent documentat la Sagaidac149, după care așezările se înșiruie până în zona lacurilor dunărene. Locuințele sunt de tipul cu baza adâncită în sol150. Setul ceramic al acestor comunități include forme mari de vase lucrate cu mâna, dar și vase cenușii lucrate la roată151, de forme produse în centrul dacic de olărie din stânga Prutului. Aceste comunități practicau ritul funerar al incinerației, cu depunerea resturilor rugului funerar în gropi simple, mai rar – în gropi mari și adânci. Inventarul funerar aproape lipsește152.
Soarta acestei populații încă rămâne neclară, dar pe la mijlocul sec. III d.Hr. sarmații efectuază ultimele înmormântări în cadrul necropolelor plane din silvostepă, iar morminte datate până în prima jumătate a sec. IV d.Hr. apar doar în stepa Bugeacului153.
Soarta triburilor sarmaților, îndeosebi a celor din silvostepă, în multe privințe este legată de pătrunderea în răsăritul Carpaților a cetelor războinice de goți venite din nord-vestul Europei și menționate în izvoarele scrise la sfârșitul sec. II d.Hr. Arheologic, această populație începe să se manifeste în silvostepa regiunii din a doua jumătate a sec. III d.Hr. prin fenomenul cultural Černjachov-Sântana de Mureș, în care se resimte și prezența păstorilor sarmați locali. Caracterul vizibil unitar al acestui fenomen este exprimat de vasele cenușii, lucrate la roată, de forme specifice, cu suprafața lustruită ori rugoasă.
Primele așezări din ținutul Pruto-nistrean au fost înființate în regiunea de silvostepă, iar spre mijlocul sec. IV d.Hr. acest fenomen cultural s-a extins și în stepă. Ele ocupau cele mai diverse forme de relief, cu locuințe grupate pe mici promontorii supraînălțate luncilor late sau înșiruite pe circa 1 km în lungul văilor mai înguste. Casele erau de suprafață, cu o singură încăpere154, dar mai în sud sunt cunoscute și cu două încăperi, una fiind pentru iernatul vitelor155.
În cadrul multor așezări activau meșteșugari specializați în olărie și în reducerea și prelucrarea fierului156, cu toate că individual se mai confecționau manual ulcele și capace, printre vase lucrate cu mâna mai apărând și forme specifice regiunilor de origine ale goților. Multe tehnologii – în olărit, fierărit, agricultură etc. au fost preluate din provinciile romane, monedele romane fiind în circuit și printre comunitățile Pruto-nistrene.
Neomogenitatea purtătorilor culturii Černjachov-Sântana de Mureș se manifestă mai vădit în ritul funerar. Necropolele plane includeau până la cca 350 morminte157. Pe de altă parte, în baza unor necropole putem urmări evoluția ritului funerar practicat – de la predominarea incinerației la înmormântarea doar prin inhumație158, și în cadrul acestora, schimbarea orientării defuncților de la direcția cu capul spre nord spre cea cu capul spre vest, această schimbare fiind pusă pe seama adoptării de către comunitățile Černjachov-Sântana de Mureș a creștinismului159.
Este variată depunerea resturilor rugului funerar în morminte – în urne cu capac sau direct în groapă, bine curățate de resturile rugului sau împreună cu cenușă și cărbuni, iar pentru înhumați este diferită forma gropii – simplă sau cu praguri, cu nișă sau cu catacombă, ca să mai amintim de obiceiul de port, care și ele scot în evidență diversitatea etnică a purtătorilor acestei culturi. Pe de altă parte, bogăția inventarului funerar în mormintele orientate spre nord (Fig. 45), uneori până la 15 vase (Fig. 46) și piese vestimentare și de podoabă din argint și aur, vorbesc de stratificarea socială a populației, mormintele orientate spre vest fiind în majoritate fără inventar.
Dezvoltarea ascendentă a comunităților Černjachov-Sântana de Mureș din regiune a fost perturbată de invazia hunilor mongoloizi, veniți din adâncurile Asiei. Făcând alianță cu alanii și greutungii din răsărit, către anii 375-376 ei au ajuns la Nistru, trecând râul prin locuri deloc așteptate. Populația s-a retras în mare grabă, încât în unele cuptoare de olărie au rămas vasele în proces de ardere, negustorii surprinși prin silvostepă au ascuns în grabă banii (tezaurele monetare), locuințele pustii poartă urme de incendiere. O parte din sedentari s-a refugiat la sud de Dunăre, în provincia romană Moesia, iar altă parte – în lungul Carpaților au mers spre nord și apoi spre Europa de Vest. Fenomenul cultural Černjachov-Sântana de Mureș își întrerupe existența în tot spațiul de la est de Carpați.
Apariția nomazilor mongoloizi în stepele europene a marcat începutul evului mediu timpuriu și a epocii istorice a marii migrații a popoarelor. Prezența hunilor în regiune se manifestă doar prin descoperirea, printre rămășițele construcției de piatră din așezarea culturii Černjachov-Sântana de Mureș de la Sobari, a unor fragmente de folie de aur cu decor solziform, cu care era placată, de obicei, șaua călăreților de vază huni, precum și a unui cazan de bronz lângă s. Șestaci/Șoldănești (Fig. 47). În rest, peisajul arheologic al regiunii rămâne pustiu și neschimbat pe tot cuprinsul sec. V d.Hr.
Doar spre sfârșitul sec. V sau începutul sec. VI d.Hr. în silvostepa regiunii Nistru-Prut apar comunități de populație sedentară, cunoscute actual sub aspectul cultural de tip Costișa-Botoșana-Hansca, ele constituind partea de sud-vest a arealului culturii slavilor de tip Praga-Penikovka de pe Niprul de Mijloc sau Bugul Superior160. Această populație s-a așezat cu traiul pe văile despădurite din regiunea Codrilor Centrali, până în câmpiile din nordul stepei. Așezările lor de mici dimensiuni seamănă mai mult a cătune amplasate pe partea de jos a văilor sau la întretăierea lor, lângă sursele de apă, în preajma solurilor roditoare și a luncilor bogate în vegetație. Unicul tip de locuință era cel cu baza adâncită în sol, de formă apropiată de pătrat, având cuptor-pietrar în unul din colțurile opuse intrării161. În preajma locuințelor, pe lângă construcțiile de uz gospodăresc, se amenajau și vetre „în aer liber” – bucătării de vară în șoproane.
