dr. Alla CEASTINA
Republica Moldova beneficiază de o istorie bogată şi o natură pitorească. Aici s-au păstrat numeroase monumente arhitecturale şi urbanistice – părţi componente ale patrimoniul cultural construit. Deseori ţara noastră este numită „muzeu sub cerul liber”. Peisajele fermecătoare, monumentele istorice și arhitecturale atrag interesul viu al turiştilor, numărul cărora este în creştere.
Arhitectura Republicii Moldova s-a constituit timp de secole. Fiecare epocă istorică și-a lăsat amprenta proprie asupra arhitecturii ei.
Monumentele arhitecturale şi urbanistice din ţara noastră pot fi clasificate în felul următor:
1. Urbanistice, care includ oraşe istorice sau zone conservate ale urbelor, aşezări rurale, fragmente ale planimetriei medievale de o incontestabilă valoare istorică şi culturală, de asemenea pieţe, cartiere, străzi, bulevarde, ansambluri arhitecturale, complexuri de importanţă istorică, artistică şi urbanistică;
2. De arhitectură rezidenţială reprezentate de diferite construcţii din spaţiul urban şi rural, conservate împreună cu anexele sale, în special palatele, conacele, vilele urbane, casele ţărăneşti ş.a.
3. De arhitectură civilă cu instituțiile sale administrative, educaţionale, culturale, comerciale, medicale, poștale ş.a. cu clădirile teatrelor, cluburilor, muzeelor, băncilor, gărilor, bibliotecilor ş.a.
4. De arhitectură religioasă care includ ansambluri monahale, biserici, sinagogi, clopotniţe, schituri ş.a.
5. De arhitectură militară reprezentate de cetăți, castele, bastioane, turnuri, ziduri, valuri de pământ ş.a.
6. De arhitectură industrială cu turnuri (castele) de apă, vinării, mori de apă şi de vânt, poduri ş.a.
7. De arhitectură peisagistică şi de design al parcurilor şi grădinilor, care includ amenajări peisagistice legate direct de monumentele arhitecturale, precum și parcuri, canale, fântâni, sculptură, forme arhitecturale mici asociate designului parcului ş.a.
8. Structuri monumentale arhitecturale şi sculpturale, cum ar fi obeliscuri, arcuri triumfale, coloane, pietre funerare, cruci ş.a.
9. Forme arhitecturale mici utilizate în arhitectura populară, incluzând porți, fântâni, izvoareş.a.1
Urbaniștilor și arhitecților, care au activat în spaţiul nostru le-a revenit un rol foarte important în formarea ambianţei arhitecturale. Creația lor încadrează monumente de unicat, ansambluri urbanistice și peisagistice, care au format „spiritul locului”, conferind astfel așezărilor urbane o imagine irepetabilă.
Din Evul Mediu s-au păstrat unele locaşuri de cult şi cetăţi, în care şi-au depus sufletul mai mulţi meşteri de lucrări talentaţi.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea se remarcă prin activitatea lor arhitecții, inginerii cadastrali și militari astăzi uitați sau rămași în anonimat – Mihail Ozmidov, Egor Foerster (Förster), Ivan Hartingh, Iosif Bettini, Andrei Rosițki, Bogdan Eitner, Andrei Gleinig, Ivan (Johann) Speeth, Alexander Schtaubert, Avraam Melnikov, Ivan Kozlov, Franz Buderski, Anton (Antoine) Weisman, Giorgio Toricelli, Joseph Charlemagne, Ludwig Charlemagne, Iosif (Osip) Gasquet, Nikolai Golikov, Aleksei Lukașevici, Vasili Morgan, Mihail Liubenkov, Franz (Francesco) Boffo ş.a. – dar care au contribuit substanțial la crearea și modifi carea „personalităţii” orașului basarabean și a expresivității lui artistice. La acea vreme stilul dominant în arhitectura Basarabiei este stilul clasicist rus, dar nefiind lipsite şi unele manifestări ale neogoticului, romantismului şi Empire-ului.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului XX-lea arhitectura Basarabiei se prezintă ca o continuitate a tradițiilor clasicismului cu folosirea elementelor barocului vienez, Renașterii italiene ş.a. Totodată, ea se prezintă ca o amplă manifestare a eclecticii cu o multitudine de forme și combinaţii din diferite stiluri arhitecturale. În această perioadă se remarcă arhitectul oraşului Chişinău și al regiunii Basarabia Luca Zaușkevici, succedat în acelaşi post de celebrul architect Alexandru Bernardazzi. Grație efortului său creativ în Basarabia au fost construite numeroase edificii de menire publică şi socială. La Chișinău au apărut biserica grecească Sf. Pantelimon, școala comunității luterane, conacul lui Râșcanu-Derojinski ș.a. În oraşul Hâncești a fost edificat Palatul lui Manuc-Bei, la Bender – biserica catolică, iar la Ungheni – biserica cu hramul Sf. Aleksandr Nevski.
Alături de Bernardazzi a activat arhitectul Henrik Lonskoi, după proiectul căruia au fost ridicate clădirea Judecății regionale şi cea a gării din oraşul Chișinău. Inginerul Mihail Cecherul-Kuș a proiectat clădirea Băncii din orașul Chișinău, arhitectul Nicolae Țiganco a fost autorul primului Muzeu al Zemstvei din Basarabia, construit la Chișinău la începutul secolului al XX-lea. Mai târziu celebrul architect Alexei Șciusev a elaborat câteva proiecte, care au cuprins case de raport și un azil pentru copii la Chișinău, biserica din satul Cuhureștii de Sus ş.a. Alți arhitecți basarabeni, mai puțin cunoscuți, precum Vasili Elcașev, Luca Semco-Savoischi, Gheorge Cupcea ș.a. au adus o contribuție semnificativă în edificarea clădirilor obștești și a obiectivelor de cult.
În continuare vor fi prezentate informaţii referitoare la arhitectura şi istoria unor monumente de valoare din Republica Moldova. Ele vor fi suplimentate cu date inedite din arhive.
Timp de mai bine de zece ani, începând cu anul 1817, a durat corespondenţa privind construcţia la Chişinău a Catedralei Naşterii Domnului, idee înaintată şi promovată în permanenţă de către arhiepiscopul Dimitrie Sulima. Edificiul în cauză trebuia să devină principalul obiectiv de cult al oraşului. Pâna la construcţia acestuia, locul principal îl deţinea Catedrala Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil. Însă acest locaş de cult era situat în partea veche a oraşului, în loc greu accesibil pentru serviciile divine solemne, care deja nu mai corespundea cerinţelor unei Catedrale. Din acest motiv, arhiepiscopul Dimitrie Sulima în referinţa de la 16 ianuarie 1818 adresată general-guvernatorului Novorosiei şi Basarabiei Mihail Voronţov solicita marelui cneaz de a interveni pentru a obţine permisiunea pentru edificarea Catedralei cu închinarea pristolului principal sărbătorii Naşterii Domnului 2.
Istoria edificării ansamblului arhitectural al Catedralei Naşterea Domnului împreună cu clopotniţa este relatată în detalii în documentele, păstrate la Arhiva Naţională a Republicii Moldova. În fondul arhivistic al Consiliului Suprem al Basarabiei, în dosarul privind alocarea sumei necesare de bani pentru construcţia în perioada anilor 1827-1828 se menţionează că „… guvernatorul plenipotenţiar al regiunii Basarabia la şedinţa preliminară cu Preasfinţia sa Arhiepiscopul de Chişinău Dimitrie, recunoscând în timpul aflării sale în oraş necesitatea construcţiei la Chişinău a unei Catedrale noi, a invitat din Sankt Petersburg pe Avraam Melnikov, profesor de arhitectură al Academiei Imperiale de Arte pentru elaborarea planului architectural de construcţie al Catedralei, al faţadelor sale şi al clopotniţei”3. Astfel, cneazul Mihail Voronţov, care în 1828 a devenit general-guvernatorul Novorosiei şi Basarabiei, a insistat ca proiectul noii Catedrale să fie comandat anume unui arhitectului invitat din capitală. În acest context, sunt actuale câteva informaţii privind biografia ilustrului arhitect.
Avraam Melnikov (1784–1854) s-a născut la 30 iulie 1784 în localitatea Oranienbaum, în familia unui slujitor al bisericii. Din 1795 îşi face studiile la şcoala de educaţie de pe lângă Colegiul Academiei de Arte. În perioada anilor 1800-1806 este student în clasa de arhitectură a Academiei de Arte şi obţine diploma de pictor. În anii 1808-1811 A. Melnikov urmează
studiile de perfecţionare în oraşele italiene. Deja în 1812 este recunoscut ca academician în domeniul arhitecturii, graţie profesionalismului şi marelui talent. Vizita în Italia a lăsat o amprentă deosebită asupra creaţiei lui A. Melnikov, opera sa fiind nemijlocit legată de perioada clasicismului, una din cele mai interesante perioade de dezvoltare a arhitecturii ruse. Anume acestui specialist, „discipolul lui Andreian Zaharov, îi revine înalta misiune istorică – de a finisa şi a culmina evoluţia şcolii clasiciste ruse în arhitectură” 4. Astfel, la acea vreme A. Melnikov fusese autorul celor mai renumite monumente arhitecturale din Imperiul Rus, precum biserica Sf. Nicolae din Sankt Petersburg, biserica Adormirea Maicii Domnului din Novgorod, catedrala din Kazan ş.a.