La prelucrarea pământului se folosea plugul de lemn, probabil, cu brăzdar de fier, la strâns roada se foloseau secerile de fier cu mâner lung, iar grânele se măcinau la râșnița rotativă. În turma de animale domestice predominau cornutele mari. Dintre meșteșugurile specializate ar putea fi vorba nu doar de prelucrarea fierului, dovadă fiind doar uneltele găsite, dar și de olărie162. Repertoriul formelor de vase lucrate cu mâna este foarte redus – oale cu corpul bitronconic, rotunjit sau alungit și cu gât pronunțat, lipsite de ornament. Frecvente sunt tipsiile plate și groase, folosite și ca tavă pusă pe cuptorul-pietrar163.
Ritul funerar practicat era incinerarea defuncților, dar la Dănceni, pe lângă cele câteva incinerații distruse a fost cercetată și o inhumație orientată cu capul spre nord-vest și cu un inventar bogat, inclusiv două fibule-perechi digitale (Fig. 48)164, două inhumații fiind și în necropola de la Seliște165. Datarea acestui complex este nu mai timpurie de începutul sec. VII, când o parte din populație a migrat spre sud de Dunăre, iar în cadrul unor vechi așezări din silvostepă apar noi complexe de locuit, similare celor precedente, dar cu seturi ceramice mai mult caracteristice comunităților din arealul slavilor din nord-nord-vest, de tip Praga-Korchiak166. Totodată, exact în aceleași zone apar și noi așezări, care nu includ forme ceramice specifice predecesorilor. Probabil, mișcarea acestor comunități spre sud a fost oprită de migrația triburilor de bulgari din răsărit spre Dunăre și Balcani.
Arheologic, acest nou val de colonizatori din nord-vest, mult mai numeros, este desemnat prin vestigii de tip Hansca-Scoc-Kodyn. Practic, sunt asimilate spațiile ocupate anterior, dar și cursul de jos al Bâcului, așezări apar pe Nistrul și Prutul de Jos.
Așezările deschise, concentrate în „cuiburi”, au aceeași structură, același rămâne și tipul de locuințe, cu baza adâncită în sol și cuptoare-pietrar în unul din colțuri. Exemplu clasic în acest sens este așezarea Scoc pe Răut, cu locuințe din sec. VI-VII și până în sec. X167. Pe lângă unele așezări încep să apară centre-mahalale specializate168 în metalurgie, ca la Scoc169, și gospodării în care se cocea pâine, ca la Durlești-Valea Babei170. Probabil, și olăritul era meșteșug specializat. Cu toate că vasele continuă să fie modelate cu mâna, totuși ele sunt lucrate pe o platformă, ce putea fi încet rotită. Aceasta permitea să fie aplicat și un ornament din benzi de linii incizate orizontale și vălurite, iar pe marginea gurii – alveole realizate cu degetul (Fig. 49) sau incizii cu cuțitul. Seturile de unelte rămân aceleași, și ele sunt confecționate pe loc, în acele centre specializate.
Ritul funerar practicat continuă să fie incinerarea defuncților, dar în regiunea Pruto-nistreană nu a fost cercetată nici o necropolă.
Pe la sfârșitul sec. IX în răsărit tot mai puternic devine Cnezatul Kievului și în componența lui intră spațiul Pruto-nistrean. Arheologic, acest lucru se resimte prin răspândirea în cadrul așezărilor din această regiune a ceramicii de forme tipice, tradiționale zonei, dar lucrate la roata olarului – oale cu corpul alungit, piriform, cu gâtul bine profilat și marginea puternic trasă spre exterior, având același decor liniar și liniar-văluros aplicat pe jumătatea superioară a vasului. Totodată, fenomen absolut nou pentru regiune este apariția așezărilor întărite (Fig. 50-51), apărate prin ziduri din lemn și pământ. Aceste noi elemente în cultura materială a populației din silvostepă au fost definite prin vestigiile de tip Alcedar-Echimăuți, datate în sec. X-XI.
Locuirea continuă, practic, în aceleași zone, așezările au devenit mai extinse și au apărut altele noi, printre ele fiind și cele puternic fortificate171, în care trăiau oștenii, nobilimea, negustorii și meșteșugarii de înaltă calificare. Aceste așezări întărite, de formă circulară sau ovală, erau amplasate în partea de jos a pantelor sau pe promontorii nu prea înalte din luncile văilor. În incintă se săpau fântâni căptușite cu bârne de lemn. Tipul de locuință continuă să fie cel cu baza adâncită în sol și cuptor în unul din colțuri, dar apar și complexe de suprafață. În preajma cetăților se înființau posade meșteșugărești, la care adera și populația de rând, aici activau meșterii-olari, fierarii, alți meșteșugari, aici se reducea minereul de fier și se ardea cărbunele, se practicau multe alte activități, inclusiv cele agricole și de creștere a vitelor. Și în așezările neîntărite se practicau meșteșugurile, îndeosebi, olăritul și fierăria, foarte necesare în viața cotidiană.
Despre ritul funerar practicat de purtătorii vestigiilor de tip Alcedar-Echimăuți putem judeca după necropola din preajma așezării întărite Alcedar/Rezina, unde au fost cercetați 11 din cei 34 tumuli, în ei fiind descoperite 254 morminte prin incinerație172. Arderea defuncților era efectuată în cadrul sau în preajma așezării, resturile rugului funerar se depuneau pe o platformă de lut la suprafața solului, rareori, cu vase-urne ceramice, peste care se înălța movila. La înmormântările repetate se adăuga pământ pe movilă, dar ulterior erau depuse chiar și în preajma tumulului. Necropola a funcționat între sfârșitul sec. IX și în prima jumătate a sec. X. Vasele-urne sunt oale specifice așezărilor din zonă, printre piesele de podoabă fiind și mărgele din argint, decorate cu „zerni”, sunt nasturi de bronz în formă de pară, catarame, apar vârfuri de săgeți de fier etc. Acest rit funerar era foarte caracteristic pentru populațiile din nord-vest, de la Slovacia și Cehia până în Transcarpatica173.
Pe de altă parte, în zona centrală, la Brănești/Orhei174, este o necropolă plană înființată mai târziu, la sfârșitul sec. IX, cu primele morminte prin incinerație. În ea urmează înhumarea defuncților, cu capul spre vest, după rit creștin, dar în morminte mai apar diverse podoabe cu analogii în lumea slavilor175 – reminiscențe ale credințelor păgâne. Necropola a fost folosită până în prima jumătate a sec. XI.