Catedrala Naşterii Domnului din Chişinău prezintă una din creaţiile de importanţă majoră ale perioadei clasiciste din arhitectura primei jumătăţi a secolului al XIX-lea. Planul cruciform simetric al construcţiei permitea amplasarea acesteia într-un spaţiu deschis. Piatra de temelie a noii Catedrale a fost pusă la 11 mai 1830. Locul ales pentru construcţie era umed, denotând prezenţa apelor subterane, din care motiv adâncimea fundaţiei a fost mărită de la doi la cinci metri, fiind preconizate şi măsuri suplimentare de drenare şi izolare a apelor. Atât soclul, cât şi fundaţia, au fost zidite din piatră locală neprelucrată. Din cauza apelor subterane, prezente practic chiar la baza construcţiei, Catedrala a fost proiectat fără spaţii de subsol, iar pereţii pâna la nivelul soclului erau astupaţi cu pământ. În primul an a fost construită fundaţia, iar în 1832 erau finisaţi pereţii şi cupola. Acoperişul şi cupola Catedralei au fost colorate în verde. Clădirea fusese tencuită în interior şi în exterior, apoi văruită, obţinând astfel o nuanţă clasică alb-gălbuie. „În procesul de construcţie a Catedralei din Chişinău, A. Melnikov a folosit experienţele acumulate pe parcursul construcţiei bisericii Sf. Nicolae şi proiectării Catedralei Sf. Isaac. Partea inferioară a Catedralei din Chişinău, mărită de câteva ori, practic repetă primul nivel al bisericii Sf. Nicolae, iar forma cupolei prezintă o analogie cu cea a Catedralei Sf. Isaac. Rezultatele strălucite au fost atinse graţie combinării libere a elementelor din proiectele anterioare şi a raportului masei clădirii”5 (Fig.1). Motivul fundamental al arhitecturii clasiciste prezintă contrastul între fineţea pereţilor şi cele patru colonade, care a fost folosit cu succes de către A. Melnikov. „Aceeaşi claritate a construcţiei, similar cu cea lapidară, poseda şi clopotniţa cu patru nivele. Ea era amplasată pe axa est-vest a Catedralei la o distanţă de 40 m de la clădirea principală. Ferestrele clopotniţei posedă terminaţiii semiovale la nivelul doi şi patru, iar la nivelul trei posedă terminaţii dreptunghiulare, decorate cu pilaştri cu capiteluri ionice (conform proiectului, iniţial erau preconizate capitelurile corintice)” 6. Interiorul Catedralei Naşterea Domnului din Chişinău se deosebea prin stricteţea şi eleganţa elementelor arhitecturale. Conform propunerii contelui Voronţov, în 1834, pentru înfrumuseţarea Catedralei, pictorul Kovşarov a elaborate schiţe pentru lucrările de picture a interiorului cu scene biblice şi chipuri de sfinţi, obţinând dreptul de a picta iconostasul Catedralei. Artistul plastic a decorat pereţii, prezentând evenimente istorice şi scene biblice. Înaltpreasfinţitul Dimitrie, Arhiepiscop de Chişinău şi Hotin „a găsit motivele iconostasului destul de agreabile, expunând doar unele sugestii la acest capitol”7. Clopotniţa a devenit parte indispensabilă a ansamblului arhitectural al Catedralei, a cărei construcţie a durat mai bine de şase ani, începând cu anul 1830. Edificarea Catedralei şi a clopotniţei a fost finisată la 12 iulie 1835 (Fig. 2). În anul 1836 architectul Luca Zaușkevici (1807 – după 1859) a elaborat schița privind așezarea în Catedrala din Chișinău a lanțurilor pentru suspendarea policandrului și a stranei din metal (Fig.3). În anii 1839-1840, în cinstea victoriei Imperiului Rus în războiul ruso-turc, pe axa Catedralei şi clopotniţei, fusese inaugurat Arcul de Triumf, care făcea parte din complexul arhitectural al centrului urban (Fig.4). Autorul obiectivului comemorativ a fost arhitectul L. Zauşkevici. Acest monument pe parcursul timpului a avut mai multe denumiri: Arcul Victoriei, Arcul de Triumf, Porţile Sfinte (Fig.5). Monumentul în cauză dispune de un plan pătrat, având o înălţime de 13 m. Este zidit din piatră albă şlefuită, formând un volum cubic cu două nivele. Primul nivel include pasaje pentru pietoni, având patru piloni masivi, realizaţi în stil corintic, plasaţi pe postamente masive. Nivelul superior este decorat în stil clasic.
Merită atenţie şi istoria construcţiei acestui monument îndrăgit de chişinăuieni. „Arhiepiscopul Dimitrie, care iniţiase construcţia Catedralei din Chişinău, avea grijă ca toate cele necesare pentru serviciul divin public să fie făcute către timpul finisării Catedralei sau îndată după construcţie”8. O deosebită atenţie pentru el a devenit procurarea clopotelor. Încă în 1833 arhiepiscopul Dimitrie a trimis o cerere general-guvernatorului Novorosiei şi Basarabiei M. Voronţov pentru turnarea clopotelor din cuprul tunurilor turceşti vechi. În legătură cu aceste evenimente, arhiepiscopul Dimitrie scria lui M. Voronţov următoarele: „Nu refuzaţi, Vă rog, intenţia de a înfrumuseţa Catedrala basarabeabă cu numărul necesar de clopote”9. La rândul său, M. Voronţov s-a adresat ţarului rus Nicolae I cu rugămintea de a permite turnarea clopotelor pentru Catedrala din Chişinău, cerând în acest scop 1500 de puduri de cupru. „Rugămintea şi insistenţa contelui Voronţov faţă de ministrul militar şi Împărat avuse succes. Împăratul Nicolae I a permis eliberarea a 1000 de puduri de cupru pentru turnarea clopotelor din tunurile turceşti, aduse la Ismail din Silistria. Despre acest gest generous şi sacrificiul preţios pentru Eparhia din Basarabia contele Voronţov a anunţat arhiepiscopul de Chişinău la 30 iulie 1835”10. Corespondenţa general-guvernatorului din anul 1836 conţine de asemenea informaţii preţioase privind turnarea clopotelor din tunurile turceşti, inclusiv şi pentru bisericile din Ismail. Însă rămânea de rezolvat o problemă complicată – unde să fie turnate clopotele. Din motivul că tunurile se aflau în cetatea Ismail, la propunerea guvernatorului Basarabiei Pavel Feodorov, s-a hotărât „de a turna clopotele la Ismail… Comendantul cetăţii Lev Karnovici… a luat asupra sa toate cheltuielile privind această acţiune, directivele necesare şi supravegherea”11. „Pentru fiecare pud de cupru pentru un clopot sunător, s-a adăugat câte 5 funţi de staniu. Cuprul rămas a fost vândutcâte 25 ruble pentru un pud, iar suma câştigată a mers pentru plătirea cheltuielilor de turnare şi transportare a clopotelor la Chişinău”12. Pentru turnarea clopotelor a fost invitat meşterul din Gubernia Kiev, Vasili Losenko, care a semnat un contract cu comandantul cetăţii Ismail „pentru turnarea clopotelor din tunuri turceşti pentru biserica din Ismail şi Catedrala din Chişinău”. Meşterul se obliga să construiască la Ismail o turnătorie temporară din lemn şi cărămidă, fapt despre care ne relatează şi dosarul din anul 1837 („Despre turnarea clopotelor pentru Catedrala din Chişinău”)13. Din cantitatea de cupru eliberată, s-au turnat iniţial trei clopote: un clopot uriaş cu greutatea de 400 puduri, două clopote câte 200 şi 100 de puduri respectiv şi două clopote câte 50 şi 25 de puduri greutate. Pe suprafaţa clopotelor a fost turnată inscripţia: „din bunăvoinţa împăratului Nicolae I în anul 1838”, iar pe la margini a fost scris: „pentru Catedrala Naşterea Domnului din Chişinău”. Departamentul militar a elaborat traseul cel mai accesibil pentru transportarea lor la Chişinău. Clopotele au fost aduse de căruţe speciale, iar la intrare în oraş s-a dovedit că deschiderea clopotniţei era prea îngustă pentru clopotul uriaş. Arhiepiscopul Dimitrie scria la 25 iunie 1839: „Cele două clopote de 200 şi 100 puduri respectiv, vor intra în clopotniţă, pe când clopotul de 400 de puduri era mult mai mare…”14. Atunci şi a apărut ideea de a edifica în axa Catedralei o construcţie specială, care urma să găzduiască clopotul cel mare şi ceasul orăşenesc. Ea trebuia să fie în acelaşi timp şi clopotniţă, şi arcul triumfal – simbol al victoriei armatei ruse în războiul ruso-turc, dar şi intrarea solemnă în Grădina Catedralei. Documentele de arhivă privind corespondenţa dintre guvernatorul Basarabiei şi locuitorul Chişinăului Ivanov ne informează despre contractul referitor la montarea clopotelor pe Catedrală în anul 183915. Astfel, la 13 iunie 1839, Constantin Ivanov se obliga pentru 1000 de ruble să fixeze cinci clopote „pe clopotniţa de pe lângă Catedrala nou-construită, iar cel mai mare clopot – pe porţile, care se construiau la intrare în parcul alăturat”16, lăsând în calitate de amanet, în caz de nereuşită, toată
averea sa imobilă. La data de 8 august 1839, la solicitarea Dumei orăşeneşti din Chişinău către arhitectul Zauşkevici, „trebuia de venit în Piaţa Catedralei pentru montarea clopotelor aduse din Ismail de către Ivanov”17 . Astfel, Arcul de Triumf proiectat de L. Zauşkevici, a devenit parte componentă a ansamblului architectural al Catedralei. La 3 august 1839, clopotul cel mare a fost ridicat şi fixat pe bolta Arcului de Triumf, care era încă în proces de edificare. La aceeaşi vreme, tot aici a fost instalat ceasul mare al oraşului.