Situația este mai diferită în fâșia zonei de contact a silvostepei cu stepa, în preajma Codrilor. Pe lângă așezările populației sedentare încep să se așeze cu traiul unele comunități de nomazi turcico-bulgari, aceste fenomen fiind evidențiat arheologic prin vestigiile în care sunt puternice componentele culturii de tip Balcano-dunărean, dar și cele nomade de stepă176. Acest specific este exprimat de setul ceramic. El include forme de vase tipice pentru regiunea de silvostepă, lucrate la roată, cu decor liniar și liniar-văluros, dar în el se pronunță clar și tradițiile turcico-bulgare – vasele ceramice cenușii, lucrate la roată, de tip Saltovo, de producție răsăriteană, cu decor din linii lustruite. Totodată, în set apar noi forme de vase, necunoscute anterior – căldările-cazane de lut caracteristice pentru populația nomadă. Producția lor a fost organizată lângă unele așezări sau în afara lor177.
Ritul funerar practicat în această zonă, după cum vedem din cele două necropole alăturate de la Hansca, înființate mai târziu ca cea de la Brănești, este înhumarea defuncților cu capul spre vest, conform ritului creștin, dar printre acestea sunt și morminte sigur păgâne178. Piesele vestimentare și de podoabă sunt asemănătoare cu cele de la Brănești, dar necropolele au fost datate în sec. XI – prima jumătate a sec. XII179. Determinările antropologice pentru necropola Hansca „Limbari” au constatat două componente diferite printre cei înmormântați – tip antropologic (preponderent pentru femei) similar celui din necropola Brănești și caracteristic populațiilor din nord și nord-est, precum și tipul antropologic (preponderent pentru bărbați) caracteristic regiunilor din sud-est, urmași ai unuia din grupurile de populație Alano-bulgară de tip Saltovo, lucru despre care am vorbit în baza materialelor din așezări.
Locuirea în spațiul Pruto-nistrean a populației ce a lăsat vestigiile de tip Alcedar-Echimăuți, inclusiv a populației din stepă, a fost perturbată, undeva, în limitele primei jumătăți a sec. XI, sub presiunea triburilor răsăritene ale pecenegilor nomazi (sau ale uzilor), când au fost incendiate majoritatea așezărilor întărite din silvostepă, inclusiv Calfa, cu toate că datarea așezărilor din zona de contact este extinsă și în sec. XII, sau chiar XIII180, fără argumentări speciale. Populația ce a reușit să supraviețuiască atacului s-a retras spre nord, sub protecția cetăților din ținutul Haliciului.
O perioadă îndelungată de timp de după atacul pecenegilor (circa a doua jumătate a sec. XI – sec. XIV) cea mai mare parte a silvostepei dintre Nistru și Prut, nemaivorbind de stepă, arheologic, este lipsită de urme de habitat sedentar. Doar în nordul spațiului, pe Nistrul de Mijloc, pe locul unor așezări mai vechi, a fost reluată viața. Judecând după materialul ceramic din unele așezări (Mereșeuca/Ocnița) zona a fost colonizată un timp de grupuri de populație din teritoriile Cnezatului de Halici. Dar aceste vestigii încă rămân insuficient cercetate.
Doar către începutul sau prima jumătate a sec. al XIV-lea în nordul spațiului Pruto-nistrean apar primele așezări moldovenești timpurii, necunoscute anterior, concentrate îndeosebi în bazinul Ciugurului. Pentru cultura moldovenească timpurie din zonă sunt încă caracteristice vase lucrate cu mâna, sau la roata înceată, arse pe rug, cu analogii la Suceava181.
Între timp, pe la mijlocul sec. al XIV-lea zona centrală a spațiului este invadată de populație alogenă, vestigiile căreia sunt puse pe seama culturii Hoardei de Aur. Politica expansionistă a hanului Uzbek era bazată pe întemeierea orașelor în teritoriile ocupate, populate de meșteșugari și comercianți. Astfel de centre au început să fie întemeiate și între Nistru și Prut, lângă satele Trebujeni/Orhei și Costești/Ialoveni. Urme ale unor așezări rurale au fost semnalate nu departe de Lozova/Strășeni și încă în câteva puncte.
Cele mai intens studiate sunt vestigiile de lângă Trebujeni (Fig. 52), identificate a fi acel Șehr al-cedid („Orașul nou”), și cunoscut în literatură ca Orheiul Vechi182. Descoperirile monetare din acest sit (circa o mie documentate sigur) permit a presupune că orașul a existat doar circa două decenii și jumătate (1342/43 – 1368/69). În această perioadă de timp, în raza orașului au fost puse bazele unor așa edifici, cum ar fi „caravani-saraiurile”, băile orientale, moscheea, a fost ordonat centrul, cu piața și atelierele meșteșugărești, mahalale de meșteșugari s-au format pe la periferii, structura localității fiind întrețesută de casele locuitorilor. Despre componența populației acestui oraș putem judeca după produsele meșterilor olari, în formele și tehnicile confecționării vaselor ceramice fiind reflectate diverse tradiții meșteșugărești – din Crimeea, din regiunea Volga, se întâlnesc vase de producție bizantină, transcaucaziană, chineză. A fost găsit la Orhei și un tank indian de aur emis la Deli (1351-1352). O situație similară începe să se profileze și la Costești.
Slăbirea puterii centrale în Hoarda de Aur și situația instabilă de la hotarele apusene au impus abandonarea acestor orașe spre sfârșitul anilor ’60 ai sec. al XIV-lea.
Retragerea populației Hoardei de Aur din zona Codrilor a favorizat strămutarea unor noi comunități de moldoveni, pornite din regiunea Neamțului, Romanului și Bacăului183. Arheologic, acest nou val de colonizare este consemnat în bazinul Ciugurului prin complexe de locuit cu vase ceramice similare celor din cetatea Șcheia de lângă Suceava din ultimul sfert al sec. al XIV-lea, precum și vase lucrate la roata rapidă din sec. al XV-lea, care suprapuneau complexele cele mai timpurii184.
În zona centrală, la Orheiul Vechi, ceramica moldovenească a apărut nu mai degrabă de abandonarea orașului de către populația Hoardei de Aur către ultimul sfert al sec. al XIV-lea185, cu toate că materialul numismatic pledează pentru al doilea deceniu al sec. al XV-lea186. La acest timp, în preajma construcțiilor de piatră nefinisate apar locuințe cu monede moldovenești de la Alexandru cel Bun (1400-1432)187.
În a doua jumătate a sec. al XV-lea, pe timpul lui Ștefan III, așezarea Orheiului este întărită în partea de acces dinspre vest cu două șiruri de linii defensive – ziduri din lemn și pământ. Dezvoltarea economică intensă a acestei așezări de tip orășenesc, ce devine un mare centru meșteșugăresc și comercial al Moldovei, este întreruptă la sfârșitul sec. al XV-lea (1499) de un puternic atac al tătarilor, după care nu a mai putut să se refacă.
Așezările rurale timpurii în zona Codrilor au fost recent documentate arheologic: una lângă sătucul Novaci/Călărași (Fig. 54), unde a fost descoperit și un tezaur monetar (Fig. 55) îngropat la sfârșitul sec. al XV-lea188 și alta lângă Pocșești/Strășeni, dar ele încă nu au constituit obiectul unor săpături arheologice metodice. Numărul așezărilor moldovenești, care în baza materialului ceramic pot fi datate în sec. al XVI-lea și al XVII-lea este mult mai mare, ele fiind documentate în zona centrală până la limita stepei și în cea nordică a Republicii. În toată epoca medievală, începând cu cea timpurie, zona de stepă a spațiului Pruto-nistrean a fost preferată de diverse triburi de păstori nomazi răsăriteni, începând cu avarii și bulgarii, pe aici au trecut ungurii, au fost pecenegii, apoi cumanii, triburile mongoloide sau turanice și, fără îndoială, tătarii. Prezența lor deseori este fixată prin morminte sau necropole în tumulii mai vechi din regiune189 sau în preajma lor, dar datarea și apartenența lor etnică întotdeauna este dificil de stabilit, ele fiind calificate ca morminte de nomazi târzii.
În pofida faptului că am insistat asupra schimbărilor permanente în peisajul cultural al Republicii Moldova de-a lungul timpului, acest peisaj nici pe departe nu este unul complet și indiscutabil. Cu fiecare săpătură arheologică în cadrul siturilor arheologice de pe teritoriul ținutului apar noi vestigii care, uneori, sunt capabile să schimbe cardinal acest peisaj. Chiar și pentru cultura moldovenească din ținut, informațiile pe care noi le culegem din sursele scrise, nu sunt nici pe departe suficiente pentru a cunoaște acest segment al istoriei noastre, lucru dovedit de rezultatele săpăturilor arheologice recente în incinta capitalei.

Referințe bibliografice:
1. А.Л. Чепалыга, Первичное заселение Северного Причерноморья по материалам последних открытий Олдованской культуры в террасах Черного моря и его притоков. Международная конференция «Геополитические и историко-географические проблемы Причерноморья». Chișinău, 2019, p. 55-56.
2. C. Коваленко, C. Пуцунтикэ Раннепалеолитическая находка из Кошницы. Revista arheologică I, 1, 2005, p. 168-169.
3. S. Covalenco, Primele manifestări culturale. Paleoliticul și mezoliticul. Orânduirea comunei primitive. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 111-116.
4. Ibidem, p. 119.
5. L. Višnjacki, Antropogeneza: originea și evoluția omului. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 82.
6. I. Borziac, V. Chirică, Paleoliticul superior din spațiul carpato-nistrean: aspecte culturo-genetice și cronostratigrafice. Tiragetia, II, 2008, p. 19; S. Covalenco, Primele manifestări…, p. 127.
7. I. Borziac Paleoliticul și mezoliticul în spațiul dintre Nistru și Prut. Thraco-Dacica XV, 1-2, 1994, p. 28, fig. 5/7; S. Covalenco, Primele manifestări…, p. 143-144.
8. Н.А. Кетрару, Амулет из позднепалеолитической стоянки в гроте Брынзены I. Памятники древнейшего искусства на территории Молдавии. Кишинев, 1989, с. 5-10; И.А. Борзиак Предметы изобразительной деятельности человека на многослойной позднепалеолитической стоянке Косоуцы на Среднем Днестре. Памятники древнейшего искусства…, с. 11-26; I. Borziac, Otte M., Noiret P. Piese de artă paleolitică și de podoabă de la stațiunea paleolitică cu mai multe niveluri de locuire Cosăuți din zona Nistrului Mijlociu. Revista arheologică, 2, 1998, p. 6-15.
9. S. Covalenco, Primele manifestări…, p. 161.
10. Ibidem, p.164.
11. C.И. Коваленко, Н.А. Кетрару, Новые данные о мезолитической стоянке Саратены в Нижнем Попрутье. Vestigii arheologice din Moldova. Chișinău, 1997, p. 42-57.
12. O. Larina, Neoliticul pe teritoriul Republicii Moldova. Thraco-Dacica XV, 1-2, 1994, p. 41; O. Larina, Începutul economiei productive. Neoliticul. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 180-181.
13. O. Larina, Începutul economiei productive…, p. 180-181.
14. O. Larina, Neoliticul …, p. 44-45; O. Larina, Începutul economiei productive …, p. 194-196.
15. O. Larina, Începutul economiei productive …, p. 197.
16. Ibidem, p. 203.
17. В.А. Дергачев, О.В. Ларина, Памятники культуры Криш Молдлвы (с каталогом). Кишинэу, 2015.
18. В.А. Дергачев, О.В. Ларина, Памятники культуры Криш…, с. 132-180.
19. Ibidem, с. 342.
20. Ibidem, c. 180-185.
21. О.В. Ларина, Культура линейно-ленточной керамики Пруто-Днестровского региона. Монография в журнале. Stratum, 2, 1999, c. 98-100.
22. O. Larina, Neoliticul…, p. 51.
23. О.В. Ларина, Культура линейно-ленточной керамики…, c. 58-87.
24. I. Tentiuc, Contribuții la istoria și arheologia spațiului pruto-nistrean. Siturile de la Durlești și Molești. Chișinău, 2012, p. 25-26.
25. О.В. Ларина, Культура линейно-ленточной керамики…, c. 106.
26. O. Larina, Începutul economiei productive …, p. 197.
27. О.В. Ларина, В.А. Дергачев, Могильник Мариупольского типа в Молдавии. Росийская археология, 2, 2003, с.93-103;
28. O. Larina, Începutul economiei productive …, p. 216.
29. S. Marinescu-Bîlcu, Precucuteni. Enciclopedia arheologiei și istoriei vechi a României, III. București, 2000, p. 370-371.