Conacul lui Manuc-Bei din Hânceşti
Potrivit revistei „Arhitectul”, într-o schiță biografică dedicată lui A. Bernardazzi18, Conacul lui Manuc-Bei din Hânceşti a fost construit după proiectul acestui arhitect. Anume el, un elvețian de origine italiană, care provenea dintr-o familie de arhitecți, a devenit autorul numeroaselor clădiri și construcţii din Basarabia, inclusiv al palatelor, bisericilor, parcurilor ş.a. El poate fi numit pe bună dreptate cel mai strălucit maestru al cărui talent este imortalizat astăzi în monumentele de arhitecturale din Republica Moldova, Ucraina și Caucazul de Nord (Fig. 6). Edificiul vizat, care găzduiește actualmente Muzeul regional de Istorie şi Studiere a Ţinutului, se află în oraşul Hânceşti, la aproximativ 40 km spre vest de Chișinău. Despre existența orașului se cunoaşte mai bine datorită documentelor principelui armean Manuc-Bei. „Prinţul Armenilor” s-a refugiat în Basarabia, a cumpărat aici un teren și a construit un palat, în care, din nefericire, nu a reuşit să locuiască din cauza morţii subite. Cneazul Manuc-Bei Mirzoian (Emanuel Martirosi Mârzaian) a fost un diplomat cunoscut atât în Imperiul Otoman, cât şi în Imperiul Rus. Cu asistenţa pricipelui armean, în palatul său din București, a fost semnat tratatul de pace ruso-otoman din 1812. El a pus bazele producției de vinuri moldovenești folosind tehnologia franceză. Copiii și nepoții din Manuc-Bei l-au invitat pe renumitul arhitect A. Bernardazzi să proiecteze și să construiască Casa de vânătoare cu basoreliefuri de familie, care ar trebui să se asocieze cu Palatul într-un ansamblu architectural unic (Fig 6a). Urmaşii săi au edificat o fabric de vin și au promovat industrializarea vinificaţiei locale. Conacul, un adevărat palat realizat în stilul eclectic, cu o grădină de iarnă, turnuri de veghe și decor original, a fost construit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în baza proiectului lui A. Bernardazzi. Decenii la rând el a fost proprietatea familiei Mirzoian, urmaşii principelui Manuc-Bei (Fig. 6b).
Primul spital orăşenesc din Chișinău
Unul din primii arhitecţi al Basarabiei se consideră nobilul Mihail Ozmidov (1782-1826)19. După absolvirea Colegiului Popular din Kiev (1799) el a lucrat în calitate de ajutor al arhitectului orăşenesc A.I. Melenski. „Pentru merite deosebite, abnegaţia în executarea funcţiilor, îndeosebi, pentru activitatea în domeniul construcţiei clădirilor particulare şi publice din lemn şi din piatră şi pentru elaborarea planului general al oraşului Kiev în anul 1803”20 Mihail Ozmidov fusese decorat cu numeroase distincţii statale. El îşi începe activitatea la Registrul colegial, devenind în 1806 secretar de gubernie, iar din anul 1809 documentele îl atestă în calitate de consilier titular. În1811, părăsind postul de arhitect adjunct al oraşului Kiev, M. Ozmidov este chemat la Iaşi. Aici el avea obligaţiunea de a amenaja la Lăpuşna şi Orhei instalaţii pentru asigurarea cu salpetru a „parcului de artilerie” din Kameneţ-Podolsk. În acelaşi timp, era preocupat de întocmirea planului general al oraşului Iaşi, amenajarea pavajului şi a părţii carosabile a străzilor, salubrizarea oraşului, îndeplinindu-şi obligaţiunile „cu o deosebită abnegaţie şi insistenţă artistică profesionistă, specifică funcţiei sale”21. Acest fapt l-a făcut pe Pantelimon Halippa se menţioneze capacităţile profesioniste ale lui M. Ozmidov, care l-au determinat pe mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni să-l desemneze la 1812 în calitate de architect gubernial pentru amenajarea teritoriului Basarabiei22. Astfel, la 21 iunie 1813, arhitectul gubernial al Basarabiei, consilierul titular Mihail Ozmidov, primeşte de la guvernatorul Scarlat Sturdza obligaţiunea de a elabora noul plan urbanistic al oraşului Chişinău. Conform proiectului, se interzicea construcţia clădirilor în oraşul vechi fără permisiunea arhitectului gubernial, explicând acest fapt prin „necesitatea aspectului uniform şi plăcut al oraşului”23. Cu regret, planul urbanistic al arhitectului M. Ozmidov, elaborat la 1813, nu s-a păstrat. Documentul topografic avea şi mici neajunsuri: „planul nu avea determinate strict liniile străzilor, din care motiv s-a produs construcţia dezordonată a clădirilor şi caselor de locuit, care ulterior a constituit un impediment serios în procesul de planificare a străzilor”24. La începutul secolului al XIX-lea problema edificării unei noi clădiri a spitalului orăşenesc devenise extreme de acută. „Construcţia urgentă în oraşul Chişinău a spitalului orăşenesc din anumite considerente devine o necesitate, iar pe de altă parte nu prezintă dificultăţi pentru realizare”25. Una dintre sarcinile primordiale a devenit crearea condiţiilor optime pentru acordarea ajutorului medical populaţiei. General-maiorul Hartingh, administratorul Basarabiei la acea vreme, recunoştea că „instituirea imediată a spitalului municipal în oraşul gubernial Chişinău este, pe de o parte, o necesitate acută, iar pe de altă parte – comod de realizat”26. La 14 mai 1814 a fost desemnat un comitet special pentru construcţie, în componenţa căruia intra şi arhitectul M. Ozmidov. Conform contractului cu Comitetul de Construcţie, semnat la 5 iulie 1814, nobilul Lavrentie Kraevski şi orăşenii Ilia Trubaci şi Constantin Tonea, sub nemijlocita conducere a lui M. Ozmidov, urmau să construiască Spitalul orăşenesc din blocuri de piatră, cu clădiri suplimentare special amenajate şi cu dependinţe necesare. Spitalul a fost ridicat în partea oraşului cunoscută ca Alexandru. La 15 iulie 1816, în raportul guvernatorului plenipotenţiar al regiunii Basarabia, Alexei Bahmetiev, sunt incluse informaţii privind finisarea construcţiei spitalului de piatră, care putea găzdui concomitent circa 70 de persoane ( Fig.7). În conformitate cu fişa de inventariere a spitalului nou-construit, situat la marginea oraşului, pe strada Alexandru, „el includea blocul principal şi cinci blocuri secundare cu grilă în faţă şi gard de nuiele, care împrejmuia pe perimetru curtea interioară şi grădina”27. Actualmente, proiectele din anul 1816 cu referinţă la spitalul din Chişinău, cu semnăturile inginerului general-maiorului Hartingh şi ale inginerului cadastral şi arhitectului basarabean, consilierul titular Mihail Ozmidov, se păstrează în fondurile Arhivei Istorice de Stat a Rusiei din oraşul Sankt Petersburg. Astăzi, în locul primului spital orăşenesc de altă dată se află Spitalul de Traumatologie şi Ortopedie din Chişinău, în trecutul nu prea îndepărtat Spitalul Clinic Republican, deschis la 1945, în baza Spitalului Orăşenesc nr. 1 de pe strada centrală, Alexandru, actualmente bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, nr. 190 (Fig. 7a.) Practic, timp de 200 de ani, spitalul cu toată certitudinea păstrează dreptul de a fi numit cea mai veche instituţie medicală din oraşul Chişinău. Şi, în pofida faptului că în comparaţie cu proiectul iniţial al arhitectului Ozmidov, cu timpul multe detalii nu şi-au păstrat forma originală, este necesară păstrarea ansamblului clădirilor spitalului contemporan, care poate fi considerat monument de arhitectură din prima jumătate a secolului al XIX-lea şi parte componentă a tezaurului patrimoniului cultural din Republica Moldova.
Sunt incontestabile meritele arhitecţilor din Basarabia în procesul de edificare şi dezvoltare a oraşului Chişinău în prima jumătate a secolului al XIX-lea conform planului urbanistic aprobat. Încă de atunci arhitecţii Mihail Ozmidov şi Bogdan Eitner încep construcţia noilor tipuri de clădiri, necunoscute până atunci în Basarabia – carantine, posturi de grăniceri, spitale militare, staţii poştale ş.a. Arhitecţii Osip Gasket, Avraam Melnikov,
Luka Zauşkevici ş.a. au continuat tradiţiile arhitecturale ale înaintaşilor. Graţie acestor specialişţi, Chişinăul obţine o nouă înfăţişare. Cu regret, la momentul actual majoritatea construcţiilor arhitecturale edificate în prima jumătate a secolului al XIX-lea nu s-a păstrat. Însă şi acest număr mic de monumente prezintă mărturii elocvente privind creaţia profesionistă a arhitecţilor din Basarabia în epoca clasicismului.