30. V. Dergaciov, Marile civilizații de vechi agricultori. Eneoliticul. Începutul descompunerii orânduirii gentilico-tribale. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 232.
31. V. Sorokin, Culturile eneolitice din Moldova. Thraco-Dacica XV, 1-2, 1994, p. 69; Sorochin V., V. Dergaciov, Cultura Precucuteni-Tripolie A. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 238-239.
32. Г.П. Сергеев, Раннетрипольский клад у с. Карбуна. Советская археология, 1, 1963, с. 135-151; В.А. Дергачев, Кэрбунский клад. Кишинев, 1998, 120 с.
33. V. Sorokin, Culturile eneolitice…, p. 68.
34. Ibidem, p. 72.
35. Ibidem, p.74.
36. O. Șcipachin, Un topor de aramă din fondurile Muzeului Național de Istorie a Moldovei. Tyragetia, 6-7, 1998, p. 69-71.
37. V. Dergaciov, Cultura Bolgrad-Aldeni. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 249.
38. V. Dergaciov, Cultura Precucuteni…, p. 232.
39. Ibidem, p.252.
40. V. Sorokin, Culturile eneolitice…, p.77.
41. S. Țerna, și alții. Stolniceni 2016. Cercetări arheologice preventive din partea de nord-est a sitului cucutenian de mari dimensiuni. Cercetări arheologice în Republica Moldova, campania 2016. Chișinău, 2017, p. 16.
42. Ibidem, p. 17, fig. 1.
43. V. Sorokin, Culturile eneolitice…, p.87.
44. I. Manzura, Culturile eneolitice din stepă. Thraco-Dacica XV, 1-2, 1994, p. 94.
45. V. Dergaciov, Grupul cultural Suvorovo-Casimcea. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 259-260.
46. Haheu V., Kurciatov S. Cimitirul plan eneolitic de lângă satul Giurgiulești (Considerații preliminare). Revista arheologică, 1, 1993, p. 101-114.
47. Ibidem, p. 103.
48. I. Manzura, Manifestări culturale în perioada de tranziție. Thraco-Dacica XV, 1-2, 1994, p. 105-107.
49. Ibidem, p. 108-109.
50. Ibidem, p. 106.
51. Ibidem, p. 109.
52. Т.С. Пассек, Раннеземледельческие (трипольские) племена Поднестровья. Материалы и исследования по археологии, 84. Москва, 1961, с. 161; В.А. Дергачев, Выхватинский могильник. Кишинев, 1978, с. 29; Манзура И.В., Субботин А.В. Новые раскопки Выхватинского могильника. АИМ в 1984 г. Кишинев, 1989, с. 89-90.
53. О. Ларина, Позднетрипольское погребение гординештского типа на Днестре. Interferențe cultural-cronologice în spațiul nord-pontic. Chișinău, 2003, p. 62-64.
54. V. Dergaciov, Evoluția comunităților patriarhale. Epoca bronzului. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 278-279.
55. Ibidem, p. 268.
56. I. Manzura, Manifestări culturale …, p. 109-110.
57. В.А. Дергачев, Материалы раскопок археологической экспедиции на Среднем Пруте (1975-1976 гг.). Кишинев, 1982, с. 11-13; В.А. Дергачев, Особенности культурно-исторического развития Карпато-Поднестровья. К проблеме взаимодействия древних обществ Средней, Юго-Восточной и Восточной Европы. Stratum, 2, 1999, c. 195, puc. 18/1-42.
58. В.А. Дергачев, Молдавия и соседние территории в эпоху бронзы. Кишинев, 1980, с. 76
59. V. Dergacev, Epoca bronzului. Perioada timpurie. Thraco-Dacica XV, 1-2, 1994, p. 124-125.
60. В.А. Дергачев, Молдавия и соседние территории …, c. 83.
61. С. Агульников,, E. Сава Исследования курганов на левобережье Днестра. Кишинэу, 2004, с. 60, рис. 29/3.
62. V. Dergaciov, Evoluția comunităților patriarhale …, p. 291.
63. В.А. Дергачев, Молдавия и соседние территории …, c. 92.
64. В.А. Дергачев, Материалы раскопок археологической экспедиции …, с. 55-63; Т.И. Демченко, Новый памятник Единецкой культурной группы. АИМ 1984. Кишинев, 1989, с. 96 и 103; V. Dergaciov, Evoluția comunităților patriarhale …, p. 295.
65. В.А. Дергачев, Молдавия и соседние территории …, c. 121; E. Sava, Epoca bronzului – perioada mijlocie și târzie (sec. XVII-XII î.e.n.). Thraco-Dacica XV, 1-2, 1994, p. 141-142.
66. С. Агульников,, E. Сава Исследования курганов …, c. 118.
67. В.А. Дергачев, Молдавия и соседние территории …, c. 139.
68. В.А. Дергачев, E. СаваН. Раскопки комаровских поселений у с. Котяла. АИМ в 1981. Кишинев, 1985, с. 70-80.
69. E. Sava, Epoca bronzului …, p. 144.
70. E. Сава, Э. Кайзер, Поселение с «зольниками» у села Одая-Мичурин, Республика Молдова (Археологические и естественнонаучные исследования). Chișinău, 2011, c. 444-452.
71. В.И. Каврук, Новый памятник эпохи поздней бронзы в центральной Молдавии. АИМ в 1981 г. Кишинев, 1985, с. 88; С. Агульников,М. А.Н. Левинский, Исследования на поселении у г. Каушаны. АИМ 1985. Кишинев, 1990, с. 78.
72. Е.Н. Абызова, Клочко Е.О. Курганный могильник у с. Кирилены. Stratum, 2, 2005, c. 308-319.
73. В.А. Дергачев, Молдавия и соседние территории …, c. 159.
74. Ibidem, p. 180-185.
75. M. Kașuba, O. Levițki, Prima epocă a fierului (sec. XII-VIII/VII î.Hr.). Începuturile relațiilor de clasă. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 318.
76. Al. Levinschi, Les spécificités de l’emplacement des habitations du Premier et Second Âge du fer dans la zone de steppe boisée de la Moldavie Centrale. The Thracians and their Neighbors in the Bronze and Iron Ages, I. Proceeding of 12th International Congress of Thracology. Târgovişte, 2013, p. 213-215.