Banca orașenească din Chișinău (astăzi Sala cu orgă) după proiectul arhitectului Mihail Cekerul-Kuș (1865-1917)
Arhitectul Mihail Cekerul-Kuș s-a născut la1865 in județul Orhei, într-o familie de nobili ereditari. Obtinând studii de inginer-tehnolog după absolvirea Institutului tehnologic din Harkov, tânărul specialist și-a continuat activitatea la Chișinău în calitate de ajutor de arhitect principal în Direcția orașenească. Mai târziu el devine arhitect principal al orașului. Pe parcursul activității sale la Chișinău au fost construite mai multe edificii, printre care clădirea Băncii orăşeneşti, una dintre cele mai importante realizări ale acestui arhitect. În ceea ce privește Banca orăşenească, construcţia ei a durat şapte ani. Clădirea este realizată în forme monumentale, în stilul clasicismului romantic. Daca ne referim la momentul fondării acestei bănci, Buletinul Dumei orașenești din Chișinău ne trimite la data de 11 martie 1872. La 1 septembrie 1872 activitatea operațională a băncii a fost inaugurată de primul ei director Dmitri Kamboli. Initial, sediul băncii se afla în incinta așa numitei Case orașenești, la colțul străzilor Gubernială (astăzi str. A. Pușkin) si Alexandru (astăzi bd. Ștefan cel Mare şi Sfânt). Mai târziu, pentru ședintele Dumei orășenești, a fost construită o cladire nouă cu doua etaje, în care banca ocupa parterul. În ziarul „Buletin de Basarabia” la data de 6 august 1883 în rubrica „Din partea Băncii orașenești din Chișinău” era anunțat că de la această dată ea „va fi amplasată la etajul de jos al noii clădiri alăturate Casei orașenești din strada Gubernială”28. În curând și această clădire a devenit nepotrivită pentru clădirea băncii. La 20 februarie1902 „Buletinul de Basarabia” comunica precum că „Direcția Băncii orășenești a prezentat Dumei un raport cu solicitarea de a găsi posibilitatea autorizării construcţiei unei clădiri proprii pentru bancă, care ar satisface nevoile băncii și ar corespunde cerințelor operaționale, ce din an în an devin tot mai diverse”29. Decizia finală privind necesitatea unui nou edificiu bancar a fost luată în februarie 1902 la ședinta Dumei orășenești sub președinția primarului Karl Schmidt. Directorul băncii era Stepan Sârb, care insista ca în perimetrul străzilor indicate să fie construită o cladire aparte, ce ar corespunde tuturor cerințelor unei bănci moderne. Din veniturile anilor 1901-1903 bancă a alocat mijloace financiare necesare pentru construcție. Direcția orășenească a anunțat un concurs pentru elaborarea schițelor privind edificarea clădirii băncii. Au fost stabilite premii: premiul I de 1000 de ruble şi premiul II de 500 de ruble. A mai fost decis ca în juriul concursului să fie invitat și cetățeanul de onoare al orașului Chișinău, arhitectul A. Bernardazzi. În 1904, schițele prezentate de Mihail Cekerul- Kuș, întocmite cu respectarea tuturor normelor de construcție și ținând cont de cele mai noi cerințe în domeniu, au fost aprobate de Comisia în construcții și de Direcția orășenească, fapt pentru care a primit premiul I de 1000 ruble. Se preconiza o sumă de125000 de ruble pentru construcţia acestei clădiri. Devizul de cheltuieli, planurile, proiectul de detaliu, precum și supravegherea construcției i-au fost încredintate de către comisie inginerului-tehnolog Cekerul-Kuș. Potrivit „Buletinului Dumei Orasenesti” din anul 1904, Comisia financiară a decis ca, la elaborarea devizului final, se va ține cont ca totalul cheltuielilor pentru construcție să nu depășeasca cel preconizat –125000 de ruble, iar la elaborarea detaliată a proiectului se vor îndeplini toate indicațiile lui A. Bernardazzi30. Ziarul „Viața Basarabiei” de la 1 martie1907 comunica că „la invitația Directiei orășenești, la 7 martie vor sosi de la Odesa Bernardazzi și Lonski, care vor face parte din comisia pentru continuarea construcției Băncii orașenești”31. Mai târziu, construcția clădirii a fost trecută sub auspiciile băncii și în martie 1909 noul antreprenor
Poleakov a purces la continuarea construcției clădirii. De articolele sculpturale se ocupa Lucașevski, iar de dulgherie – Dracinski. După o pauză de trei ani, a fost nevoie de mai multe reconstrucții pentru ca edificiul vizat să fie durabil. De exemplu, partea superioară a pereților parterului a fost demolată; sculpturile, care au stat mult timp fără a fi instalate arătau inestetic și trebuiau refăcute. În perioada anilor 1908-1911 au fost allocate mijloace financiare suplimentare. La 17 decembrie 1911 ziarul „Basarabia” scria despre sfințirea noii clădiri a băncii. În localul ei erau prezenți primarul orașului, membrii Direcției orășenești, șeful poliției, directorii instituțiilor locale de creditare, membrii Dumei, direcția și clienții băncii. Preotul Mihail Berezovschi a sfințit clădirea sub acompaniamentul corului arhieresc, după care directorul băncii A. Șimanovschi a vorbit despre activitatea acesteia în timp de 38 de ani. „Clădirea este construită la solicitarea constructorului M. K.Cekerul-Kuș în stil greco-roman, modernizat în stil Italian renascentist”32. Parametrii tehnici prevedeau încălzirea centralizată cu apă, ventilația de evacuare, iluminarea cu electricitate și cele mai noi modernizări ale tehnicii bancare33. Au fost instalate 104 safeuri, dar la necesitate, numărul lor putea fi mărit pâna la 2000. Astfel descria edificiul dat în exploatare ziarul „Viata Basarabiei”34. Clădirea de format monumental era realizată în stilul clasicismului cu elemente de romantism. Decorată cu porticuri, având coloane de ordin corintic pe fațada principală și cele laterale. Se deosebea prin integritatea imaginii si eleganţa proportiilor. Intrarea principală era încununată cu sculptura lui Mercuriu – zeitate romană, patronul comerțului, precum şi de himere și zeițe pe fațadele laterale. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial edificiul nu a fost distrus în totalitate. Mai târziu clădirea băncii a fost lipsită de toate sculpturile de pe fațada principală și cele laterale. În anii 1975-1978 interiorul clădirii a fost reconstruit de arhitectul Iuri Leoncenko. Reamenajarea încăperilor nu a afectat exteriorul. În anul 1978 fosta clădire a Băncii orăşeneşti a fost reconstruită în Sala cu orgă. În nișele sălii de spectacole, decorate cu coloane, precum şi în cele doua foaiere sunt expuse portretele sculpturale ale compozitorilor renumiți, realizate de sculptorul Lazar Dubinovschi35. În anul 2014 Ministerul Culturii al Republicii Moldova a alocat 7 milioane de lei pentru lucrările de reparaţie a clădirii Sălii cu orga. În același an România a donat pentru restaurarea acestui monument de arhitectură un million de euro. În anii 2016-2017 și până în prezent, sub egida unui proiect european pentru păstrarea patrimoniului cultural, clădirea continuă să fie restaurată (Fig. 8a). Însă se fac văzute schimbările neîntemeiate ale culorilor de bază ale fațadei: basoreliefurile, capitelurile coloanelor și alte detalii au fost vopsite în culoarea verde menta, care contrastează cu fondalul alb. Este o gamă cromatică improprie pentru un asemenea tip de edificii la acea vreme. Spre regret, nu au fost restabilite și reinstalate sculpturile, care anterior decorau cladirea Băncii orăşeneşti și a Sălii cu orgă (Fig.8a). Însă, în pofida intervenţiilor, clădirea în cauză, construită după proiectul talentatului arhitect M. Cekerul-Kuș, rămâne un important monument de arhitectură și parte componentă a patrimoniului cultural al Republicii Moldova.
Mănăstirea Hârbovăț
Personalitatea arhitectului basarabean Ioanichie este demnă de a fi rememorată, acesta fiind autorul proiectelor Mitropoliei și al Seminarului Teologic din Chișinău. Potrivit informaţiilor documentare, Arhimandritul Ioanichie „ …provine din velicoruşi, fiu de negustor, nu a fost căsătorit, numele de mirean fiind Ioan, supranumit Şikov”36. Deși, conform altor surse din arhivă, el era fiul unui negustor din Gubernia Cernigov, satul Klimova, având pe tata Fiodor Şapov şi mama Matrona, iar în viaţa de mirean s-a numit Ioan. Născut în 1776 sau 1777, Arhimandritul Ioanichie a stat aproape un sfert de secol la mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Hârbovăţ, fiind un succesor destoinic al Arhimandritului Serafim, ca om învăţat. Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Hârbovăţ și satul cu același nume sunt situate pe pantele opuse a două dealuri, separate de o vale și râul Ichel. Una dintre surse se referă la întemeierea mănăstirii până în secolul al XVIII-ea, iar numele ei, ca și cel al satului, este asociat cu supranumele călugărului fondator Ioanichie. În 1730, activitatea mănăstirii a fost reluată de boierul moldovean Constantin Carpuz. Până în 1812 această mănăstire a fost distrusă și arsă de trei ori de turci. Din 1813 a devenit o mănăstire de călugări. Aici sunt două edificii de piatră: biserica de iarnă Adormirea Maicii Domnului, construită la 1816 de Arhimandritul
Serafim, fostul șef al poliției din Chișinău, Ştefan Lupu (apoi schimonahul Serapion) și soția sa Elena şi biserica de vară Coborârea Sfântului Duh (1870), construită pe banii mănăstirii pe vremea Arhimandriţilor Ieronim și Nataniel. Concomitent cu mănăstirea, au fost ridicate principalele încăperi de locuit și cele gospodăreşti: locuinţele stareţilor, chiliile călugărilor, acareturile, pivnițele, grajdurile ş.a. În biserica Adormirea Maicii Domnului se afla vestita icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului – „Gârboviţa”, dăruită în anul 1790 de către soţia sau mama colonelului rus N. Albaduev. Această icoană a fost adusă anual la Chișinău de sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului. În 1877, în timpul ultimului război ruso-turc, icoana se afla la oştirea rusă. Ulterior, ea a fost întoarsă la mănăstire și actualmente se află în Catedrala Nașterii Domnului din Chişinău. În anii șaizeci ai secolului al XX-lea, mănăstirea Hârbovăţ era singura care activa, iar în 1962, cu aplicarea forței militare, aici a fost săvârşit un pogrom dirijat de autorităţi. În fața creștinilor, au fost scoase cruci, clopote, icoane și multe cărți pentru a fi distruse. În 1992, mănăstirea a început să fie restaurată cu ajutorul credincioșilor.