77. O. Levițki, Culturi din epoca hallstattului timpuriu și mijlociu. Thraco-Dacica XV, 1-2, 1994, p. 165-166.
78. O. Levițki, Piese din categoria ceramicii tehnice depistate în așezarea Trinca „Izvorul lui Luca”. Revista arheologică, IV, 1, 2008, p. 18.
79. В.Л. Лапушнян, Раскопки памятников культуры фракийского гальштата в Молдавии. АИМ в 1968-1969. Кишинев, 1972, с. 101-104.
80. О.Г. Левицкий, Курган у с. Браниште и некоторые вопросы погребального обряда раннегальштатской культуры Лесостепной Молдавии. АИМ в 1984. Кишинев, 1989, с. 138-141.
81. И.Т. Никулицэ, Гальштатское поселение в Ханском микрорайоне. АИМ (1974-1976). Кишинев, 1981, с. 83.
82. О.Г. Левицкий, Погребение раннего железного века у с. Ганск. АИМ в 1981. Кишинев, 1981, с. 125.
83. M. Kașuba, Cultura Cozia-Saharna. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 358.
84. M. Kașuba, Cultura Cozia…, p. 360-363.
85. I. Niculiță,, A. Zanoci, M. Băț, Evoluția habitatului din microzona Saharna în epoca fierului. Chișinău, 2016, p. 126-131.
86. Н.В. Гольцева, М.Т. Кашуба, Глинжень II. Многослойный памятник Среднего Поднестровья. Тирасполь, 1995, с. 11-18.
87. A.N. Levinschi, I.A. Borziac, Necropola plană de tip Saharna-Solonceni la Climăuții de Jos. Buletinul AȘM, 3 (95), 1990, p. 50-54; М.Т. Кашуба, Н.В. Гольцева, Сахарнянский могильник I (Цыглэу). Советская археология, 1, 1991, с. 197-209.
88. А.И. Мелюкова, Памятники VIII в. до н. э. на территории лесостепной Молдавии. Известия Молдавского филиала АН СССР, 4(31). Кишинев, 1956, с. 42-43.
89. O. Levițki, Cultura Șoldănești (Basarabi-Șoldănești). Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 371.
90. O. Levițki, S. Agulnicov, Cultura Belozerca. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 387-388.
91. С. Агульников, Погребальный обряд казаклийского могильника белозерской культуры. Interferențe cultural-cronologice în spațiul nord-pontic. Chișinău, 2003, 139-140, fig. 1.
92. И.В. Бруяко, Ранние кочевники в Европе. Кишинев, 2005, с. 146.
93. M. Kașuba, Cultura cimerienilor. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 399.
94. Е.В. Яровой, М.Т. Кашуба, С.В. Махортых, Киммирийский курган у пгт. Слободзия. Монография. Северное Причерноморье: от энеолита к античности. Тирасполь, 2002, с. 292-300.
95. M. Kașuba, Cultura cimerienilor …, p. 407-408.
96. И.В. Бруяко, Ранние кочевники …, c. 149.
97. В.А. Дергачев, Материалы раскопок …, с. 101-102; О.Г. Левицкий, Т.И. Демченко, Памятники скифской архаики на территории Молдовы. Древности Степного Причерноморья и Крыма, V. Запорожье, 1995, с. 42-49.
98. Э.А. Рикман, Памятник эпохи великого переселения народов. Кишинев, 1967, рис. 42/4,5; А.Н. Левинский, Раскопки на черняховском поселении Гура-Кэинарулуй I. АИМ 1985. Кишинев, 1990, с. 177.
99. I. Tentiuc, A. Levinschi, Cercetări arheologice de la Buzduganii de Jos, pe valea Țuțorei, din anul 2008. Tyragetia, III, 1, 2009, p. 249-258.
100. O. Levițki, Considerații asupra monumentelor funerare din perioada hallstattiană târzie de pe teritoriul Moldovei. Revista arheologică, 2, 1998, p. 32.
101. Al. Levinschi, Consideraţii asupra necropolei getice de la Dănceni. Tyragetia, II (XVII), 1, 2008, p. 233-234.
102. В.Л. Лапушнян, Ранние фракийцы X – начала IV в. до н. э. в лесостепной Молдавии. Кишинев, 1979, с. 55.
103. В.А. Дергачев, E. СаваН. Исследование курганов в окрестностях сёл Мерень и Кирка. Stratum, 2, 2001-2002, c. 529-534.
104. И.В. Бруяко, Ранние кочевники …, c. 160-162.
105. I. Dron, Din istoria scrisului strămoșilor noștri. Pyretus, II, Ungheni, 2006, p. 66-67.
106. А.Н. Левинский, История гетов в лесостепи Юго-Восточной Европы (конец VI – вторая половина IV вв. до н.э.). Монография в журнале. Stratum, 3, 2010, c. 26, рис. 1.
107. N. Chetraru, N. Serova, Necropola aristocraţiei scitice de la Dubăsari (sec. V-IV î.e.n.). Chişinău, 2001, p.67-68.
108. С.В. Полин, Скифский Золотобалковский курганный могильник V-IV вв до н.э. на Херсонщине. Киев, 2014, с. 430-600.
109. А.Н. Левинский, Два подхода к решению вопроса о появлении гетов в Молдавской лесостепи (VI в. до н.э.). Stratum, 3, 2005, c. 262-263.
110. Al. Levinschi, Covalenco S., Abâzov E. Fortificaţia getică “Saharna – La Revechin” – sistemul defensiv. Tyragetia, 11, 2002, p. 41-43.
111. Al. Levinschi, Fortificaţia getică “Saharna – La Revechin” (cercetările din anii 2000-2002). Cercetări arheologice în Republica Moldova (2000-2003). Chişinău, 2004, p. 70-74.
112. Al. Levinschi, Mărturii privind prelucrarea metalelor la geţi în sec. VI-IV î.e.n. Tyragetia, 12, 2003, p. 46-53.
113. И.Т. Никулицэ, Исследование гетского могильника Ханска-Лутэрия. АИМ в 1968-1969 гг. Кишинев, 1972, c. 105; А.Н. Левинский, К вопросу о погребальном обряде и обрядности у гетов Днестровско-Прутского междуречья (VI-IV вв. до н.э.). Stratum, 3, 2009, c. 167-170.