Arhimandritul Ioanichie, în „continuarea stăreţiei timp de 25 de ani la mănăstirea Hârbovăţ, a îmbunătățit partea gospodărească a mănăstirii, a construit clădiri de piatră, a refăcut biserica, împreună cu Lukov (Arhimandritul Serafim) a construit biserica monahală din piatră și a extins livada” 37, plantând „mulţi copaci de cele mai bune soiuri”38. În componenţa complexului monastic se disting o biserică de iarnă şi o biserică de vară, o dependinţă de piatră cu chiliile stareţilor, o dependinţă de piatră cu chiliile călugărilor, un hambar cu o pivniță, o bucătărie din piatră, o dependinţă de
lemn cu chiliile călugărilor şi o sală de oaspeţi, o trapeză de lemn ş.a. La mănăstire erau și trei mori – de apă, de vânt și cu cai. Pe vremea lui Ioanichie, au apărut și casele stareţului, chiliile călugărilor, în locul cărora mai târziu vor fi construite şcoala şi alte clădiri monahale importante. Conform unor surse, Arhimandritul Ioanichie a decedat în 1845, conform altora – în 1851, la 73 de ani şi „a fost îngropat sub altarul bisericii Adormirea Maicii Domnului, lângă Serafim” în mănăstirea Hârbovăţ39. „Arhitectul iscusit care şi-a îndeplinit pe deplin funcţia, făcând planuri, faţade şi urmărind lucrările de execuţie”40 – astfel a fost caracterizat Ioanichie de către Dimitrie Sulima.
În timpul construcţiei edificiului Mitropoliei şi restaurării bisericii de piatră de la mănăstirea Căpriana şi a altor obiective, „acest om a fost memorabil în eparhia basarabeană prin serviciul său adus casei episcopale, consistoriului și seminarului şi prin educația sa multilaterală și cunoștințele practice în arhitectură, grădinărit, în general, în gospodărie și chiar în medicină”41, a lăsat o moştenire valoroasă în istoria şi arhitectura Basarabiei.
Сetatea Soroca
Cetatea de piatră de la Soroca reprezintă un important monument de arhitectură defensivă medievală din Moldova. Ea este atribuită domnului moldovean Petru Rareş, care putea s-o construiască în anul 1543, în timpul celei de-a doua domnii, cu ajutorul unor meşteri de lucrări din Transilvania. Pe acelaşi loc, la sfârșitul secolului al XV-lea, este cunoscută o altă întăritură, de lemn. Ea a fost construită de Ștefan cel Mare în faţa vadului peste râul Nistru (în documente de epocă întăritura este atestată în anul 1499). Aici era dislocată garnizoana militară voievodală în frunte cu părcălabul cetăţii, care apară pamânturile Moldovei de invazia tătarilor. În 1563, în timpul celei de-a două domnii a lui Alexandru Lăpușneanu, cetatea a fost incendiată din ordinal Porții Otomane. Mai târziu, ea a fost refăcută. În 1672 ostașii din cetate au sustinut răscoala locuitorilor din ținuturile Lăpușna, Orhei și Soroca sub conducerea lui Mihalcea Hâncu împotriva boierilor (mai ales de origine greacă). În 1692, în timpul acțiunilor militare a câtorva state europene (Liga Sfântă) împotriva Imperiului Otoman, cu ajutorul boierilor de origine poloneză, în cetate a fost pusă în cantonament garnizoana poloneză în frunte cu colonelul Rapp. În același an fortificaţia a fost așediata de trupele otomane conduse de serachierul de Silistria Daltaban-pașa. Garnizoana poloneză a rezistat, dar încercările la care a fost supusă (foame, incendii) au impus comandamentul militar să recurgă la reconstrucția interiorului cetații. Astfel a fost mărit numărul de încăperii și depozite, necesare pentru o garnizoană de 2000 de soldați polonezi.
După tratatul de la Karlowitz din1699 cetatea a trecut sub oblăduirea domnului Țării Moldovei și aici a fost dislocată din nou garnizoana moldovenească. În 1711 ostașii garnizoanei împreună cu reprezentanții domnului Dimitrie Cantemir au întâlnit armată rusă a lui Petru I, care, conform ințelegerii de la Luțk, a intrat pe pamânturile moldovenești pentru lupta comună împotriva Imperiului Otoman. La mijlocul secolului al XVIII-lea cetatea Sorocii a încetat să fie o fortareață important a Principatului Moldovei. Dupa anexarea Basarabiei la Rusia ea și-a pierdut definitiv rolul de punct de sprijin militar. Cetatea a rămas doar o dominantă arhitecturală a orașului Soroca, determinând viitorul plan urbanistic al aşezării: o parte din străzi converg spre ea în formă de raze. În plan, cetatea reprezintă un cerc cu diametrul de 37 m, căruia i se alătură patru turnuri cilindrice și unul paralelipipedic, orientat spre râul Nistru. Zidurile şi turnurile sunt încununate cu merloane şi creneluri. Inițial toate turnurile aveau câte patru nivele. La nivelul inferior erau adăpostiți caii și păstrate furajele, nivelul al doilea era locuit, iar la nivelul al treilea era construită o galerie de lemn în care se păstrau muniţiile şi armamentul. Construcţiile curții interioare erau lucrate din piatră şi lemn. În mijlocul curții a fost sapată o fântâna, care mai târziu a fost refăcută de mai multe ori. Inițial în afara cetății nu existau alte amenajări de apărare. În timpul aflării în fortificaţie a polonezilor, aceştia au săpat în jurul ei un șant lat și adânc, au îngropat în jurul lui țepe din bârne de stejar cu capătul ascuțit în sus. Mai târziu șantul a fost astupat. Această cetate nu are analogii în Europa de Est. În plan architectural, se manifestă influența meșterilor nord-italieni (se presupune prezenţa unui grup de meșteri, invitați de Petru Rareș din orașul transilvănean Bistrița, care cunoșteau metodele constructorilor italieni) și a arhitecturii polono-haliciene (datorită reconstrucției intramurane în timpul aflării în cetate a trupelor poloneze). Există și unele elemente ale stilului gotic din faza târzie, specifice arhitecturii medievale moldovenești, care mărturisesc că la edificarea cetății au luat parte și meșterii din partea locului. Un interes deosebit prezintă inscripţiile le și reprezentările incizate pe turnuri și pe ziduri42.
Cetatea Soroca, ca şi cetatea de piatră de la Bender şi cetatea de piatră de la Orheiul Vechi, face parte din grupul amenajărilor medievale defensive de piatră aflate actualmente pe teritoriul Republicii Moldova.
Podul de piatră de la Călărăşeuca
În primele documente cunoscute se menţionează că podul de piatră, aruncat peste o râpă, ducea din orașul Otaci spre satul Călărășeuca. Elementul structural principal al acestui pod îl constituie o arcadă cu deschiderea de 8 m. Din ambele părți podul este consolidat de contraforturi. Partea carosabilă cu o lățime de 6 m este mărginită de balustrade. Înălțimea totală a construcţiei ajunge la 14 m. Podul a fost construit din blocuri de piatră de Cosăuţi. În Arhiva Naţională a Republicii Moldova, în fondul Consiliului districtului Soroca, în dosarul reparației podului la 1900, este indicat anul construcţiei așa-numitului pod turcesc – 1829. Nota explicativă precizează că el a fost realizat în timpul războiului „ca un fost traseu poştal Otaci-Soroca, care trecea până în 1855 prin Călărăşeuca”43.
Grădina Publică Ştefan cel Mare şi Sfânt
Acest parc din centrul Chișinăului a apărut datoriită familiei guvernatorului Basarabiei, Alexei Bahmetiev și a țarului rus Alexandru I. Potrivit informațiilor păstrate, locul pentru Grădina Publică a fost ales de Alexandru I. La propunerea doamnei Bahmetieva de a alege un loc pentru plimbarea publicului de la Chișinău „suveranul a indicat piața din apropierea casei și grădinii episcopale. Locul a fost împrejmuit și plantat cu copaci”44, relatează sursele de epocă. Amenajarea finală a grădinii a fost terminată la sfârșitul anilor ’20 ai secolului al XIX-lea, „și de atunci a început să servească drept una dintre frumuseţile orașului”45 (Fig 13a). Parcul avea o formă pătrată şi o planimetrie strict geometrică a aleilor, rondurilor de flori și gazoanelor cu mai multe cărăruşe. Consilierul titular Gavriil Gordeev, care în anii 1825-1826 era arhitectul regional al Basarabiei, a fost împuternicit cu gestionarea și îmbunătățirea grădinii municipale din Chișinău. Duma orașului trebuia să-l ajute în acest scop pentru a aduce „această instituție publică la perfecțiune” 46. În 1827, au fost plantaţi 4000 de puieți aduşi din pădure. Din anii ’30 ai secolului al XIX-lea, fără această grădină era deja greu să-ți imaginezi Chișinăul. A fost un loc de odihnă îndrăgit de orăşeni, după cum scrie presa basarabeană a timpului47. În plus, pe lângă sera și pavilionul în stil chinez, parcul a fost decorat cu flori, aici erau amenajate scrâncioburi şi carusele. În anii ’40 ai aceluiaşi secol, gardul împletit, care înconjura grădina, a fost înlocuit cu unul din lemn, proiectat de arhitectul orașului Luca Zauşkevici. El a făcut de asemenea o estimare pentru construcţia unei noi îngrădituri din partea posterioară a grădinii. Cea veche necesita în permanenţă reparații, iar la începutul anilor ’50 s-a decis înlocuirea acesteia cu alta, realizată din material mai rezistent. La sfârșitul anilor ’50 ai secolului al XIX-lea, guvernatorul militar al Basarabiei Mihail (Michel) Fanton de Verrayon a susținut idea arhitectului A. Bernardazzi, care a propus ca în locul unui gard de piatră să se realizeze o îngrăditură mai durabilă din fontă. Graţie lui Bernardazzi, un gard elegant din fontă a devenit o înfrumusețare a grădinii orăşeneşti deja la începutul anilor ’60. De asemenea, a existat o zonă specială pentru copii, cu carusele proiectate de acelaşi arhitect. Reamenajarea Grădinii Publice este unul dintre primele proiecte ale lui A. Bernardazzi în Basarabia. În anii ’60 ai secolului al XIX-lea Grădina Publică din Chișinău devine cel mai popular loc pentru diverse evenimente cultural şi de divertisment, veniturile obţinute
venind în haznaua Dumei orăşeneşti. De exemplu, potrivit raportului Dumei din 20 martie 1862, i s-a permis „responsabilului Teatrului din Chişinău să amenajeze în rondul mare al Grădinii o scenă pentru teatrul de vară, antreprenorului teatrului Sobolev și negustorului din oraş Dorfman li s-a permis amenajarea unui teatru de măscărici şi o încăpere pentru dans, cărţi de joc și bowling”48. Antreprenorul Moisei Genberi a trimis o solicitare către Duma orașului Chișinău: „Având în vedere că la Chișinău lipsesc forme de divertisment care să fie disponibile clasei mijlocii a populației, intenționez să preiau asupra mea această sarcină de a organiza serate de divertisment disponibile tuturor categoriilor de populație. Realizarea proiectului este posibilă doar cu contribuţia administraţiei oraşului, deoarece am ales pentru a organiza vara a unor astfel de distracții în Grădina Publică. În Grădină, în apropierea locului amenajat pentru muzică,
intenționez să construiesc o scenă pe care vor juca diferiţi artiști, iar spectacolele vor fi însoțite de focuri de artificii și muzică”49. În 1868 a fost instituit un patronaj al Grădinii Publice şi bulevardului, format din cetăţeni de vază ai Chişinăului. Una din primele măsuri întreprinse a fost crearea unei societăți pe acțiuni, cu regulament şi program de extindere a serelor, construcţia de sere, deschiderea unui depozit de seminţe de flori, zarzavaturi şi copaci. A fost planificată plantarea de răsaduri pentru răzoare de flori, oranjerie şi seră, precum și creşterea diferitor legume, pomuşoare, puieți fructiferi și plante decorative. În 1872, în Gradina Publică, a fost construită așa-numita „clădire fotografică” de cetățeanul austriac Sigismund Plotnicki și fiul comerciantului Afanasi Sumovski. În documentele Dumei orăşeneşti pentru anii ’80 ai secolului al XIX-lea este menţionat adesea numele vestitului grădinar Franz Kuno. Astfel în decizia din 18 februarie 1887 a fost raportat: „Grădina orașului și bulevardul necesită plantarea noilor plante decorative şi de pădure. Ca urmare, grădinarului orașului Franz Kuno i-a fost oferită o listă de prețuri pentru o grădiniță din provincia Kursk, deținută de contele K. P. Kleinmihel, pentru a indica acei copaci care ar putea crește cu succes la Chișinău. Pentru cincisprezece denumiri de copaci de pădure şi decorativi şi arbuşti aprobate de grădinarul orăşenesc F. Cuno s-a decis să fie emisă factura pentru plantare în Grădina orașului și pe bulevard în cantitate de 5107 lăstari…”50. Parcul, creat la începutul secolului al XIX-lea prospera, fiind plantat cu flori, arbuşţi şi copaci, şi mai mult de 200 de ani continuă să-i încânte pe locuitorii și oaspeții capitalei, cărora le place să se odihnească aici în toate anotimpurile.
Monumentul lui Ștefan cel Mare şi Sfânt din Chișinău
Anul 2018 în Republica Moldova a fost declarat an oficial consacrat ilustrului voievod Ștefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504). Acest fapt a suscitat un interes sporit față de personalitatea neordinară a acestui domn al Țării Moldovei (Fig. 14). În cadrul evenimentelor organizate cu această ocazie, la 9 octombrie, în Muzeul Național de Arte din Republica Moldova, a fost inaugurată expoziția la care erau prezentate lucrările remarcabilului sculptor basarabean Alexandru Plămădeală, inclusiv exponatele legate de realizarea monumentului domnului Ștefan cel Mare. În Arhiva Națională a Republicii Moldova, în fondul personal Alexandru Plămădeală51, se păstrează mai multe documente legate de numele renumitului sculptor, de activitatea sa creativă, precum și de istoria creării monumentului vizat. La început sculptorul a călătorit la mănăstiri vechi, scufundându-se în epoca ştefaniană, studia picturile murale cu chipul lui Ștefan cel Mare și documentele de epocă în bibliotecile și arhivele din Iași și Cernăuți, cerceta legăturile de rudenie ale voievodului. De asemenea făcea schițe de ornamente naționale de pe plăci comemorative și monumente de arhitectură. Sculptorul studia vestimentaţia medievală, icoanele, evangheliile vechi, formele săbiilor și ale coroanelor ş.a. În aceste căutări era mereu alături de el șotia sa Olga Plămădeală, care îl susţinea şi îl ajuta cu devotament. Ea a publicat amintiri despre viața și creația lui Alexandru
Plămădeală, precum și despre situația din mediul artiștilor plastici din Basarabia în perioada anilor 1918-1940. Din amintirile soției lui Alexandru Plămădeală aflăm despre câteva variante ale schiței monumentului marelui domn moldovean. În prima schiță, creată în anul 1924 în atelierul autorului,
Ștefan cel Mare era înfățișat în armuri medievale, cu capul descoperit, rezemat cu ambele mâini pe o sabie. Postamentul se presupunea a fi în forma de turn de cetate. Comitetul de construcţie a monumentului i-a solicitat sculptorului mai multe variante de proiect, pentru a alege cea mai reuşită. Luând cunoștință de varianta a doua a schiței, autorul a fost rugat sa-l reprezinte pe Ștefan ținând în mâini simbolurile creștinătății – crucea și stindardul. Autorul a îndeplinit această comandă, prezentându-l pe voievod în mărime naturală. Ştefan cel Mare era îmbrăcat în zale având pe cap un coif. În mâna dreaptă ținea sabia, iar în cea stângă – simbolurile creștine. Lucrarea era turnată în gips și instalată pe un postament de lemn, astfel încât membrii Comitetului de construcţie să-și poată crea impresiile și expune opiniile despre schiță. Neavând aprobarea oficială, în anul 1925 sculptorul a continuat lucrul la crearea unei noi variante. În căutările sale era ajutat de arhitectul orașului Chişinău Evgheni Bernardazzi, care a elaborat piedestalul monumentului. Și, în sfârșit, în varianta finală, propusă de A. Plămădeală și E. Bernardazzi în octombrie-noiembrie 1924, voievodul Ștefan cel Mare este reprezentat în veșminte bogate de domn cu coroană pe cap. Mâna lui dreaptă mânuiește sabia, iar cea stânga ține ridicată sus crucea. Iată cum descrie soția lui Plămădeală impresia, pe care i-a creat-o sculptura domnului moldovean: „Trăsături tipice moldovenești, privire inspirată. La calmul aparent se simte în el o mare forță lăuntrică, voință și cutezanță de a birui”52. Monumentul a fost turnat în bronz la turnătoria Râșcanu din București. În anul 1926, au fost finalizate lucrările de construcţie a monumentului lui Ștefan cel Mare și de instalare a acestuia la Chișinău, la intersecția străzilor Gogol (astăzi str. Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni) și Alexandru cel Bun (astăzi bd. Ștefan cel Mare şi Sfânt), în apropierea Grădinii Publice. Inaugurarea monumentului a avut loc în luna mai a anului 1928. Și astăzi acest monument reprezintă un important reper urban de artă și istorie, pe care îl admiră locuitorii Republicii Moldova și oaspeții Chişinăului.