114. А.Н. Левинский, Греческие амфоры на гетских памятниках лесостепи Днестровско-Прутского междуречья – центры и ритмы поступления. Stratum, 3, 2012, c. 268-272.
115. А.Н. Левинский, История гетов …, c. 100-101.
116. А.Н. Левинский, Античные монеты и геты лесостепной Молдовы. Stratum, 6, 2005, c. 395-397.
117. V. Sîrbu, Arnăut T. Incinta fortificată de la Stolniceni, raionul Hânceşti – Rep. Moldova. Cercetări arheologice în aria nord-tracă, I. Bucureşti, 1995, p. 378-383; Al. Levinschi, Limita cronologică superioară a fortificaţiilor getice din zona Saharna – Rezina. Interferenţe cultural-cronologice în spaţiul nord-pontic. Chişinău, 2003, p. 267.
118. С.Б. Охотников, Нижнее Поднестровье в VI-V вв. до н.э. Киев, 1990, с. 42-43.
119. А. Левинский, Заселение греческими колонистами Нижнеднестровской равнины в VI в. до н.э. Международные отношения в бассейне Черного моря в скифо-античное и хазарское время. Ростов-на-Дону, 2009, c. 54-58.
120. Ibidem, c. 54.
121. T. Samoilova, Colonizarea grecească a litoralului de nord-vest al Mării Negre. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 498.
122. Л.Л. Полевой, Новые находки античных монет в Молдавской ССР. Советская Археология, 1, 1962, c. 290-291.
123. T. Samoilova, Colonizarea grecească …, p. 501.
124. И.А. Четвериков, Результаты полевых исследований у с. Глиное в 2003 году. Cercetări arheologice în Republica Moldova (2000-2003). Chișinău, 2004, p. 116
125. И.Т. Никулицэ, С.А. Фидельский, Археологические исследования на многослойном поселении Чобручи. Cercetări arheologice în Republica Moldova (2000-2003). Chișinău, 2004, p. 54.
126. Г.Ф. Чеботаренко, Некоторые редкие находки второй половины 1-го тысячелетия до н.э. с поселения Калфа. Труды Государственного Краеведческого Музея, II. Кишинев, 1969, с. 58-59
127. В.С. Синика, Е.Ф. Тащи, Н.П. Телнов, И.А. Четвериков, Поселение Красное на Левобережье Нижнего Днестра. Stratum, 3, 2012, c. 188.
128. Н.П. Телнов, И.А. Четвериков, В.С. Синика, Скифский могильник III-II вв. до н. э. Тирасполь, 2016, c. 37-43.
129. Ibidem, c. 705-725.
130. M. Tkaciuk, Manifestări culturale din sec. V – I a. Chr. Thraco-Dacica XV, 1-2, 1994, p. 228.
131. М.Е. Ткачук, Новые данные к исследованию памятников типа Поянешть-Лукашовка (по материалам Старого Орхея). Археологические исследования в Старом Орхее. Кишинев, 1991, с. 47-50.
132. M. Tkaciuk, Manifestări culturale …, p. 229
133. Ibidem, p. 229-230.
134. Г.П. Сергеев, Находка медных сосудов на территории Молдавии. Известия Молдавского филиала АН СССР, 4 (31). Кишинев, 1956, с. 135-137.
135. I. Tentiuc, V. Bubulici, A. Simalcsik, A cremation burial of a horseman near the village of Mana (the Orhei district). Tyragetia, IX, 1, 2015, p. 221-234.
136. Al. Levinschi, E. Brihuneț, Vestigiile arheologice din raza satelor Zamciogi şi Rădeni pe r. Ichel. Revista arheologică, IX, 2, 2013, p. 194.
137. A. Levinschi, S. Agulnicov, Complexe sarmatice timpurii în tumulii Nistrului de Jos. Tyragetia, 6-7, 1998, p.87
138. А.В. Гудкова, М.М. Фокеев, Земледельцы и кочевники в низовьях Дуная I – IV вв. н. э. Киев, 1984, с. 8-10 и 21-23.
139. И.А. Борзиак, О.Г. Левицкий, Исследование двух курганов в Криулянском районе. АИМ 1984, Кишинев, 1989, с. 117-118; A. Levinschi, S. Agulnicov, Complexe sarmatice …, с. 87 и 91.
140. А.В. Симоненко, Б.И. Лобай, Сарматы Северо-Западного Причерноморья в I в. н. э. Киев, 1991, с. 6-34.
141. Ibidem.
142. М.Т. Кашуба, Курчтов С.И., Щербакова Т.А. Кочевники на западной границе Великой Степи (по материалам курганов у с. Мокра). Stratum, 4, 2001-2002, c. 180-252.
143. А.В. Симоненко, Лобай Б.И., op.cit. p. 66.
144. Simonenco A. Cultura sarmaților. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 580.
145. В.А. Дергачев, Материалы раскопок …, с. 86-99, 103-124; А.В. Гудкова, М.М. Фокеев, Земледельцы и кочевники …, c. 6-21; Vornic V., V. Bubulici, Popovici S. Date preliminare privind necropola sarmatică de la Medeleni (com. Petrești, r-nul Ungheni). Arheologia preventivă în Republica Moldova, II. Chișinău, 2015, p. 59-60.
146. N. Telnov, A. Levinschi, Dacii liberi – o nouă cultură arheologică în Republica Moldova. Tyragetia, 10, 2001, p. 97-100; Vornic V., N. Telnov, V. Bubulici, Ciobanu L. Pruteni. Un centru de olărie dacic din epoca romană (cercetările din 2001 și 2003). Chișinău, 2007, p. 78-109.
147. E. Сава, Э. Кайзер, Поселение с «зольниками» …, с. 318-328.
148. Щербакова Т.А. Хозяйственный уклад населения низовьев Днестра и Дуная в позднеримское время. Хозяйственные комплексы древних обществ Молдовы. Кишинев, 1991, с. 80-81.
149. V. Vornic, și alții. Cercetările arheologice din anul 2018 în situl arheologic Sagaidac II (r-nul Cimișlia). Cercetări arheologice în republica Moldova, campania 2018. Chișinău, 2019, p. 76.
150. Idem, Жилые и хозяйственные сооружения на поселениях позднеримского времени в зоне Буджакской степи. Днестро-Дунайское междуречье в I – начале II тыс. н. э. Киев, 1987, с. 43-52.