Monumentul lui Aleksandr Pușkin din Grădina Publică „Ștefan cel Mare și Sfânt”
În a două jumătate a anilor ’80 ai secolului al XIX-lea aspectul Grădinii Publice s-a schimbat, deoarece în 1886 aici a fost instalat monumentul marelui poet rus Aleksandr Pușkin, în forma de bust din bronz – lucrare a renumitului sculptor Aleksandr Opekușin, în cinstea jubileului de 100 ani al poetului. În 1886 presa basarabeană scria că la 26 mai, în Gradina Publică Alexandru din Chișinău, a fost inaugurat monumentul lui A. Pușkin conform ceremonialului aprobat de Duma de Stat53. Ceremonia de inaugurare a început cu o slujbă de pomenire a marelui poet în Catedrală, în prezența orășenilor, autorităților instituțiilor locale de învățământ, deputaților, reprezentanților din diferite instituții de învățământ, oaspeților din alte localități și numerosului public. Locuitorii orașului Chișinău, cinstind memoria poetului rus A. Pușkin și mândrindu-se că l-au avut alături timp de câțiva ani în perioada cea mai fructuoasa a creaţiei, au decis să înveșnicească amintirea despre prezenţa sa la Chișinău și să instaleze bustul său în parcul Alexandru din mijloacele accumulate de orășeni. Monumentul prezenta o statuie de bronz a lui A. Pușkin, copie exactă, dar de dimensiuni mai mici, a monumentului poetului din Moscova, care, turnată și adusă la Chișinău, ar fi costat 1000 de ruble. Suplimentar, la alocațiile financiare orășenești, a fost inițiată o campanie de colectare a donațiilor benevole pentru bustul poetului. Când a căzut draperia care acoperea opera sculpturală, primarul orașului a depus la picioarele monumentului o cunună aurită din partea orașului Chișinău, iar orchestra a intonat imnul „Fie slăvit”. Monumentul prezintă o coloană elegant din granit șlefuit de culoare întunecată, pe vârful căreia este instalat bustul poetului cu capul descoperit și pelerina aruncată pe umeri. În partea inferioară a coloanei au fost gravate cuvintele:„Pușkin 26 mai anul 1886” și „Cu lira nordică dând glas pustietăţii, am poposit aci…1820, 1821, 1822, 1823 ” 54. După inaugurarea monumentului împodobit cu drapele, autoritățile locale au organizat festivități cu participarea a doua coruri de muzică militară.Toată Grădina Publică era iluminata, iar în sala Adunării nobilimii a avut loc o serată muzical-literară, donațiile colectate urmând a fi îndreptate spre crearea unei fundații consacrate deschiderii unei școli ce ar purta numele lui A. Pușkin. Mai târziu, în anul 1899, strada Gubernială a fost redenumită în strada Pușkin, având același scop de a imortaliza numele marelui poet rus. Ulterior, aceasta decizie, adusă la cunoștință de către primarul orașului Karl Schmidt, a fost aprobată la Sankt Petersburg. În anul 1889 pe toate aleile Grădinii Publice și pe bulevard au fost instalate bănci noi pentru odihnă, picioarele forjate ale cărora au fost turnate la forjeria S. Serbov55. În prezent, monumentul lui A. Puşkin din Grădina Publică Ștefan cel Mare și Sfânt este vizitat atât de chişinăuieni, cât şi de turişti.
Monumentul dedicat bătăliei de la Cahul
În 1844, arhitectul F. Boffo a început proiectarea unui monument grandios dedicat luptei de la Cahul, care a avut loc în apropierea localităţii Vulcăneşti, la 21 iulie 1770. Este vorba de o bătălie sângeroasă, când armata rusă în frunte cu generalul P. Rumeanţev a învins trupele otomane. În Arhiva Naţională a Republicii Moldova se păstrează dosarul despre construcţia monumentului pe locul bătăliei de la Cahul sub conducerea arhitectului Ipolit van-der-Schkruf în 1843, în care este arătat rolul arhitectului F. Boffo în crearea monumentului. La 10 iunie 1843, într-o scrisoare adresată guvernatorului militar, se menţionează că instalarea unui monument pe locul luptei de la Cahul şi proiectarea coloanei a fost făcută de arhitectul F. Boffo, proiectul fiind aprobat de guvernatorul Novorosiei şi Basarabiei56. Din 21 februarie 1844, Comisia Regională de Construcții din Basarabia a organizat licitații pentru realizarea unui monument pe locul bătăliei de la Cahul, fapt despre care s-a raportat Camerei de Stat din Basarabia, cu anexarea devizelor de cheltuieli, planurilor și condițiilor aprobate. La 13 mai 1844, arhitectul F. Boffo a trimis un raport guvernatorului Novorosiei și Basarabiei P. Feodorov, prin care construcția coloanei pe locul bătăliei de la Cahul urma să fie supravegheată de arhitectul Ipolit van-der- Schkruf. Locul pentru construcţie a fost ales pe o înălţime, alături de stația poștală Vulcăneşti, pe drumul spre Bolgrad, unde Boffo a bătut ţăruşul, confirmând că acest loc a fost adus la cunoştinţă și lui I. van-der-Schkruf57. A fost centrul triunghiului format de colonia principală a refugiaţilor bulgari, oraşul Bolgrad de pe lacul Ialpug, precum și orașele Reni de pe Dunăre și Cahul de lângă Prut. Construcția monumentului a început în anul 1844. Pentru construcție a fost ales calcarul durabil, extras în colonia Devlet-Agaci, aflată la 80 de mile de la locul de construcție a monumentului. Inițial, a fost planificată finalizarea construcţiei monumentului până în octombrie 1844. În numeroase rapoarte ale arhitectului I. van-der-Schkruf, care a fost îngrijitorul clădirilor guvernamentale din subordinea orașului Ismail, adresate guvernatorului militar P. Feodorov, începând cu iulie până în octombrie 1844, s-a anunţat despre construcţia fundației monumentului pe locul bătăliei de la Cahul. La 28 februarie 1845, comisia i-a raportat arhitectului Van-der-Schkruf: „Coloniștii din Devlet Agaci, cu plăcere deosebită, dau piatră nu numai pentru monumentul lui Rumeanţev, ci și pentru cel pe care contele Voronțov a sugerat să-l ridice în memoria tatălui său, care a participat la bătălia de la Cahul”58. Astfel, se vorbea deja despre construcţia a două monumente pe locul vestitei bătălii nu departe de Vulcăneşti. La 29 octombrie 1846, arhitectul Van-der-der Schkruf i-a raportat guvernatorului militar al Basarabiei P. Feodorov că lucrările de construcţie a monumentului dedicat bătăliei de la Cahul au fost realizate cu succes. La 20 ianuarie 1848, Comisia Regională de Construcții din Basarabia a pregătit un aviz pentru guvernatorul Basarabiei despre coloana ridicată în memoria bătăliei de la Cahul. Monumentul era realizat din piatră cenușie brută, sub forma unei coloane în stil doric, având „caneluri longitudinale, zece stânjeni înălțime cu capitel; la bază coloana are cinci arşini în diametru. Coloana este așezată pe un soclu pătrat înalt, de forma unei piramide trunchiate cu trei trepte”59. Înălțimea coloanei era de 12,5 de stânjeni. Pentru capitel a fost aprobată o cruce aurită, înălțimea căreia ajungea la patru arșini. În jurul monumentului au fost plasaţi stâlpi de piatră cu lanțuri de fier. Pe placa de marmură neagră așezată la baza monumentului și orientată spre drum, se afla următoarea inscripție: „Monumentul acestei bătălii de neuitat, în care ienicerii feroce au căzut pentru totdeauna, înspăimântând Europa, Asia și Africa de secole, a fost pus din ordinul lui Nicolae, Împăratul Întregii Rusii sub guvernatorul militar din Basarabia Feodorov”. O altă inscripție de pe acest monument are următorul text: „Non solum armis”, care în traducere din latină înseamnă: „Nu doar cu armele”. Aspectul acestei coloane, „extrem de frumoasă și proporțională în formele ei, stând singură pe un loc pustiu și un deal deschis, uimește cu grandoarea ei, împreună cu simplitatea și ușurința ei. Desenul proiectului face onoare gustului și cunoștințelor arhitectului Boffo, iar arhitectul Ipolit van-der-Schkruf merită apreciere pentru acuratețea și precizia construcţiei, produsă cu cel mai mare zel, precizie și exactitate”60. Deși construcţiile Basarabiei din secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea s-au păstrat doar parţial, cu certitudine, monumentele de arhitectură din acea vreme reprezintă exemple strălucite ale creației arhitecților care au marcat epoca.
Referințe bibliografice:
1. Памятники истории и культуры Молдавии: (виды и типы). Отв. ред. В. Меднек. Кишинев: Штиинца, 1988, 134 с., Monumente de istorie şi cultură din Republica Moldova. Chişinău: Ştiinţa, 1993, 190 p.
2. С. Кульчицкий, Кишиневский кафедральный собор. В: «Кишиневские епархиальные ведомости», 1889, № 19, с. 805-806.
3. ANRM, F. 3, inv. 1, d. 1170, p. 4.
4. М. П. Тубли, Авраам Мельников, Ленинград: Стройиздат, ЛО, 1980, c. 128.
5. М. П. Тубли, Авраам Мельников, Ленинград: Стройиздат, ЛО, 1980, c. 81.
6. М. П. Тубли, Авраам Мельников, Ленинград: Стройиздат, ЛО, 1980, c. 82-83.
7. ANRM. F. 2, inv.1, d. 1897, p. 54-54 verso.
8. М. П. Тубли, Авраам Мельников, Ленинград: Стройиздат, ЛО, 1980, c. 83.
9. С. Кульчицкий, Кишиневский кафедральный собор. В: «Кишиневские епархиальные ведомости», 1889, № 19, с. 810-811.
10. С. Кульчицкий, Кишиневский кафедральный собор. В: «Кишиневские епархиальные ведомости», 1889, № 19, с. 810-811.
11. С. Кульчицкий, Кишиневский кафедральный собор. В: «Кишиневские епархиальные ведомости», 1889, № 19, с. 811.
12. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 2699.
13. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 2698.
14. ANRM. F. 2, inv 1, d. 2698, p. 49.
15. ANRM. F. 75, inv. 1, d. 884.
16. ANRM. F. 75, inv. 1, d. 884, 2.
17. ANRM. F. 75, inv. 1, d. 884, p.11-11 verso.
18. Зодчий. Архитектурный и художественно-технический журнал. Санкт-Петербург, вып. VIII, с. 98.
19. ANRM. F. 22, inv.1, d.186, p.13-13 verso.
20. ANRM. F. 2, inv.2, d. 29, p. 3 verso.
21. ANRM. F. 2, inv.2, d. 29, p. 4.
22. И. Н. Халиппа, Город Кишинев времен жизни в нем А. С. Пушкина. В: Труды Бессарабской губернской ученой архивной комиссии. Под ред. И. Н. Халиппы. Т. 1, Кишинев, 1900, с. 97-170.
23. ANRM. F. 2, inv.1, d. 80, p.1148.
24. Юбилейный сборник г. Кишинева 1812-1912. Ч. 1, Кишинев: Типография Бессарабского губернского правления, 1914, с. 66.
25. Дело о постройке в городе Кишиневе городовой больницы, о пожертвованной разными лицами суммы, об определении к сему зданию смотрителя и вся переписка к оному принадлежащая. Выписка из дела Бессарабского губернского правления, хранящегося в Архиве по описи № 112. Кишинев: Типография Бессарабского губернского правления, 1898, с. 2.
26. Дело о постройке в городе Кишиневе городовой больницы, о пожертвованной разными лицами сумм, об определении к сему зданию смотрителя и вся переписка к оному принадлежащая. Выписка из дела бессарабского губернского правления, хранящегося в Архиве по описи № 112. Кишинев: Типография Бессарабского Губернского Правления, 1898, с. 2.
27. Дело о постройке в городе Кишиневе городовой больницы, о пожертвованной разными лицами сумм, об определении к сему зданию смотрителя и вся переписка к оному принадлежащая. Выписка из дела бессарабского губернского правления, хранящегося в Архиве по описи № 112. Кишинев: Типография Бессарабского Губернского Правления, 1898, с. 28.
28. Бессарабские Губернские ведомости № 61 от 06.08.1883, л. 153 об.
29. Бессарабские Губернские ведомости № 42 от 20.02.1902, л. 105 об.
30. ANRM. F. 9, inv.1, d. 810, p. 221.
31. Бессарабская Жизнь №49 от 1.03.1907.
32. Бессарабская Жизнь №239 от 17.12.1911.
33. Бессарабская Жизнь №239 от 17.12.1911.
34. Бессарабская Жизнь №239 от 17.12.1911.
35. Кишинев. Энциклопедия, Кишинев, Главная редакция Молдавской Советской энциклопедии, 1984, с. 384-
36.Труды Бессарабскогоцерковногоисторико-археологическогообщества. 5-й выпуск, под редакцией Курдиновского В. Кишинев: Епархиальная типография, 1910, с. 91.
37. Крушеван П. А. Бессарабия. Москва: Типография А. В. Васильева, 1903, с. 159.
38. Чудецкий П. Из монастырских документов. В: Кишиневские Епархиальные Ведомости, №2, 1882, с. 94.
39. Описание Гербовецкого Свято-Успенского монастыря, состоящего в Кишиневской епархии. В: Кишиневские Епархиальные Ведомости № 14, 1874, с. 531.
40. Труды Бессарабской губернской ученой Архивной комиссии под ред. Халиппа И. Н., т. 2, Кишинев, паровая типолитография Ф. И. Кашевского, 1902, с. 145.
41. Чудецкий П. Из монастырских документов. В: Кишиневские Епархиальные Ведомости, №2, 1882, с. 93.
42. И. Г. Киртоагэ, В.П. Меднек, Свод памятников истории и культуры Молдавской ССР. Северная зона: Макет. Кишинев: Академии наук Молдавской ССР, 1987, с. 671-673.
43. ANRM. F. 68, inv. 1, d. 247, p. 17.
44. Юбилейный сборник города Кишинева 1812-1912. Ч.1. Кишинев, 1914, с. 22.
45. Юбилейный сборник города Кишинева 1812-1912. Ч.1. Кишинев, 1914, с.190.
46. ANRM. F. 75, inv. 1, d. 257, p. 7.
47. Юбилейный сборник города Кишинева 1812-1912. Ч.1. Кишинев, 1914, с.190.
48. ANRM. F. 2, inv. 1, d. 7414, p. 2-3.
49. ANRM. F. 78, inv. 1, d. 212, p. 92.
50. ANRM. F. 75, inv. 1, d. 138, p. 21-22.
51. ANRM. F. 2114, fondul personal Alexandru Plămădeală.
52. О. Я. Пламадяла, А. М. Пламадяла. Жизнь и творчество. (Из воспоминаний). Кишинев: Издательство «Картя Молдовеняскэ», 1965. 53. Бессарабские губернские ведомости, 28 мая, 1886 г.
54. Хари И., Весь Кишинев. Адресная и справочная книга на 1916 г. Кишинев, Типография «Бессарабская жизнь», 1916, с. 16-17.
55. ANRM. F. 78, inv. 1, d. 212, p. 7.
56. ANRM. F.2, inv. 1, d. 4256, p.3-3 inv.
57. ANRM. F.2, inv. 1, d. 4256, p. 16.
58. ANRM. F.2, inv. 1, d. 4256, p. 34 inv.
59. Памятник Графу Румянцеву-Задунайскому на поле Кагульской битвы. В: Журнал Министерства Народного Просвещения, ч. LXV, СПб.: Типография Императорской Академии Наук, 1850, с. 19.
60. Памятник Графу Румянцеву-Задунайскому на поле Кагульской битвы. В: Журнал Министерства Народного Просвещения, ч. LXV, СПб.: Типография Императорской Академии Наук, 1850, с. 20.
Surse ale ilustrațiilor:
Fig.1. Catedrala Nașterea Domnului din Chișinău. Arhitect A. Melnikov (după M.Tubli şi B. Movcean)
Fig.2. Catedrala Nașterea Domnului din Chișinău. http://oldchisinau.com/kladbishha-cerkvi-sinagogi/starye-cerkvi-
kishinyova/sokhranivshiesya-cerkvi/kafedralnyy-sobor/istoriya/
Fig. 3. Schița pentru așezarea lanțurilor în Catedrala din Chișinău. Arhitectul L. Zaușkevici (după A.Ceastina)
Fig. 4. Catedrala Nașterea Domnului și clopotnița din Chișinău (după M.Tubli)
Fig. 5. Arcul de Triumf sau Porţile Sfinte. Arhitect L. Zaușkevici.
Fig. 6. Conacul lui Manuc-Bei din Hâncești. Vederea unei construcţii auxiliare. https://ru.diez.md/2018/01/15/v-usadybe-manuk-bey-zavershena-restavratsia-eshte-dvuh-obaektov/
Fig. 6a. Casa de vânătoare a lui Manuc-Bei din Hâncești. Arhitect A. Bernardazzi. http://allfun.md/article/46680
Fig. 6b. Conacul lui Manuc-Bei. Architect A. Bernardazzi. https://allcastles.livejournal.com/341783.html
Fig. 7. Faţada blocului principal al Spitalului municipal din Chişinău (după Arhiva Istorică de Stat a Rusiei din Sankt Petersburg)
Fig. 7a. Spitalul municipal de Traumatologie şi Ortopedie din Chişinău
Fig. 8. Banca publică orașenească din Chişinău. Arhitect M. Cekerul- Kuș
Fig. 8a. Sala cu Orgă din Chişinău. Arhiect M. Cekerul-Kuș. http://logos.press.md/1254_22_1/
Fig. 9. Mănăstirea din Hârbovăţ
Fig. 10. Biserica Adormirea Maicii Domnului din mănăstirea Hârbovăț
Fig. 11. Cetatea Soroca. https://mold.su/dostoprimechatelnosti-moldovy/krepostisoroki
Fig. 12. Planul podului de piatră din Călărăseucă (dupa Arhiva Natională a RM)
Fig.13. Grădina Publica Ștefan cel Mare şi Sfânt din Chișinău
Fig.13a. Monumentul lui A. Pușkin din Chișinău. https://www.kp.md/daily/26817/3853680/
Fig. 14. Monumentul lui Ștefan cel Mare şi Sfânt din Chișinău. Sculptor A. Plămădeală
Fig.14a. Postamentul monumentului lui Ștefan cel Mare şi Sfânt din Chișinău. Arhitect E. Bernardazzi (după Arhiva Natională a RM)
Fig.15. Monumentul lui A. Pușkin din Grădina Publică Ștefan cel Mare şi Sfânt din Chișinău
Fig.16. Monumentul dedicat bataliei de la Cahul. Arhitecţi F. Boffo și I. Van-der-Schkruf
Fig.16a. Vedere actuală a monumentului dedicat bataliei de la Cahul