151. Idem, Керамический комплекс поселения III-IV вв. у с. Томай. АИМ 1983. Кишинев, 1988, с. 92-97.
152. Idem, Могильник первых веков нашей эры у с. Етулия. АИМ 1974-1976. Кишинев, 1981, с. 116.
153. М.М. Фокеев, Позднейшие могильники сарматского времени в степи между Днестром и Дунаем. Древности юго-запада СССР (I – середина II тысячелетия н. э.). Кишинев, 1991, с. 56-61.
154. А.Н. Левинский, Исследование черняховского поселения Голяны. АИМ 1984. Кишинев, 1989, с. 182-184.
155. O. Șarov, Cultura Černjachov-Sântana de Mureș. Istoria Moldovei. Epoca preistorică și antică (până în sec. V). Chișinău, 2010, p. 592.
156. A. Levinschi, Atelierele de ceramică de la Solonceni și unele probleme privind olăritul la purtătorii culturii Sântana de Mureș-Cerneahov. Tyragetia, 3, Chișinău, 1996, p. 61-73; Тентюк И.С. Поселение первых веков нашей эры у с. Мындрешты. АИМ 1985. Кишинев, 1990, с. 166-173.
157. Э.А. Рикман, Памятник эпохи великого переселения народов. Кишинев, 1967, с. 43-83; И.А. Рафалович, Данчены. Могильник Черняховской культуры III-IV вв. н. э. Кишинев, 1986, с. 28-117.
158. A. Levinschi, Gräberfelder der späten Sîntana de Mureş-Černjachov-Kultur. Die Sîntana de Mureş Černjachov-Kultur. Acten des Internationalen Kolloquiums in Caputh vom 20. Bis 24. Oktober 1995. Bonn, 1999, p. 23-24.
159. A. Levinschi, Despre un grup de necropole ale culturii Sîntana de Mureș-Cerneahov din interfluviul Nistru-Prut. Tyragetia, 4-5. Chișinău, 1997, p. 127.
160. О.М. Приходнюк, О территории формирования и основных направлениях распространения пеньковской культуры. Древности юго-запада СССР (I – середина II тысячелетия н. э.). Кишинев, 1991, с. 106.
161. Н.П. Телнов Некоторые итоги и задачи изучения славянской культуры VI-IX вв. на территории Молдавии. АИМ 1983. Кишинев, 1988, с. 7.
162. И.А. Рафалович, Н.В. Гольцева, Раннеславянское поселение V-VII вв. Данчены I. АИМ 1974-1976 гг. Кишинев, 1981, с. 132-134.
163. Ibidem, c. 8.
164. И.А. Рафалович, Данчены …с. 25-27.
165. И.А. Рафалович, В.Л. Лапушнян, Могильник и раннеславянское городище у с. Селиште. АИМ в 1973 г. Кишинев, 1974, с. 104-140.
166. Н.П. Телнов Изучение славянской культуры в Молдавии в конце 70-х – в 80-е годы. Днестро-Дунайское междуречье в I – начале II тыс. н. э. Киев, 1987, с. 59.
167. Н.П. Телнов, Рабинович Р.А. Результаты работ на поселении Скок. АИМ 1985. Кишинев, 1990, с. 208.
168. Gh. Postică, Civilizația medievală timpurie din spațiul Pruto-Nistrean (sec. V-XIII). București, 2007, p. 156.
169. Н.П. Телнов Исследование железоделательных сооружений поселения Скок. АИМ в 1982 г. Кишинев, 1986, с. 84-88.
170. I. Tentiuc, Contribuții la istoria și arheologia spațiului pruto-nistrean. Siturile de la Durlești și Molești. Chișinău 2012, р. 49-50.
171. П.П. Бырня, К проблеме градообразования в Поднестровье в период раннего средневековья. Древности юго-запада СССР (I – середина II тысячелетия н. э.). Кишинев, 1991, с. 188-192.
172. Г.Б. Федоров, Работы Пруто-Днестровской экспедиции в 1960-1962 гг. Краткие сообщения института археологии, 99. Москва, 1964, с. 87-88; Г.Б. Федоров, Работа Пруто-Днестровской экспедиции в 1963 г. Краткие сообщения института археологии, 113. Москва, 1968, с. 90-93.
173. В.В. Седов, Восточные славяне VI-XIII вв. Москва, 1982, с. 126.
174. Г.Б. Федоров, Работа Пруто-Днестровской экспедиции в 1963 г. Краткие сообщения института археологии, 113. Москва, 1968, с. 90-93.
175. Г.Б. Федоров, Чеботаренко Г.Ф., Великанова М.С. Бранештский могильник X-XI вв. Кишинев, 1984, с. 48-52.
176. Г.Ф. Чеботаренко, Население центральной части Днестровско-Прутского ьуждуречья в X-XII вв. Кишинев, 1982, с. 54-55.
177. Н.П. Телнов, Г.Ф. Чеботаренко, Гончарная мастерская с поселения у с. Ганск. Средневековые памятники Днестровско-Прутского междуречья. Кишинев, 1988, с. 72-76; I. Tentiuc, Contribuții la istoria …, p. 109-112.
178. Рикман Э.А., И.А. Рафалович, Хынку И.Г. Очерки истории и культуры Молдавии. Кишинев, 1971, с. 160-162.
179. Г.Ф. Чеботаренко, Население центральной части …, c. 22, 24; I. Tentiuc, Populația din Moldova Centrală în sec. X-XIII. Chișinău, 2017, p. 170-171.
180. I. Tentiuc, Populația din Moldova …, p. 10.
181. П.П. Бырня, Сельские поселения Молдавии XV-XVII вв. Кишинев, 1969, c. 33-35.
182. Е.Н. Абызова, Бырня П.П., Нудельман А.А. Древности Старого Орхея. Золотоордынский период. Кишинев, 1981, с. 89.
183. П.П. Бырня, Сельские поселения Молдавии …, c. 32-33.
184. Ibidem, p. 34-35.
185. Е.Н. Абызова, Бырня П.П., Нудельман А.А. Древности Старого Орхея. Молдавский период. Кишинев, 1982, с. 33.
186. Ibidem, p. 35.
187. Ibidem, p. 69
188. A. Boldureanu, Un tezaur din sec. XV-XVI descoperit recent în raionul Călărași. Al X-lea simpozion de numismatică. Chișinău, 2009, p. 22.
189. С. Агульников,М., E. СаваН. Исследования курганов на левобережье Днестра. Кишинзу, 2004, с. 49.